Prietenia dintre femei şi bărbaţi

72147_567345843305701_751869074_n

Are Samantha dreptate, chiar aşa să fie? Nu poate exista prietenie între o femeie şi un bărbat? Din impuls aş spune un „nu” hotărât şi răspicat. Poate exista o amiciţie, însă o prietenie în adevăratul sens al cuvântului nu cred că poate să ia naştere între ei decât dacă au avut deja (o tentativă de) o relaţie, atunci când s-a consumat tot ce era de consumat şi nu mai exista ceea ce numim atracţie sexuală.

Sau putem vorbi de o amiciţie de scurtă durată, asta în cazul în care unul sau ambii iubesc deja pe cineva, dar este de neevitat ca la un moment dat  măcar unul dintre ei să îşi dorească mai mult.

Însă înainte de a ne întreba dacă aşa ceva este posibil, ar trebui să definim conceptul. Putem porni de la faptul că bărbaţii şi femeile au definiţii diferite pentru termenul de prietenie, iar asta din cauza felului în care suntem construiţi. Ştiţi deja povestea cu diferenţele dintre creierul feminim şi cel masculin: femeile sunt sentimentale, pentru ele pe primul plan se afla emoţiile, relaţiile, apropierea sufletească, în vreme ce bărbaţii se raportează la lumea şi oamenii din jur prin prisma obiectelor şi a faptelor concrete.

Astfel, pentru femei prietenia e bazată pe sentimente şi trăiri, ele au nevoie de cineva în faţa căruia să îşi deschidă inima, o persoană cu care pot discuta orice, oricând, despre oricine, în timp ce, în viziunea masculină, prietenia se bazează mai întâi de toate pe fapte. Nu de alta, dar aţi văzut bărbaţi stând de vorbă cu cel mai bun prieten ore întregi despre nimic? Da, nici eu. Iar atunci… prietenia dintre un bărbat şi o femeie înseamnă găsirea unei căi de mijloc?

Nu cred că este imposibil ca un bărbat şi o femeie să fie ”doar prieteni”, dar se întâmplă destul de rar aşa ceva, este greu de obţinut şi mai ales de întreţinut. Există şanse mai mari ca prietenia să apară atunci când ea urmează unei relaţii sentimentale şi nu invers, pentru că dacă dispare pasiunea, tensiunea sexuală, atunci celor doi le va mai rămâne prietenia. Iar acest lucru se întâmplă atunci cand se respectă principiul conform căruia chiar şi într-o relaţie amoroasă cei doi trebuie să fie buni prieteni.

Ştiu că e un subiect sensibil la care fiecare dintre noi are o părere, fie pentru că am trăit aşa ceva pe propria piele, fie văzând lucrurile din afară.  Din proprie experienţă eu spun că e vital să avem în viaţa noastră un prieten bărbat. Într-adevăr, femeile sunt cele care au o răbdare infinită şi te ascultă cum despici firul în patru iar şi iar, construiesc scenarii alături de tine şi îţi oferă un umăr pe care să plângi, însă am observat de-a lungul timpului ca cele mai bune sfaturi (cel puţin în ceea ce priveşte relaţiile) de la bărbaţi au venit.

Voi ce credeţi, un bărbat şi o femeie pot fi doar prieteni? Aveţi o astfel de relaţie? Sau dacă aţi avut, de ce nu a mers?

P.S. Eliade spune asta:

„Camaraderia dintre un bărbat şi o femeie tânără este posibilă numai dacă amândoi sunt foarte inteligenţi sau dacă amândoi iubesc. Altminteri, este o simplă tovărăşie mai mult sau mai puţin insipidă, foarte puţin interesantă sufleteşte, sau o etapă preliminară a unei legături tot atât de puţin interesante. Iar prietenia între un bărbat şi o femeie tânără este, de asemenea, un mare vânt, cu majuscule, dacă nu e alimentată de inteligenţă şi susţinută de dragostea pe care fiecare din ei o poartă unei alte persoane.”

Tu ce iubeşti?

