Indisponibil? Şi tu eşti?

         Există oameni indisponibili emoţional?

        Am fost întrebată asta pe blog şi m-am întrebat şi eu deseori, oscilând de fiecare dată între un „da” timid, care mă făcea pe moment să mă simt mai bine la gândul că nu îmi aparţine vina pentru pseudodrama pe care o inventasem în viaţa mea la momentul respectiv, pentru a ma aduce apoi singură la realitate spunându-mi că „indisponibil emotional” e doar forma cosmetizata a lui „nu mă interesezi de ajuns”, „nu îmi pasă destul”, „nu te vreau”. N-am reuşit prea uşor să găsesc un răspuns, pentru că fiecare variantă părea cea potrivită atunci când era privită dintr-un anumit unghi, când era dată drept răspuns într-un anumit context sau când, obosită fiind, îmi era totuna care e adevărul.

        Am luat cartea de psihologie la braţ şi am aflat ca oamenii indisponibili emoţional sunt indivizi „neterminaţi”, neîmpliniţi sufleteşte, oameni al căror Sine este incomplet şi care se afla fără să ştie într-o permanentă căutare al propriului Eu. Dar stiam asta deja, pentru ca am vazut cu ochii mei cum absorb ca un burete frustrări, tristeţi şi neîmpliniri, pe care le depozitează adânc şi le condamnă să rămână ascunse tocmai din teama lor de a se deschide, de a se apropia sufleteşte şi de a avea încredere în cei din jur. Paradoxal, tocmai această disfuncţionalitate care le condamna din start eşecului orice tentativă de a avea o relaţie sănătoasă, le rămâne lor necunoscută. Autocunoaşterea le este străină indisponibililor, care nu sunt conştienţi de propriile trăiri, ori le neagă, le refulează şi refuza să le domine. Cum fiecare sac îşi are peticul, vor fi atraşi de ei indivizi care le simt blocajul emoţional şi îşi vor dori să îi salveze pentru că au şi ei o nevoie bolnăvicioasă: aceea de a fi făcuţi să sufere.

        Din punct de vedere psihologic, atracţia faţă de oameni indisponibili emoţional nu este decât un mecanism psihic însuşit la un moment dat în trecut, cel mai adesea în copilărie, algoritm care va fi repetat întotdeauna inconştient în fiecare relaţionare ce va urma pe parcursul vieţii. Putem traduce atracţia faţă de indisponibili emoţional sub diferite forme, de la teamă de abandon, stimă scăzută de sine şi perfecţionism, până la neîncrederea în sine şi în alţii, sentimentul de frică, ruşine, vulnerabilitate. Dacă în copilărie nu ne-am simţit acceptaţi de părinţi, dacă nu am primit destulă afecţiune din partea lor, dacă ne-am simţit criticaţi, neînţeleşi şi abandonaţi, atunci vom dezvolta convingerea ca merităm atât şi nimic mai mult, şi vom avea prin urmare tendinţa de a alege parteneri indisponibili emoţional, care nu ne vor face niciodată să atingem împlinirea sufletească, confirmându-ne parcă ideea de la care am pornit, şi anume că „doar atât merităm”.

          Deşi copilăria rămâne una din cele mai scurte perioade din viaţă, ea îşi lasă puternic amprenta asupra întregii noastre existenţe. Un părinte dominator, autoritar, rece sau indisponibil (fizic sau psihic), care impune tranformarea propriilor nerealizări în ambiţiile copilului, care nu poate răspunde nevoilor acestuia, va face ca cel mic să îşi asume convingerea că nevoile sale sunt neimportante, creând premisele formării unui adult nesigur pe el, care va avea întotdeauna o nevoie covârşitoare de atenţie şi siguranţă din partea partenerului. Paradoxal, ajuns la maturitate copilul va urma acelaşi tipar monstruos învăţat in copilarie: îi va alege fix pe acei oameni care vor repeta comportamentul părinţilor, pentru că va vedea în ei şansa de a schimba trecutul şi va forţa existenţa unor relaţii în care mai mult va oferi decât va primi, din dorinţa de a câştiga atenţia, iubirea şi afecţiunea pe care nu le-a primit cand era mic.

