Garsoniera lui

Imagine           Mai închid uneori ochii încercând să retrăiesc ziua în care l-am văzut întâia oară, să-mi amintesc ce am mâncat în dimineaţa aia, dacă am băut ceai şi nu cafea, încerc să-mi explic ce căutam  acolo şi ce paşi am făcut de am ajuns chiar atunci în locul ăla… într-un fel cred că toată viaţa mea mă pregătise pentru asta, de parcă n-aş fi decât un personaj fără voinţă la cheremul unui autor sinistru, încercând în zadar să-mi aduc aminte pe unde m-a purtat peniţa sa cu doar cateva capitolele din urmă. Dar imaginea lui în mintea mea vine ca o furtună, dă peste cap tot ce am ridicat, ca un val imens spulberând orice castel de nisip  care-i stă in cale, şi toată truda mea se împrăştie violent în neant. Disting forme şi culori, imagini se succed cu viteza luminii, sunete vin unul peste altul şi cuvinte se întretaie, dar obosită sfârşesc de fiecare dată prin a mă da bătută. Nu am reuşit să-mi amintesc nimic nici până astăzi, nu mai ştiu dacă era luni, miercuri sau joi, dacă era soarele sau lună pe cer, dar cred că era iarnă… Trebuie să fi fost iarnă, iarna vieţii mele, o iarnă lungă, căci îmi era frig şi eram atât de îngheţată, sufletul îmi era încremenit încât nici eu nu-mi mai ştiam de când nu mai simţisem ceva. Ştiu doar că mi-am oprit privirea şi inima şi lumea din jur şi poate că m-am îndrăgostit chiar atunci pe loc. Trebuie să-mi fi intrat în suflet atât de simplu, pe nesimţite, în veşnicia aceea dintre clipa în care mi s-a oprit respiraţia şi prima gură de aer care mi-a invadat din nou plămânii.

           El mi-a spus de la început, încă din ziua pe care eu nu mi-o mai amintesc acum, că nu ştie. Că nu ştie unde este şi ce vrea, că hotărâse demult să nu gândească mai departe de “azi”, iar dacă eu voiam să mă aflu acolo, atunci aveam să locuiesc cu chirie în garsoniera lui, despre care nu putea să-mi promită că va fi într-o zi „a noastră”. Mi-a zis că el nu are certitudini pentru mine, pentru nimeni şi nici măcar pentru sine, că nu ştie nici el cât o să mai rămână acolo. In loc să mă descurajeze, ambiguitatea lui doar m-a făcut să răsuflu uşurată, căci la vremea aceea eu ştiam  de mult lecţia cu promisiunile… Până să-l cunosc pe el mă învăţaseră alţii înainte că trebuie să-ţi pui palmele la urechi atunci când auzi “jur” sau “pentru totdeauna”, ştiam că oamenii se schimbă ca anotimpurile, că marile iubiri le poţi repeta la nesfârşit dacă ai cu cine. I-am zis şi eu că n-am nevoie să-mi promită nimic, că nu tânjesc după vorbe frumoase, că oricum mi le spuseseră şi alţii înainte şi le citisem prin cărţi, ba chiar le-am jurat şi eu la rândul meu ca să mă dezic de ele mai apoi cu neruşinare, aşa le ştiam deja pe de rost. “Nu îmi da motive să te urăsc mai târziu”, i-am spus, şi s-a uitat la mine calm, cu ochi adânci parcă zidiţi în piatră, aceiaşi ochi în care mai tarziu aveam să privesc pierdută, trezindu-ma apoi ca-mi ţin respiraţia gata să mă scufund chiar atunci pe loc în ei. Îşi asortase în ziua aceea ochii cu cămaşa albastră, cu cerul, cu ceaşca din care sorbea cafeaua parcă la intervale fixe, ori de câte ori ridicam ochii din pământ şi îl surprindeam cum mă asculta cu atenţie. De altfel n-am putut niciodată să-i vorbesc fixându-i privirea, aşa că în clipa aceea, aproape instinctiv, m-am întors căutând fereastra şi i-am spus că dacă îmi promite vreodată ceva o să-mi fac bagajele şi plec. “Am învăţat de mult că nimic nu durează pe lumea asta şi mă aştept ca în orice zi eu să mă mut în altă parte. Că n-o să mă mai vrei tu aici, că eu să plec eu atrasă de o casă mai mare sau o să-mi caut visele într-un cort pe malul mării, asta nu ştiu, dar nu-ţi permit să-mi dai motive de reproş mai târziu. Deci nu-mi promite nimic. Să ştii că în ziua când o să aud primul “promit” de la tine, îmi fac bagajele şi mă duc unde văd cu ochii. Îmi place prea mult în sufletul tău şi refuz să plec altfel decât cu amintiri frumoase din el”.