181340_460963513919849_626898815_n

          Mi-am întrebat într-o seară prietenii de pe facebook “Tu ce iubeşti?”. Nu a fost o postare gândită prea mult, de fapt mi-a venit pe moment, de parcă simţeam că undeva acolo este un răspuns care aşteaptă ca fie auzit. Puţin timp după aceea, printre zeci de comentarii am găsit unul care m-a impresionat. L-am citit o dată, de două ori, am vrut să răspund, dar nu am ştiut ce să spun. Mi se părea pur şi simplu că nu-şi aveau locul cuvintele mele acolo, de parcă artistul crease deja un tablou perfect căruia nu îi mai lipsea nicio pată de culoare. Şi atunci mi-am dat seama că eu iubesc oamenii…oamenii pe care pot să îi admir, de la care am ce învaţa, pe cei care mă fac să mă simt mică în comparaţie cu imensitatea spiritului lor.

         “Sună tare aiurea, dar eu îmi iubesc caloriferul! Ştiu, e de râs! Dar la puţin timp după moartea soţului meu mi-am lipit într-o dimineaţă spatele de calorifer! Era cald şi a fost ca o mângâiere în suflet! Eram la pământ şi când am văzut ce liniştiţi dorm copiii, mi-am spus: iubesc acest calorifer că-mi încălzeşte copiii, şi dacă-l am înseamnă că pot să mi-l permit şi pot să-mi permit casa în care e acest calorifer şi dacă pot asta înseamnă că sunt sănătoasă şi am un loc de muncă! Şi atunci m-am ridicat şi mi-am dat seama ce importante sunt aceste mărunţişuri ale vieţii! Şi iubesc…..acest calorifer!”

         Câteva minute mai târziu vorbeam cu ea. O femeie frumoasă, inteligenta, puternică, care mi-a mărturisit că de multe ori şi-a dorit să fie slabă. Că şi-a dorit să fie femeie şi nu bărbat. Am zărit-o în poza alături de doi prichindei şi n-am putut să nu mă gândesc cât de norocoşi sunt să aibă o astfel de mama! Pe ea e o plăcere să o asculţi…să o citeşti, în cazul de faţă. Cred că ar putea să scrie un roman din amintirile pe care le are, căci până şi cea mai banală zi prinde strălucire atunci când trece prin condeiul pe care îl posedă. Mi-a spus povestea parfumului şi a iubirii sale şi am recitit acele rânduri iar şi iar, că pe o carte pe care nu o mai puteam lăsa din mână, dorindu-mi să trăiesc şi eu o dată în viaţă aşa ceva. Pe mine m-a impresionat tăria ei, hotărârea de a merge mai departe, curajul cu care a sfidat greutăţile. Căci foarte simplu să te dai bătut, să spui că nu poţi, că ţi s-a dat o cruce mult prea grea pe care nu poţi să o mai duci în spate, decât să ţii fruntea sus şi să te lupţi cu viaţa. E de mii şi mii de ori mai uşor să te aşezi în fund pe mijlocul drumului, să plângi că te dor picioarele şi sufletul ţi-e plini de răni, decât să mergi mai departe şchiopătând. Iar când întâlneşti astfel de oameni, care nu se lasa învinşi orice ar fi, nu poţi să nu te gândeşti cât de mici sunt problemele tale în comparaţie cu ale altora.

         Noi, oamenii, suntem slabi. Mulţi dintre noi plângem pentru zgârieturi, în timp ce alţii poarta zâmbetul pe buze şi răni adânci în suflet. Ne cantonam în pseudodrame uneori doar pentru că vrem să simţim şi noi ceva, ne minţim că suferim doar pentru că e mult mai simplu să fii trist decât fericit. E uşor să fii trist, fericirea cere munca. Pentru mine ea a fost…caloriferul. La fel cum ea şi-a sprijinit sufletul de căldura lui, aşa şi pe mine m-a încălzit povestea ei. Iubesc astfel de poveşti… Tu ce iubeşti?