          Suntem “neterminaţi” şi noi atunci când tragem de o legatură cu oameni care nu îşi doresc implicare sau care se afla deja într-o altă relaţie, care nu au de oferit decât firimituri din sufletul şi timpul lor, ori oameni care locuiesc la depărtare, astfel încât legătura cu ei ne va aduce drama pe o căutam desi nu recunoastem asta, oameni care au nevoie să fie salvaţi, tocmai din nevoia masochistă de a suferi: îi alegem inconştient pentru că ei vin să ne facă să simţim durerea atat de familiară nouă, cu care am fost obişnuiţi de mici şi ne condamnăm singuri să fim prizonieri într-un cerc vicios pe care îl repetăm la nesfârşit.

        În ansamblu, vom avea în permanenţă tendinţa de a ne mula fidel întreaga existenţă pe modelul învăţat în copilărie: dacă ne-am simţit respinşi de o persoană apropiată atunci când eram mici, la maturitate vom fi atraşi în mod paradoxal de persoane care fac acelaşi lucru, în ciuda nevoii noastre imense de a primi şi a oferi afecţiune. Suferim pentru că nu avem parte de lucrurile pe care ni le dorim, pe care le merităm şi pentru care am face orice, însă într-un mod absolut bizar, cerem ca aceste nevoi să fie satisfăcute de persoane care nu pot face asta! Existenţa unui călău cere şi o victimă, aşa că ne aşezăm cu plăcere capul pe eşafod şi aşteptam cu zâmbetul pe buze ca lama rece să ne atingă ceafa. Ne place să ne regăsim în postura de victime, de oameni care suferă din şi pentru iubire şi îi blamam pe indisponibili pentru suferinţa noastră, când de fapt călăul şi victimă sunt una şi aceeaşi persoană: noi. Nimeni nu ne poate face rău decât cu voia noastră, iar noi îi alegem pe indisponibili tocmai pentru că defecţiunile lor le regăsim în adâncul nostru; îi alegem pentru că suntem incompleţi şi incapabili de a avea o relaţie altfel decât bolnăvicioasă. Cu alte cuvinte, atracţia faţă de parteneri incompleţi, indisponibili, nepregătiţi pentru o relaţie, nu face decât să demonstreze propria indisponibilitate, conform legii firii: oamenii pe care îi alegem în jurul nostru reflectă cu fidelitatea unei oglinzi ceea ce suntem noi cu adevărat.

        Poate că la prima vedere nu îţi dai seama, dar aruncând o privire atentă în trecut vei vedea că întreaga ta existenţă nu este decât o eternă reiterare a experienţelor mai vechi, rămase în incostient, şi care ţi-au influenţat fiecare alegere în viaţă. E o muncă sisifică, dar dacă ai răbdarea să dezgropi rămăşiţele relaţiilor îngropate de mult şi să calculezi rece şi metodic fiecare pas pe care l-ai făcut, vei identifica algoritmii de funcţionare şi modelele comportamentale care te-au adus în punctul în care te afli astăzi.

       Vestea proastă este că nu ne putem schimba copilăria şi nici trecutul. Vestea bună este că viitorul poate fi schimbat oricând.

Alb negru

           Ştii, Parisul nu mi s-a părut niciodată mai puţin romantic ca atunci când l-am văzut cu tine. Toate oraşele mari, mai cu seamă acest axis mundi al iubirii, poartă în ele povara atâtor suflete rătăcite care îşi cauta regăsirea acolo. Ne-am căutat şi noi unul pe celălalt printre cohorte de îndrăgostiţi, de parcă n-am fi ştiut că ne-am pierdut demult unul de altul. Dar poate că nici nu ne-am întâlnit vreodată, ci doar am rătăcit bezmetici în golul dintre noi, şi împiedicându-ne când şi când ne ceream scuze pentru fluturii rebeli care dădeau să prindă aripi. Dar în ziua aia, când te-am luat de mână şi cuvintele mi-au părăsit buzele îngheţate, am ştiut că dezbracandu-te de haină, mâinile şi-au croit drum printre coastele tale şi atunci ţi-am simţit pentru prima dată inima pulsând între palmele mele.

De când nu ai mai privit cerul?
Nu ştiu, parcă de o eternitate…

           N-am fost nicicând mai aproape de tine ca atunci şi nicăieri nu mi s-a părut cerul mai departe ca în Paris. N-am simţit nicicând că eşti a mea mai mult ca în clipa aceea, când ridicând privirea spre cer ţi-ai lăsat sufletul nesupravegheat în mâinile mele. Dar am văzut apoi că la Paris cerul poate fi atins doar cu privirea. El rămâne departe, e departe…iar romantismul oraşului se risipeşte, la fel cum, cu toată grandoarea lui, Turnul Eiffel păleşte şi el în fata înălţimii aşteptărilor noastre. Mi-a fost clar atunci că greutatea viselor pe care le-am purtat in bagaje pana acolo afunda tot mai mult Parisul în neputinţă, distanţându-ne de cer. Vezi tu, astea sunt lucrurile care depărtează oamenii. Oraşe prea mari, aşteptări prea mari, vise prea mari, vorbe prea mari, în definitiv, dacă nu ne aflăm în pat, orice lucru mare naşte prăpăstii între noi.