           Într-un mod absolut bizar am simţit mereu siguranţă la el, între cei patru pereţi ai universului său, unde m-am mutat imediat ce s-a convins că nu aveam de gând să fac vreo renovare. Din orgoliu nu i-am spus niciodată că mă simţeam ca acasă acolo, nu i-am spus că nici măcar nu am simţit nevoia să schimb ceva, de parcă garsoniera lui era special construită ca un adăpost pentru mine. Fără prea mult succes încercaseră alţii înaintea mea să îi zugrăvească şi să mute mobila, intraseră cu bocancii la el în casă şi cu o infatuare crasă şi-au imaginat că ar putea renova un suflet care nu le aparţine. Eu n-am vrut să-i răscolesc prin sertarele printre amintiri, nici să-i aranjez cămăşile sau visele după culori şi i-am zis că-l voi lăsa cu plăcere să-şi facă singur curăţenie printre gânduri. Şi aşa, eu purtam atunci un dezastru in mine, târam bagaje mari şi grele, aşa că i-am cerut numai un dulap unde să le închid pe toate, “Sau mai bine hai să le uităm undeva în beci. Sunt multe şi aruncate laolaltă, bune şi rele, încât n-aş şti pe care să le aleg. Oricum, cele urâte mi-ar zgâria sufletul iar şi iar, iar cele frumoase m-ar durea prin simplul fapt că s-au terminat”. I-am spus că vreau să uit si am aflat apoi ca şi el se mutase acolo din acelaşi motiv. Venea dintr-o casă imensă cu multe etaje, în trecut se iubise mult timp prin mansarde cu un suflet atât de diferit de mine, ca apoi să plângă şi el prin colţuri întunecate departe de lumina zilei. Dar într-o zi, fără să ştie de ce, se mutase în garsoniera în care mă acceptase şi pe mine cu chirie.

            Rareori primea pe cineva în vizită… de fapt asta-mi spunea mie, căci eu în afară de el nu am mai văzut pe nimeni acolo, şi printr-un egoism infantil mă liniştea iluzia că îl aveam numai pentru mine. Dar de fapt el nu mi-a aparţinut niciodată şi nici eu lui. Am înţeles mai târziu că atunci când îmi spunea că “nu ştie”, nu ştia de fapt unde s-a pierdut şi cine devenise. Şi mult mai târziu am înţeles că nu te pierzi niciodată într-un loc anume, ci pur şi simplu mori ca să te naşti din nou. Aveam să citesc peste timp ca o dată la 7 ani celulele din organism se regeneaza si poţi spune că devii o altă persoană, deci m-am gândit atunci că se întâmplă şi cu sufletul acelaşi lucru. Însă nu la 7 ani, ci de fiecare dată când cineva se joacă cu inima din piept şi ţi-o modelează dupa bunul plac si propria voie. La început e foarte elastică inima, dacă nu ştiaţi. E ca o plastilină, ca un lut, ca un adolescent naiv care încă mai crede în romanele de dragoste. Dar cu cât e modelată mai mult, cu atât devine mai tare, se cimenteaza si crede tot mai putin in povesti. Şi se întăreşte iar şi iar, ia forme noi până când nici posesorul ei nu o mai recunoaşte. “Asta trebuie să se fi întâmplat şi cu el”, mi-am zis atunci, „de asta nu ştia”. “Asta trebuie să se fi întâmplat şi cu mine”. Am înţeles, astfel, de ce se mutase singur între patru pereţi, de ce nu lăsa pe nimeni să îi mute mobila, am înţeles târziu că doar îi era teamă ca oamenii să nu-i împietrească de tot sufletul.