De ce înşelăm?

kjl

        Peste tot citesc articole cu titlul “De ce înşală bărbaţii?”, ca şi cum o astfel de practică ar fi apanajul lor şi numai al lor. Mulţi uita, însă, că trăim într-o lume în care feminismul e în floare, o lume în care noi, femeile, am cerut şi am obţinut drepturi egale cu cele ale bărbaţilor şi astfel am ajuns astăzi să fim independente din punct de vedere financiar şi nu numai. Am observat că am preluat din modul lor de gândire, din pragmatismul lor, iar mentalitatea bunicii – care le accepta pe toate şi aştepta fără să îngâne vreun cuvânt ca bărbatul să se întoarcă acasă – e de mult apusă. Astăzi şi femeile înşală la fel ca bărbaţii, îşi doresc atenţie şi sunt dispuse să se implice în aventuri dacă nu o primesc şi aş merge chiar până la a afirma că în trecut doar presiunea socială a dus la reprimarea instincului sexual al acestora. Nu, infidelitatea nu este o caracteristică a bărbaţilor, dar vreau să subliniez faptul că ei beneficiază de mult mai multă indulgenţă în privinţa asta. Dacă o femeie înşală este stigmatizata, judecată nemilos, pusă la zid şi arătată cu degetul, în vreme ce bărbatul are parte de mult mai multă înţelegere, ca şi cum ar fi ceva firesc ca el să nu îi fie fidel partenerei.

       Lăsând deoparte revistele care te învaţă “Cum să treci peste” sau îţi spun “De ce înşală bărbaţii”, studiile mai serioase au documentat ideea că faţă de femei, ei au o predispoziţie mai mare spre poligamie, aspect explicat prin faptul că aria corespunzătoare sexului în creierul bărbatului este de trei ori mai mare decât la femeie. Invers, aria corespunzătoare sentimentelor este mai mare şi mai activă în creierul feminin. Am putea spune, prin urmare, că femeile înşeală atunci când nu sunt mulţumite de iubirea de acasă şi au, deci, aventuri emoţionale, în vreme ce la bărbaţi implicarea este mai mult sexuală. Psihologia evoluţionistă considera că bărbatul este un vânător şi înşală sub influenţa instinctului Darwinist de a-şi sădi sămânţa genetic în cât mai multe…locuri, în vreme ce femeilor le este de ajuns un singur partener care să le ofere protecţie şi siguranţă. Dar această explicaţie, cum că bărbaţii umblă din floare în floare din dorinţa nobilă de perpetuare a speciei nu poate fi mulţumitoare, iar studiile de acest tip nu te consolează prea mult atunci când te regăseşti într-o astfel de situaţie. E o explicaţie care pe mine personal mă satisface numai într-o anumită măsură, dar cred în continuare că implicaţiile sunt mult mai adânci.

       Ca să nu vorbesc în necunoştinţă de cauză după ce o prietenă exasperată în urma unei relaţii presărate cu despărţiri şi împăcări mi-a exclamat în faţă: “Ştii de ce înşală bărbaţii atunci când au totul? Pentru că sunt porci!”, am stat un pic pe gânduri şi am început să întreb în stânga şi în dreapta. Pe bărbaţi, bineînţeles. Am fost surprinsă de faptul că absolut fiecare mi-a spus că a înşelat atunci când nu a mai iubit, atunci când cea de lângă nu a mai oferit ceea ce aveau ei nevoie, atunci când comunicarea dintre ei a devenit slabă, aproape inexistentă, cu alte cuvinte în ziua în care nu mai erau satisfăcuţi de relaţia respectivă, dar au fost prea laşi pentru a o rupe. Deci nu doar femeile îşi doresc să fie apreciate, iar în cazul bărbaţilor cea mai uşoară cale de reechlibrare a bărbăţiei se poate face printr-un flirt nevinovat cu o femeie sau chiar cu o aventură. Aş spune că mitul conform căruia “bărbaţii înşală doar pentru sex” pică. Nu, ei nu sunt doar nişte animale mânate de dorinţă, iar lipsa unei conexiuni sentimentale poate reprezenta şi la bărbaţi cauza principală a infidelităţii. Însă şi sexul ocupă la randul lui un loc fruntaş în lista răspunsurilor la întrebarea “De ce înşelam?”. De vină este, mai exact, viaţa intimă care lasă de dorit, monotonia din dormitor şi lipsa spontaneităţii – care apar de multe ori în cazul relaţiilor de durată. De asemenea, o aventură vine uneori ca un „payback”, atunci când bărbatul/femeia simte nevoia să îşi ia revanşa pentru infidelitatea din trecut a partenerului.