        Iar când mi-ai întors spatele în marea aia de oameni, m-am simţit atunci mai singur ca oricând. Pentru unii iubirea se naşte la Paris, alţii o reînvie, noi am îngropat-o acolo.

Prietenia dintre femei şi bărbaţi

Are Samantha dreptate, chiar aşa să fie? Nu poate exista prietenie între o femeie şi un bărbat? Din impuls aş spune un „nu” hotărât şi răspicat. Poate exista o amiciţie, însă o prietenie în adevăratul sens al cuvântului nu cred că poate să ia naştere între ei decât dacă au avut deja (o tentativă de) o relaţie, atunci când s-a consumat tot ce era de consumat şi nu mai exista ceea ce numim atracţie sexuală.

Sau putem vorbi de o amiciţie de scurtă durată, asta în cazul în care unul sau ambii iubesc deja pe cineva, dar este de neevitat ca la un moment dat  măcar unul dintre ei să îşi dorească mai mult.

Însă înainte de a ne întreba dacă aşa ceva este posibil, ar trebui să definim conceptul. Putem porni de la faptul că bărbaţii şi femeile au definiţii diferite pentru termenul de prietenie, iar asta din cauza felului în care suntem construiţi. Ştiţi deja povestea cu diferenţele dintre creierul feminim şi cel masculin: femeile sunt sentimentale, pentru ele pe primul plan se afla emoţiile, relaţiile, apropierea sufletească, în vreme ce bărbaţii se raportează la lumea şi oamenii din jur prin prisma obiectelor şi a faptelor concrete.

Astfel, pentru femei prietenia e bazată pe sentimente şi trăiri, ele au nevoie de cineva în faţa căruia să îşi deschidă inima, o persoană cu care pot discuta orice, oricând, despre oricine, în timp ce, în viziunea masculină, prietenia se bazează mai întâi de toate pe fapte. Nu de alta, dar aţi văzut bărbaţi stând de vorbă cu cel mai bun prieten ore întregi despre nimic? Da, nici eu. Iar atunci… prietenia dintre un bărbat şi o femeie înseamnă găsirea unei căi de mijloc?

Nu cred că este imposibil ca un bărbat şi o femeie să fie ”doar prieteni”, dar se întâmplă destul de rar aşa ceva, este greu de obţinut şi mai ales de întreţinut. Există şanse mai mari ca prietenia să apară atunci când ea urmează unei relaţii sentimentale şi nu invers, pentru că dacă dispare pasiunea, tensiunea sexuală, atunci celor doi le va mai rămâne prietenia. Iar acest lucru se întâmplă atunci cand se respectă principiul conform căruia chiar şi într-o relaţie amoroasă cei doi trebuie să fie buni prieteni.

Ştiu că e un subiect sensibil la care fiecare dintre noi are o părere, fie pentru că am trăit aşa ceva pe propria piele, fie văzând lucrurile din afară.  Din proprie experienţă eu spun că e vital să avem în viaţa noastră un prieten bărbat. Într-adevăr, femeile sunt cele care au o răbdare infinită şi te ascultă cum despici firul în patru iar şi iar, construiesc scenarii alături de tine şi îţi oferă un umăr pe care să plângi, însă am observat de-a lungul timpului ca cele mai bune sfaturi (cel puţin în ceea ce priveşte relaţiile) de la bărbaţi au venit.

Voi ce credeţi, un bărbat şi o femeie pot fi doar prieteni? Aveţi o astfel de relaţie? Sau dacă aţi avut, de ce nu a mers?

P.S. Eliade spune asta:

„Camaraderia dintre un bărbat şi o femeie tânără este posibilă numai dacă amândoi sunt foarte inteligenţi sau dacă amândoi iubesc. Altminteri, este o simplă tovărăşie mai mult sau mai puţin insipidă, foarte puţin interesantă sufleteşte, sau o etapă preliminară a unei legături tot atât de puţin interesante. Iar prietenia între un bărbat şi o femeie tânără este, de asemenea, un mare vânt, cu majuscule, dacă nu e alimentată de inteligenţă şi susţinută de dragostea pe care fiecare din ei o poartă unei alte persoane.”

