Tu. El

        Rămâi tot tu, chiar dacă de câteva zile fumezi întruna şi te îmbraci numai în albastru. Nu eşti la fel de înalt şi nici la fel de spiritual, nu ştii să fii crud şi nici măcar nepăsător, iar dacă ai încerca să fii rece şi indiferent, mai degrabă m-ai face să rad… un simplu cabotin încercând să mă convingă că el e bărbatul vieţii mele. Nu ştiu tu cu ce culoare a ochilor te uiţi la mine, dar privirea ta nu-mi trezeşte niciun fior, mângâierile tale nu mişcă nimic în mine în afară de frustrarea de a şti că nu pot să-ţi răspund la fel. Nu mă simt goală când mă priveşti şi nici măcar barba pe care ai lăsat-o să crească de când te bântuie ideea că trebuie să mă salvezi nu te ajuta în privinţa asta. Chiar dacă ai învăţat cum să păcăleşti un trup obosit şi sleit de puteri, sufletul meu nu ştii să-l faci să vibreze. Sufletul îmi e albastru acum şi simte că sărutările tale nu au gustul lui, cuvintele tale nu au glasul lui, dar mai ales ca iubirea ta nu doare. Nu, nu te compari cu el… dar în apărarea ta o să spun acum că nimeni nu poate.

Déjà vu

           Îmi vorbea atât de des despre mama lui încât simţeam deja că o cunosc de mult, aşa că nu am făcut în ziua aceea de vară decât să ataşez chip unui suflet deja conturat în mintea mea. Era o femeie aproape ajunsă la 40 de ani, cu ochii ca două migdale, cu părul negru – albăstrui şi lung, care îi mângâia delicat umerii şi lua mai apoi graţios forma spatelui. Tenul îi era ca laptele, iar obrajii ciupiţi de soare se asortau cu buzele întotdeauna roşii, contrastând frapant cu puritatea pielii. Aveam să ne întâlnim tot mai des de atunci şi chiar dacă nu am văzut-o vreodată machiată, mi se părea atât de frumoasă încât ajunsesem că cred că fardurile nu ar ajuta-o cu nimic, ci i-ar ştirbi fără doar şi poate din strălucire. În afara rujului roşu, simbol al femeii puternice care s-a încununat cu laurii victoriei după lupta cu viaţa, nu purta decât un zâmbet elegant uneori şi întotdeauna priviri discrete, pline de subînţeles. N-am văzut-o niciodată în pantaloni, ci se îmbraca întotdeauna în rochii cu bun gust, strânse în talie, care i se mulau perfect pe linia corpului şi continuau firesc cu picioare lungi şi glezne subţiri, mâini delicate şi degete fine. Când vorbea nu puteai decât s-o asculţi fără suflare şi să te pierzi în cuvintele ei. Greutăţile vieţii nu îşi puseseră amprenta asupra trupului, însă glasul său avea o gravitate din care intuiai că ştie mai multe decât lăsa să se vadă, iar gesturile îi erau impregnate de o eleganţă ce te făcea să te întrebi dacă nu cumva se mişca pe o muzică numai de ea ştiută. Fusese dansatoare în tinereţe – aveam să aflu mai târziu, şi aşa mi-am explicat faptul că avea o anumită postura a corpului, o graţie divină în mişcări indiferent că era în casa ştergând praful cu un capot pe ea sau pe stradă purtând o rochie care-i venea indecent de bine. Eu am fost fascinată de prezenţa ei din prima clipă. O priveam uneori gândindu-mă că aşa vreau şi eu să ajung şi mă întrebam oare prin ce a trecut de a ajuns să fie cum este? Oare şi când cădea se ridica cu aceeaşi graţie, oare şi loviturile le-a primit cu eleganţă? Oare a ripostat vreodată sau pur şi simplu ascultând muzică se ridica în paşi de dans deasupra sufletelor mizerabile din jur? Multe răspunsuri nu le-am aflat nici până astăzi, căci era o enigmă atât pentru el – care îşi iubea mama atât de mult, încât nici nu mai încerca să afle, cât şi pentru mine, care o văd şi acum drept un simbol al feminităţii, una dintre puţinele femei care m-au făcut să mă simt mică, neînsemnată, nemulţumită de mine.