Dincoace de DA, dincolo de NU

Imagine

             Venea la ea în fiecare seară, dar nu se dezbraca niciodată. Intra în sufletul ei aşa, cu straturi de haine unul peste altul, şi tremura din toate încheieturile. Ea era îngrozită de cât de gros era îmbrăcat şi totuşi cât îi era de frig. De dincolo de “DA” se uita la el şi ar fi vrut să îl ia în braţe; i-ar fi dat toată dragostea ei ca să îi ţină de cald, şi-ar fi dat foc propriului suflet doar ca să-l facă şi pe el să simtă căldura iubirii, ar fi ales oricând mai degrabă să se piardă pe ea, decât să simtă că îl pierde pe el. Ea voia, dar el nu putea. Ar fi vrut să îl atingă, dar EL se ascundea dincolo de “NU”. Paradoxal, cu cât se îmbraca mai gros, cu atât îi era mai frig. Purta întotdeauna albastru şi venise în viaţa ei nu ca să o facă fericită, ci doar ca să îi arate cam cât de multe poate îndura un suflet. Răbdătoare, ea îl aştepta în fiecare seară…iar el venea de fiecare dată.

             Uneori îşi lăsa în cuierul de la intrare neîncrederea. Ea se dezbraca în fiecare zi câte puţin…renunţase la amintiri şi la orgolii, se descălţase chiar şi de pantofii înalţi pe care îi purta ori de câte ori voia să pară altfel decât era. Tot ce îşi dorea era că el să o vadă aşa cum este. Şi mai ales să o iubească… Credea sincer, până la naivitate, că numai căldura trupului ei va reuşi să spargă bariera rece dintre două lumi, ca şi cum o rază de soare ar fi putut vreodată să topească un munte de gheaţă. Dar nu îi mai păsa de nimic pentru că îl iubea. Da, îl iubea. Îl iubea, pur şi simplu; nebuneşte, fără speranţă, fără să ştie de ce. Îl iubea ca şi cum asta ar fi fost rostul ei pe pământ. Făcuse păcatul etern al femeii: acela de a se îndrăgosti de ceea ce ar putea fi, şi nu de ceea ce este. Trăia prezentul uitându-se în viitor…îl privea prin ochi de femeie îndrăgostită şi îl vedea într-un schilod emoţional pe bărbatul vieţii ei. “Dacă”. Dacă nu ar fi fost atât de stors, atât de secătuit de puteri, atât de rece; dacă s-ar fi dezbrăcat măcar pentru o clipă de trecut ca să îi arate cam cât de frumos ar putea fi prezentul alături de ea. Îl iubea atât de mult, încât s-ar fi mulţumit şi cu ultimele fărâme de iubire pe care le mai avea el de oferit. Uneori îl simţea aşa de rece, încât ar fi vrut să-l scuture, să zgâlţâie sufletul în el, poate doar aşa ar fi reuşit să-l readucă la viaţă. Alteori, însă, ajunsă la capătul puterilor, îşi dorea că iarna de afară să se mute în sufletul ei. Se ruga Lui Dumnezeu să o îngheţe şi pe ea, să o rupă în bucăţi şi să o împrăştie în toate zările, să o facă să dispară cu totul. Până când chiar aşa s-a întâmplat…

             Într-o zi au dispărut amândoi de pe pământ şi nimeni nu le-a mai dat de urmă. Ce s-a întâmplat cu ei nici până azi nimeni nu ştie. Poate că s-au luat în braţe şi DA l-a încălzit pe NU sau poate că s-au luat în braţe şi NU a îngheţat-o pe DA. Poate că s-au întâlnit undeva sub soare sau poate că au rămas dincolo de iubire; cert este că au sfârşit împreună.

             Dacă a fost iubire sau nu? Chiar şi în ziua de astăzi părerile sunt împărţite. Unii bat cu pumnul în masă că nu a fost iubire, ci masochism; că el căuta refugiu, iar ea se agaţa de el. Alţii pariază pe propriile suflete că da, a fost iubire, ba chiar una dintre cele mai sincere şi profunde. Pentru că iubirea nu răspunde la “De ce?”- uri şi nici nu se explică, iubirea nu dă ca să primească, iubirea nu aşteaptă iubire înapoi, ea pur şi simplu Este.

              Nici măcar eu, dragă cititorule, nu am răspunsul. Eu le-am dat viaţă, însă numai ei ştiu ce a fost… Mă gândesc, totuşi, că poate şi NU o iubea pe DA. În felul lui. O iubea fără să ştie că o iubeşte, fără ca măcar să simtă. Ca şi cum ar fi fost un dat firesc să se întoarcă la ea de fiecare dată. Ca un ceas care nu ştie de ce bate, dar mecanic şi rece se mişcă aşa cum i-a lăsat Dumnezeu rostul pe pământ. Şi ea îl aştepta…iar el venea mereu.

%d blogeri au apreciat: