A gift and a curse

Am I in love? Absolutely. I’m in love with ancient philosophers, foreign painters, classic authors and musicians who have died long ago. I’m a passionate lover. I fawn over these people. I have given them my heart and my soul. The trouble is, I’m unable to love anyone tangible. I have sacrificed a physical bond, for a metaphysical relationship. I am the ultimate idealistic lover.

James Dean

Fără titlu

          Ştiu că a trebuit să vii pentru că aveam nevoie de cineva ca tine şi înţeleg că a trebuit să pleci pentru ca eu să regăsesc drumul către mine. Într-un final, am învăţat prin tine ca binecuvântările ni se pot arăta sub cele mai hidoase forme, aşa cum obstacolele se deghizează în mari iubiri doar pentru a ne testa limitele.

        Dar rămas un gol în mine şi nu ştiu ce să fac cu el. Nu ştiu unde s-a dus tot ce era acolo şi nici ce să pun în loc. Mi-ai spune că zâmbete, lumini, vorbe frumoase, replici inspirate, zgomote şi mângâieri bine plasate ar putea să astupe prăpastia asta fără sens, dar ştim amândoi că nu asta e răspunsul. Tu însuţi ţi-ai clădit o viaţă întreagă colecţionând frânturi din oameni, adunând momente disparate acum în cotloanele obscure ale sufletului tău. Te-ai căutat pe tine în îmbrăţişări străine, ai vrut să-ţi dai un sens, oricare, în săruturi furate pe la colţuri întunecate de stradă, ai căutat peste tot, mai puţin în tine. Le-ai pus pe toate la grămadă şi ai creionat ca un adevărat artist baza unui suflet măcinat de îndoieli; biet naiv, fără să ştii, ţi-ai pus la temelie un mozaic de nimicuri. Dar chiar şi în arhitectură, înainte de a adăuga un etaj sau o dependinţă se verifică fundaţia. Spune-mi acum, ai avea curaj să îţi înfrunţi adevărata faţă?

         Dar poate că răspunsul mi-a fost mereu la îndemână. Mi l-ai oferit chiar tu, care îţi ţineai în permanenţă cheile la gât şi tresăreai noaptea, terifiat de gândul că dacă le-ai pierde, cineva ar putea să vadă cine eşti cu adevărat. Vezi tu, ai ridicat un zid între noi, dar zidul era de sticlă, căci n-ai înţeles nici până astăzi cum ceea ce un om ascunde spune mai multe decât ceea ce el arată. Am văzut totul din tine şi m-au cutremurat cadavrele care zăceau pe podeaua sufletului tău, ştiind că într-o zi aveam să îmi ocup şi eu locul meu acolo. Am privit mereu, chiar şi în dimineţile în care tu fără să ai habar îmi pregăteai cafeaua, şi am văzut în întunericul un mister pe care mi-am dorit să-l dezleg. Dar ştiu astăzi că nu era niciun mister, erau doar reminiscenţele unor idealuri neîmplinite, doar osemintele unui „eu” care ţi-ai fi dorit să fii, dar n-ai fost niciodată.

        Dar oare tu ştii ce zace în tine? Oare mai ţii minte câte suflete ai ars pe rugul iubirii, ori timpul laolaltă cu uitarea ţi-au transformat şi vina în scrum pe altarul căutării de sine? Ţi-a lipsit curajul poate, sau poate ne-a lipsit amândurora sincronizarea. Sau poate că ne-am întâlnit exact când trebuia, ca eu să trec prin focul purificator al transformării, iar tu rămâi pentru totdeauna o parte din mine. Ştiu că nu e vina ta. Nu e nici a mea, nu e vina nimănui şi în definitiv, de ce ar fi o vina să iubeşti? Nu, nu a fost o nebunie să mă jertfesc pe altarul tău, ci doar o opţiune personală, ca o Ana a lui Manole m-am facut ofranda la constructia ta, si am ramas si eu pentru totdeauna o parte din tine.

         M-a cuprins acum o resemnare în care nu mă recunosc. Oare am obosit? Sau poate m-am pierdut din nou? Sunt tot eu? Sunt alta, m-am schimbat? Nu mai ştiu încotro. Rareori îmi mai permit să privesc cu coada ochiului în urmă, doar pentru a-mi aduce aminte cum am ajuns astăzi aici. În definitiv, orice despărţire poate fi tradusă ca un abandon al unui „eu”, la fel cum orice privire aruncată pe furiş în urmă aduce cu ea un inevitabil regret. Şi vai de cei care seduşi de imaginea trecutului, îmbrăcat acum în straiele cele mai frumoase, vor sparge lacăte de la uşi ce nu ar mai trebui deschise vreodată. În final, dintr-un univers de întrebări, va cutremura pământul numai una: „Cum ar fi fost dacă?”. Poate că răspunsul la întrebarea asta e ceea ce îmi lipseşte şi mie.

Alb negru

           Ştii, Parisul nu mi s-a părut niciodată mai puţin romantic ca atunci când l-am văzut cu tine. Toate oraşele mari, mai cu seamă acest axis mundi al iubirii, poartă în ele povara atâtor suflete rătăcite care îşi cauta regăsirea acolo. Ne-am căutat şi noi unul pe celălalt printre cohorte de îndrăgostiţi, de parcă n-am fi ştiut că ne-am pierdut demult unul de altul. Dar poate că nici nu ne-am întâlnit vreodată, ci doar am rătăcit bezmetici în golul dintre noi, şi împiedicându-ne când şi când ne ceream scuze pentru fluturii rebeli care dădeau să prindă aripi. Dar în ziua aia, când te-am luat de mână şi cuvintele mi-au părăsit buzele îngheţate, am ştiut că dezbracandu-te de haină, mâinile şi-au croit drum printre coastele tale şi atunci ţi-am simţit pentru prima dată inima pulsând între palmele mele.

De când nu ai mai privit cerul?
Nu ştiu, parcă de o eternitate…

           N-am fost nicicând mai aproape de tine ca atunci şi nicăieri nu mi s-a părut cerul mai departe ca în Paris. N-am simţit nicicând că eşti a mea mai mult ca în clipa aceea, când ridicând privirea spre cer ţi-ai lăsat sufletul nesupravegheat în mâinile mele. Dar am văzut apoi că la Paris cerul poate fi atins doar cu privirea. El rămâne departe, e departe…iar romantismul oraşului se risipeşte, la fel cum, cu toată grandoarea lui, Turnul Eiffel păleşte şi el în fata înălţimii aşteptărilor noastre. Mi-a fost clar atunci că greutatea viselor pe care le-am purtat in bagaje pana acolo afunda tot mai mult Parisul în neputinţă, distanţându-ne de cer. Vezi tu, astea sunt lucrurile care depărtează oamenii. Oraşe prea mari, aşteptări prea mari, vise prea mari, vorbe prea mari, în definitiv, dacă nu ne aflăm în pat, orice lucru mare naşte prăpăstii între noi.

        Iar când mi-ai întors spatele în marea aia de oameni, m-am simţit atunci mai singur ca oricând. Pentru unii iubirea se naşte la Paris, alţii o reînvie, noi am îngropat-o acolo.

Cartea amăgirilor

Niciodată nu te voi trăda de tot, deşi te-am trădat şi te voi trăda la fiecare pas; Când te-am urât nu te-am putut uita; Te-am blestemat, ca să te suport; Te-am refuzat, ca să te schimbi; Te-am chemat şi n-ai venit, am urlat şi nu mi-ai zâmbit, am fost trist şi nu m-ai mângâiat. Am plâns şi nu mi-ai îndulcit lacrimile. Deşert ai fost rugăminţilor mele. Ucis-am în gând întâia clipă a vieţii şi fulgerat-am începuturile tale, secetă în fructe, uscăciune în flori şi secarea izvoarelor dorit-a sufletul meu. Dar recunoscător îţi este sufletul meu pentru zâmbetul ce l-a văzut doar el şi nimeni altul; recunoscător pentru acea întâlnire, de nimeni aflată; acea întâlnire nu se uită, ci cu credinţa ascunsă în tine răsună în tăcere, înverzeşte pustiuri, îndulceşte lacrimi şi înseninează singurătăţi. Îţi jur că niciodată nu vei cunoaşte marea mea trădare. Jur pe tot ce poate fi mai sfânt: pe zâmbetul tău, că nu mă voi despărţi niciodată de tine.