Uneori, călătoriile închid drumuri. Alteori le construiesc.

         Am cunoscut-o pe Alina de curând şi mi-a transmis încă de prima dată când ne-am întâlnit o parte din energia, pozitivismul şi pofta ei de viaţă. Lăsând la o parte pasiunea comună pentru scris, am aflat că împărtăşim aceeaşi dorinţă de a călători cât mai mult şi de a ne vedea pe noi însene în noi ipostaze, de a descoperi locuri noi şi părţi din… noi pe care nu le cunoaştem încă.

         Alina e un pic mai optimistă decât mine, dar lucrez şi eu la asta. E al doilea invitat al meu pe blog din două motive: pentru că a călătorit mai mult decât mine şi pentru că îmi plac finalurile fericite. Sper să vă placă şi vouă. 🙂

         Cred că orice călătorie e un test. Un test pentru tine, să vezi cum te transformi într-un context nou, cât de tolerant ești cu cei din jur, cât de adaptabil ești la situații diverse, cât de “același” sau nu te vei întoarce acasă. Și mai cred că orice vacanță petrecută împreună este un test extrem de bun pentru orice relație, fie ea de prietenie, pentru vacanțele în gașcă, fie de cuplu, pentru escapadele romantice în doi.

     Smulși din realitatea cotidiană cu care ne-am obișnuit,  uităm acasă și măștile de interacțiune socială și suntem mai autentici decât am fi în zilele în care automatismele sociale funcționează la turație maxima… adică majoritatea zilelor obișnuite. Așa că orice călătorie e ocazia perfecta de a-l vedea pe omul de lângă tine într-o lumină nouă. Mi s-a întâmplat de-a lungul timpului să mă întorc total îndoită după o vacanță care se presupunea că ar fi trebuit să mă poarte în al nouălea cer. Câteva luni mai târziu drumul nostru comun chiar s-a închis, semn că o călătorie poate fi un bun barometru al unei relații.

       Așa cum, ani mai târziu, o altă călătorie a deschis un drum pe care nu l-aș fi bănuit înainte de a ne îmbarca în avion. Era august 2011 și porneam într-o excursie de 2 săptămâni cu un om pe care îl cunoașteam de jumătate de an. Urma să fim doar noi doi, 24 din 24 de ore. Și credeți-mă poate fi un adevărat test! Mai ales că am avut parte de ceva peripeții: de la card bancar blocat câteva zile datorită unei erori și până la pierdut ultimul tren într-o noapte și rămas hai-hui pe străzile unui oraș frumos ziua, dar total neprimitor noaptea.

         O mulțime de situații limită și totuși, tot zâmbitori ne-am întors acasă, ba chiar ne-am și hotărât să ne mutăm împreună după toată povestea asta. Ne obișnuisem cu cele bune: trezitul dimineața cu zâmbet leneș în colțul gurii, micul dejun în pat, bagajul comun – adică mai mult loc pentru hainele mele – , planul zilnic cu traseul de urmat și amuzamentul de seara când constatam invariabil că ne-am abătut din drum în mod flagrant, dar că rezultatul a fost fermecător. Dar mai important decât atât, trecusem testul situațiilor limită fără să rămânem cu un gust amar.

    Au urmat alte călătorii, mereu revigorante și reconfirmând teoria că suntem compatibili… dar cel mai de temut a fost cea în care am mers un grup mare de prieteni , printre care multe cupluri. Mă rodea stomacul de emoții că se va dovedi piatra de încercare ce ne va pune capac. Sentimentul de deja-vu era atât de prezent, amintindu-mi de excursia care, ceva ani în urmă îmi prevestise un drum care urma să se închidă. Îmi era groaznic de teamă că, în dinamica grupului vom uita să mai fim un cuplu și că ne vom înstrăina în tabere adverse când se vor lua decizii și când se vor face planuri. Știam prea bine continuarea… Ei bine, n-a fost să fie așa de data asta. Dimpotrivă, chiar și în grup am reușit să rămânem noi doi sudați și armonizați. Nu ne doream de fiecare data același lucru, dar negociam întâi între noi, și apoi cu tot grupul, astfel încât consensul era mai ușor de găsit.