           El se născuse din iubire. Din iubirea profundă dintre o dansatoare şi poet – două sensibilităţi infinite, două suflete chinuite care s-au iubit şi şi-au făcut rău în aceeaşi măsură. “Ne-am iubit atât de mult, încât ne-am despărţit ca să nu ucidem iubirea”, mi-a spus într-o zi la o cafea. “Şi cu voi se va întâmpla la fel”. Era prima cafea pe care o beam împreună, şi oricât zahăr aş fi adăugat, n-am reuşit să îndulcesc gustul amar al cuvintelor ei. Eram aşa, ca o apă liniştită în care ea aruncase un bolovan imens, greu, dureros, iar undele n-au încetat să se propage mult timp de atunci înainte. N-am mai putut atunci decât să înghit în sec şi să privesc în gol, nici cafeaua n-am mai terminat-o. “Eram ca o oglindă unul pentru celalalt, eu mă uitam la el şi mă vedeam pe mine, el se uita la mine şi se vedea pe sine. Si o iubire de un asemenea narcisism e imposibil să aducă cuiva fericirea” mi-a spus, iar vorbele ei mi-au adus confirmare şi m-au urmărit constant, mi le aminteam apoi de fiecare dată când mă certam cu el, de fiecare dată când simţeam că sunt într-o peşteră în care soarele uita să mai răsară, în fiecare clipă când aruncam cu vorbe grele unul în altul. Într-un fel îmi spunea ceva ce ştiam demult, mi-a dat un răspuns care rătăcea haotic prin mine, pe care îl purtam în sinea mea, dar îl lăsam să-mi scape printre degete de teamă să-l accept. Când vorbeam cu ea îmi simţeam toate gândurile puse-n ordine ca hainele în dulap, aranjate după culori şi anotimp, îmi spunea lucruri pe care le ţineam ascunse în mine, dar nu le rosteam niciodată cu voce tare, căci astfel ar fi prins viaţă iar eu n-aş fi ştiut ce să fac cu ele.

           “Voi doi semănaţi mult prea mult, încât să găsiţi fericirea împreună”, a continuat ea. „Am un déjà vu”.

Garsoniera lui

           Mai închid uneori ochii încercând să retrăiesc ziua în care l-am văzut întâia oară, să-mi amintesc ce am mâncat în dimineaţa aia, dacă am băut ceai şi nu cafea, încerc să-mi explic ce căutam  acolo şi ce paşi am făcut de am ajuns chiar atunci în locul ăla… într-un fel cred că toată viaţa mea mă pregătise pentru asta, de parcă n-aş fi decât un personaj fără voinţă la cheremul unui autor sinistru, încercând în zadar să-mi aduc aminte pe unde m-a purtat peniţa sa cu doar cateva capitolele din urmă. Dar imaginea lui în mintea mea vine ca o furtună, dă peste cap tot ce am ridicat, ca un val imens spulberând orice castel de nisip  care-i stă in cale, şi toată truda mea se împrăştie violent în neant. Disting forme şi culori, imagini se succed cu viteza luminii, sunete vin unul peste altul şi cuvinte se întretaie, dar obosită sfârşesc de fiecare dată prin a mă da bătută. Nu am reuşit să-mi amintesc nimic nici până astăzi, nu mai ştiu dacă era luni, miercuri sau joi, dacă era soarele sau lună pe cer, dar cred că era iarnă… Trebuie să fi fost iarnă, iarna vieţii mele, o iarnă lungă, căci îmi era frig şi eram atât de îngheţată, sufletul îmi era încremenit încât nici eu nu-mi mai ştiam de când nu mai simţisem ceva. Ştiu doar că mi-am oprit privirea şi inima şi lumea din jur şi poate că m-am îndrăgostit chiar atunci pe loc. Trebuie să-mi fi intrat în suflet atât de simplu, pe nesimţite, în veşnicia aceea dintre clipa în care mi s-a oprit respiraţia şi prima gură de aer care mi-a invadat din nou plămânii.

           El mi-a spus de la început, încă din ziua pe care eu nu mi-o mai amintesc acum, că nu ştie. Că nu ştie unde este şi ce vrea, că hotărâse demult să nu gândească mai departe de “azi”, iar dacă eu voiam să mă aflu acolo, atunci aveam să locuiesc cu chirie în garsoniera lui, despre care nu putea să-mi promită că va fi într-o zi „a noastră”. Mi-a zis că el nu are certitudini pentru mine, pentru nimeni şi nici măcar pentru sine, că nu ştie nici el cât o să mai rămână acolo. In loc să mă descurajeze, ambiguitatea lui doar m-a făcut să răsuflu uşurată, căci la vremea aceea eu ştiam  de mult lecţia cu promisiunile… Până să-l cunosc pe el mă învăţaseră alţii înainte că trebuie să-ţi pui palmele la urechi atunci când auzi “jur” sau “pentru totdeauna”, ştiam că oamenii se schimbă ca anotimpurile, că marile iubiri le poţi repeta la nesfârşit dacă ai cu cine. I-am zis şi eu că n-am nevoie să-mi promită nimic, că nu tânjesc după vorbe frumoase, că oricum mi le spuseseră şi alţii înainte şi le citisem prin cărţi, ba chiar le-am jurat şi eu la rândul meu ca să mă dezic de ele mai apoi cu neruşinare, aşa le ştiam deja pe de rost. “Nu îmi da motive să te urăsc mai târziu”, i-am spus, şi s-a uitat la mine calm, cu ochi adânci parcă zidiţi în piatră, aceiaşi ochi în care mai tarziu aveam să privesc pierdută, trezindu-ma apoi ca-mi ţin respiraţia gata să mă scufund chiar atunci pe loc în ei. Îşi asortase în ziua aceea ochii cu cămaşa albastră, cu cerul, cu ceaşca din care sorbea cafeaua parcă la intervale fixe, ori de câte ori ridicam ochii din pământ şi îl surprindeam cum mă asculta cu atenţie. De altfel n-am putut niciodată să-i vorbesc fixându-i privirea, aşa că în clipa aceea, aproape instinctiv, m-am întors căutând fereastra şi i-am spus că dacă îmi promite vreodată ceva o să-mi fac bagajele şi plec. “Am învăţat de mult că nimic nu durează pe lumea asta şi mă aştept ca în orice zi eu să mă mut în altă parte. Că n-o să mă mai vrei tu aici, că eu să plec eu atrasă de o casă mai mare sau o să-mi caut visele într-un cort pe malul mării, asta nu ştiu, dar nu-ţi permit să-mi dai motive de reproş mai târziu. Deci nu-mi promite nimic. Să ştii că în ziua când o să aud primul “promit” de la tine, îmi fac bagajele şi mă duc unde văd cu ochii. Îmi place prea mult în sufletul tău şi refuz să plec altfel decât cu amintiri frumoase din el”.

           Într-un mod absolut bizar am simţit mereu siguranţă la el, între cei patru pereţi ai universului său, unde m-am mutat imediat ce s-a convins că nu aveam de gând să fac vreo renovare. Din orgoliu nu i-am spus niciodată că mă simţeam ca acasă acolo, nu i-am spus că nici măcar nu am simţit nevoia să schimb ceva, de parcă garsoniera lui era special construită ca un adăpost pentru mine. Fără prea mult succes încercaseră alţii înaintea mea să îi zugrăvească şi să mute mobila, intraseră cu bocancii la el în casă şi cu o infatuare crasă şi-au imaginat că ar putea renova un suflet care nu le aparţine. Eu n-am vrut să-i răscolesc prin sertarele printre amintiri, nici să-i aranjez cămăşile sau visele după culori şi i-am zis că-l voi lăsa cu plăcere să-şi facă singur curăţenie printre gânduri. Şi aşa, eu purtam atunci un dezastru in mine, târam bagaje mari şi grele, aşa că i-am cerut numai un dulap unde să le închid pe toate, “Sau mai bine hai să le uităm undeva în beci. Sunt multe şi aruncate laolaltă, bune şi rele, încât n-aş şti pe care să le aleg. Oricum, cele urâte mi-ar zgâria sufletul iar şi iar, iar cele frumoase m-ar durea prin simplul fapt că s-au terminat”. I-am spus că vreau să uit si am aflat apoi ca şi el se mutase acolo din acelaşi motiv. Venea dintr-o casă imensă cu multe etaje, în trecut se iubise mult timp prin mansarde cu un suflet atât de diferit de mine, ca apoi să plângă şi el prin colţuri întunecate departe de lumina zilei. Dar într-o zi, fără să ştie de ce, se mutase în garsoniera în care mă acceptase şi pe mine cu chirie.

            Rareori primea pe cineva în vizită… de fapt asta-mi spunea mie, căci eu în afară de el nu am mai văzut pe nimeni acolo, şi printr-un egoism infantil mă liniştea iluzia că îl aveam numai pentru mine. Dar de fapt el nu mi-a aparţinut niciodată şi nici eu lui. Am înţeles mai târziu că atunci când îmi spunea că “nu ştie”, nu ştia de fapt unde s-a pierdut şi cine devenise. Şi mult mai târziu am înţeles că nu te pierzi niciodată într-un loc anume, ci pur şi simplu mori ca să te naşti din nou. Aveam să citesc peste timp ca o dată la 7 ani celulele din organism se regeneaza si poţi spune că devii o altă persoană, deci m-am gândit atunci că se întâmplă şi cu sufletul acelaşi lucru. Însă nu la 7 ani, ci de fiecare dată când cineva se joacă cu inima din piept şi ţi-o modelează dupa bunul plac si propria voie. La început e foarte elastică inima, dacă nu ştiaţi. E ca o plastilină, ca un lut, ca un adolescent naiv care încă mai crede în romanele de dragoste. Dar cu cât e modelată mai mult, cu atât devine mai tare, se cimenteaza si crede tot mai putin in povesti. Şi se întăreşte iar şi iar, ia forme noi până când nici posesorul ei nu o mai recunoaşte. “Asta trebuie să se fi întâmplat şi cu el”, mi-am zis atunci, „de asta nu ştia”. “Asta trebuie să se fi întâmplat şi cu mine”. Am înţeles, astfel, de ce se mutase singur între patru pereţi, de ce nu lăsa pe nimeni să îi mute mobila, am înţeles târziu că doar îi era teamă ca oamenii să nu-i împietrească de tot sufletul.