Emil Cioran

Revedere

              Nu a bătut la uşă, a păşit în camera de hotel hotărâtă, mânată de dorinţă, conştientă de ceea ce avea să se întâmple şi nerăbdătoare ca visul să se consume cât mai repede. Ştia că o aşteaptă. Avea mintea goală, şi stomacul la fel, dar îşi simţea sângele curgând şuvoaie în trupul ei, o furnicau degetele până la vârfuri şi inima nebună, tânără şi înfometată stătea să îi iasă din piept. Cămaşa verde din mătase transparentă, strânsă în talie, provocatoare, îi urma fidelă ritmul alert al respiraţiei, îi mângâia bustul tare, care avea să devină plastilina între palmele lui câteva momente mai târziu. Gândul ăsta i-a tăiat respiraţia pentru o secundă, forţând-o să înghită în sec, iar o broboană rece i s-a prelins sălbatic dinspre claviculă spre sâni şi s-a pierdut în crestătura de la care el nu mai putea să îşi ia ochii acum. Dar nu era un gând, ea nu mai gândea. Era o dorinţă, mistuitoare, animalică, o poftă carnală care puse stăpânire pe ea încă de se cazase în hotelul ăla fără bagaje. Îşi uitase acasă toate regulile şi inhibiţiile, toată moralitatea care o încorseta zi de zi până la sufocare. Se simţea liberă. Avea mintea goală acum, tot ce simţea era dorinţa. Şi fusta aia mulată, cu talie înaltă, care completa de minune tocurile şi îi făcea picioarele să pară nesfârşite, o strângea, strigând parcă să fie dezbracată. Acum o mai încorsetau doar hainele, doar lenjeria lipită de pielea ei, devenită prea strâmtă, parcă prea groasă, simţea că dacă nu scapă de ea curând nu va mai putea să respire.

              Printre draperii apusul pătrundea pe alocuri în cameră.

            Atmosfera era încărcată. Era cald, mult prea cald, aparatul care respira aer rece în încăperea aia străină, tot mai mică, dintr-odată nu mai reuşea să faţă fată. O privea cu ochi flămânzi, licărind, pe cea lângă care aproape descoperise iubirea cu timp în urmă. Dar nu mai era copila aia, de data asta se arata în faţa lui mai femeie ca oricare alta, de la depărtare mirosea a dorinţă, de parcă toată pasiunea de pe pământ s-a scurs în fiinţa aia care răspândea acum în faţa lui erotism prin toţi porii. S-a simţit uşurat când s-a apropiat şi l-a sărutat brutal în timp ce şi-a împletit braţele de după gâtul lui, pentru că n-ar fi ştiut ce să spună. Era frumoasă. Prea frumoasă. Recunoştea acelaşi gust de vişine şi buzele îi erau la fel de moi, iar degetele lui se plimbau prin părul ei cu aceeaşi lejeritate de altădată. A sărutat-o după gât şi mirosul de mare l-a făcut să se simtă ca acasă, iar sânii ei, plamaduiti parcă după palmele sale, l-au facut să o dorească şi mai mult la gândul că e aici, că e „a lui” şi n-a încetat niciodată să fie. Dar nu mai era ea, se schimbase ceva. Şi-a dat seama de asta când şi-a înfipt sălbatic degetele în carnea sa de parcă ar fi vrut să-l înveţe şi pe el ce e durerea. Nu şi-au vorbit prin cuvinte, dar a intrat şi el în jocul ei sălbatic, erau ca doi primitivi care descopereau chiar atunci pe loc ce înseamnă să îţi scurgi minţile şi să te contopeşti cu cineva, să te dizolvi fiinţă în fiinţa şi să te inunde plăcerea, precum o apă care îşi iese din matcă şi se revarsă sălbatic, în lume după bunul plac şi propria voie. Fără să-şi dea seama când, o eliberase de lenjeria care o sufoca mai devreme. Curios, acum îi era şi mai greu să respire.

          Se făcuse deja beznă când şi-au spus primele cuvinte. Hainele le erau împrăştiate prin cameră, la fel le erau şi gândurile, la fel şi trupurile lor lipsite de vlagă. Ea se simţea de parcă făcuse dragoste pentru prima dată, el o simţea a lui fără să o mai cunoască.

” Ce s-a întâmplat cu tine?”

              S-a întors spre el şi i-ar fi spus atatea, dar învăţase ceva în seara aia, că atunci cand sunt in plus cuvintele murdăresc iubirea. Şi-a lăsat capul pe pieptul lui, nu fusese nicicând mai bine. A zâmbit.

„Tu te întâmpli de fiecare dată”.