         Și așa s-a risipit o superstiție, cea despre vacanțele în grupuri mari care dăunează grav cuplurilor. Și s-a reconfirmat teoria că o călătorie, o scoatere din contextul de zi cu zi, o incursiune într-un neprevăzut care poate scoate la iveală sinele de dincolo de măștile cotidiene, este un test pentru o relație. La noi a funcționat. La voi?

P.S: Pe Alina o găsiți pe http://www.cityinads.com sau pe Facebook, locurile in care cei doi adună impreună energia bună pe care le-o dau călătoriile, condimentand-o totodata cu puțină cultură urbană, mai exact cultura străzii reprezentată de reclamele outdoor pe care le întâlnesc în diversele orașe.

Garsoniera lui

           Mai închid uneori ochii încercând să retrăiesc ziua în care l-am văzut întâia oară, să-mi amintesc ce am mâncat în dimineaţa aia, dacă am băut ceai şi nu cafea, încerc să-mi explic ce căutam  acolo şi ce paşi am făcut de am ajuns chiar atunci în locul ăla… într-un fel cred că toată viaţa mea mă pregătise pentru asta, de parcă n-aş fi decât un personaj fără voinţă la cheremul unui autor sinistru, încercând în zadar să-mi aduc aminte pe unde m-a purtat peniţa sa cu doar cateva capitolele din urmă. Dar imaginea lui în mintea mea vine ca o furtună, dă peste cap tot ce am ridicat, ca un val imens spulberând orice castel de nisip  care-i stă in cale, şi toată truda mea se împrăştie violent în neant. Disting forme şi culori, imagini se succed cu viteza luminii, sunete vin unul peste altul şi cuvinte se întretaie, dar obosită sfârşesc de fiecare dată prin a mă da bătută. Nu am reuşit să-mi amintesc nimic nici până astăzi, nu mai ştiu dacă era luni, miercuri sau joi, dacă era soarele sau lună pe cer, dar cred că era iarnă… Trebuie să fi fost iarnă, iarna vieţii mele, o iarnă lungă, căci îmi era frig şi eram atât de îngheţată, sufletul îmi era încremenit încât nici eu nu-mi mai ştiam de când nu mai simţisem ceva. Ştiu doar că mi-am oprit privirea şi inima şi lumea din jur şi poate că m-am îndrăgostit chiar atunci pe loc. Trebuie să-mi fi intrat în suflet atât de simplu, pe nesimţite, în veşnicia aceea dintre clipa în care mi s-a oprit respiraţia şi prima gură de aer care mi-a invadat din nou plămânii.

           El mi-a spus de la început, încă din ziua pe care eu nu mi-o mai amintesc acum, că nu ştie. Că nu ştie unde este şi ce vrea, că hotărâse demult să nu gândească mai departe de “azi”, iar dacă eu voiam să mă aflu acolo, atunci aveam să locuiesc cu chirie în garsoniera lui, despre care nu putea să-mi promită că va fi într-o zi „a noastră”. Mi-a zis că el nu are certitudini pentru mine, pentru nimeni şi nici măcar pentru sine, că nu ştie nici el cât o să mai rămână acolo. In loc să mă descurajeze, ambiguitatea lui doar m-a făcut să răsuflu uşurată, căci la vremea aceea eu ştiam  de mult lecţia cu promisiunile… Până să-l cunosc pe el mă învăţaseră alţii înainte că trebuie să-ţi pui palmele la urechi atunci când auzi “jur” sau “pentru totdeauna”, ştiam că oamenii se schimbă ca anotimpurile, că marile iubiri le poţi repeta la nesfârşit dacă ai cu cine. I-am zis şi eu că n-am nevoie să-mi promită nimic, că nu tânjesc după vorbe frumoase, că oricum mi le spuseseră şi alţii înainte şi le citisem prin cărţi, ba chiar le-am jurat şi eu la rândul meu ca să mă dezic de ele mai apoi cu neruşinare, aşa le ştiam deja pe de rost. “Nu îmi da motive să te urăsc mai târziu”, i-am spus, şi s-a uitat la mine calm, cu ochi adânci parcă zidiţi în piatră, aceiaşi ochi în care mai tarziu aveam să privesc pierdută, trezindu-ma apoi ca-mi ţin respiraţia gata să mă scufund chiar atunci pe loc în ei. Îşi asortase în ziua aceea ochii cu cămaşa albastră, cu cerul, cu ceaşca din care sorbea cafeaua parcă la intervale fixe, ori de câte ori ridicam ochii din pământ şi îl surprindeam cum mă asculta cu atenţie. De altfel n-am putut niciodată să-i vorbesc fixându-i privirea, aşa că în clipa aceea, aproape instinctiv, m-am întors căutând fereastra şi i-am spus că dacă îmi promite vreodată ceva o să-mi fac bagajele şi plec. “Am învăţat de mult că nimic nu durează pe lumea asta şi mă aştept ca în orice zi eu să mă mut în altă parte. Că n-o să mă mai vrei tu aici, că eu să plec eu atrasă de o casă mai mare sau o să-mi caut visele într-un cort pe malul mării, asta nu ştiu, dar nu-ţi permit să-mi dai motive de reproş mai târziu. Deci nu-mi promite nimic. Să ştii că în ziua când o să aud primul “promit” de la tine, îmi fac bagajele şi mă duc unde văd cu ochii. Îmi place prea mult în sufletul tău şi refuz să plec altfel decât cu amintiri frumoase din el”.

           Într-un mod absolut bizar am simţit mereu siguranţă la el, între cei patru pereţi ai universului său, unde m-am mutat imediat ce s-a convins că nu aveam de gând să fac vreo renovare. Din orgoliu nu i-am spus niciodată că mă simţeam ca acasă acolo, nu i-am spus că nici măcar nu am simţit nevoia să schimb ceva, de parcă garsoniera lui era special construită ca un adăpost pentru mine. Fără prea mult succes încercaseră alţii înaintea mea să îi zugrăvească şi să mute mobila, intraseră cu bocancii la el în casă şi cu o infatuare crasă şi-au imaginat că ar putea renova un suflet care nu le aparţine. Eu n-am vrut să-i răscolesc prin sertarele printre amintiri, nici să-i aranjez cămăşile sau visele după culori şi i-am zis că-l voi lăsa cu plăcere să-şi facă singur curăţenie printre gânduri. Şi aşa, eu purtam atunci un dezastru in mine, târam bagaje mari şi grele, aşa că i-am cerut numai un dulap unde să le închid pe toate, “Sau mai bine hai să le uităm undeva în beci. Sunt multe şi aruncate laolaltă, bune şi rele, încât n-aş şti pe care să le aleg. Oricum, cele urâte mi-ar zgâria sufletul iar şi iar, iar cele frumoase m-ar durea prin simplul fapt că s-au terminat”. I-am spus că vreau să uit si am aflat apoi ca şi el se mutase acolo din acelaşi motiv. Venea dintr-o casă imensă cu multe etaje, în trecut se iubise mult timp prin mansarde cu un suflet atât de diferit de mine, ca apoi să plângă şi el prin colţuri întunecate departe de lumina zilei. Dar într-o zi, fără să ştie de ce, se mutase în garsoniera în care mă acceptase şi pe mine cu chirie.

            Rareori primea pe cineva în vizită… de fapt asta-mi spunea mie, căci eu în afară de el nu am mai văzut pe nimeni acolo, şi printr-un egoism infantil mă liniştea iluzia că îl aveam numai pentru mine. Dar de fapt el nu mi-a aparţinut niciodată şi nici eu lui. Am înţeles mai târziu că atunci când îmi spunea că “nu ştie”, nu ştia de fapt unde s-a pierdut şi cine devenise. Şi mult mai târziu am înţeles că nu te pierzi niciodată într-un loc anume, ci pur şi simplu mori ca să te naşti din nou. Aveam să citesc peste timp ca o dată la 7 ani celulele din organism se regeneaza si poţi spune că devii o altă persoană, deci m-am gândit atunci că se întâmplă şi cu sufletul acelaşi lucru. Însă nu la 7 ani, ci de fiecare dată când cineva se joacă cu inima din piept şi ţi-o modelează dupa bunul plac si propria voie. La început e foarte elastică inima, dacă nu ştiaţi. E ca o plastilină, ca un lut, ca un adolescent naiv care încă mai crede în romanele de dragoste. Dar cu cât e modelată mai mult, cu atât devine mai tare, se cimenteaza si crede tot mai putin in povesti. Şi se întăreşte iar şi iar, ia forme noi până când nici posesorul ei nu o mai recunoaşte. “Asta trebuie să se fi întâmplat şi cu el”, mi-am zis atunci, „de asta nu ştia”. “Asta trebuie să se fi întâmplat şi cu mine”. Am înţeles, astfel, de ce se mutase singur între patru pereţi, de ce nu lăsa pe nimeni să îi mute mobila, am înţeles târziu că doar îi era teamă ca oamenii să nu-i împietrească de tot sufletul.