        Şi în final, da, unii bărbaţii înşală şi pentru că pot! Am întâlnit reprezentanţi ai sexului tare care au recunoscut cu mâna pe inimă că ei nu pot promite fidelitate, că nu vor să se implice într-o relaţie serioasă cel puţin pentru moment şi că preferă ceea ce am numi o “relaţie deschisă”. Dar existat şi cazuri mai puţin fericite în care bărbatul se afla într-o legătură stabilă, căsnicie chiar, dar face o obişnuinţă din a veni acasă cu urme de ruj pe cămaşa, în timp ce dintr-un motiv sau altul femeia se face că nu vede şi încurajează un astfel de comportament.

       Aşadar, de ce înşelam? Din plăcere, pentru că putem, pentru că nu suntem prinşi? Din lipsă de afecţiune sau pentru că suntem bărbaţi şi nu femei? Nu cred că exista o explicaţie alb pe negru, poate chiar sunt valabile toate explicaţiile la un loc. Cred, însă, că uităm tot mai des ca iubirea trebuie întreţinută, că flacăra de la începutul unei relaţii risca să se stingă dacă nu avem grijă de ea. Cred că uităm să comunicăm, să fim deschişi unii cu alţii, nu mai ştim să luptăm şi din laşitate – poate – alegem de multe ori să punem punct atunci când am putea să punem virgulă.

       Sunt curioasă voi ce parere aveti. Aţi înşelat? Si dacă da, de ce?

Clişee

            Am avut ocazia să citesc de curând un text inspirat din articolul „Femei şi bărbaţi”, postat de mine zilele trecute aici. L-a scris Robert, un om pe care îl apreciez, o persoană de la care învăţ câte ceva cu fiecare conversaţie purtată şi, nu în ultimul rând, un bărbat adevărat. De parcă n-aş fi ştiut deja, m-am convins din nou de asta atunci când am citit gândurile expuse de el pe hârtie şi pe care – aşa cum i-am şi spus – le-am purtat în mine mereu, dar cumva n-am găsit cuvintele potrivite să le exprim. Concluzia mea? Clişeele sunt cele care ne fac rău.

Imagine

„Femeile sunt curve şi bărbaţii sunt porci”

           Sunt sătul să tot aud asta şi mă îngrijorează faptul că nu găsesc oameni care să nu gândească atât de sec!

           Adevărul este că întotdeauna ne asociem, aşa cum este şi normal, cu genul din care facem parte. Şi mai adevărat însă, este că nu există absolut nicio caracteristică comportamentală care să definească apartenenţa la unul sau celălalt sex.

           Am întâlnit femei proaste, atât de proaste încât sinapsele mele s-au scurtcircuitat, provocându-mi stări de disconfort aproape palpabile. Am întâlnit femei atât de inteligente încât mintea mea s-a îndrăgostit pentru totdeauna de frumuseţea şi fascinaţia sclipirii lor! Am întâlnit femei moluşte, aşa cum îmi place să le spun, făcând referire la lipsa coloanei vertebrale (într-un mod figurativ, bineînţeles). Dejecţii morale, gunoaie îngropate în beznă, undeva departe de lumină demnităţii umane. Am întâlnit femei distinse, educate, virtuoase, elegante atât în spirit cât şi în comportament. Am întâlnit femei şterse. Nu-mi amintesc niciuna, aşa cum te şi aştepţi probabil, dar simt că sunt restul femeilor pe care le-am întâlnit după ce le scad pe toate celelalte. Biete făpturi lipsite de orice culoare, simple carcase de carne şi oase, mergătoare şi vorbitoare prin nu ştiu ce minune. Am întâlnit femei cu o personalitate uriaşă! Femei ce umplu o încăpere cu un zâmbet şi sunt capabile să creeze pasiuni incendiare doar cu o privire. Am întâlnit adevărate feline. Făpturi minunat sculptate cu o singură mişcare a coapselor, ce provoacă cutremure de mii de grade Richter în trupul unui bărbat. Am întâlnit demoni. Femei capabile de o răutate inimaginabilă, ce lasă în urma lor doar smoala, durere şi suspin. Am întâlnit femei blânde precum dimineţile de mai. Femei ale căror şoapte şi mângâieri au închis toate rănile din sufletul meu. Am întâlnit mii de femei şi am descoperit mii de femei în ele. Nu, bărbaţi dobitoci! Femeile nu sunt curve!

           La dracu’ şi cu femeile care cred în apartenenta bărbaţilor la familia Suidaelor! Mă uit la bărbaţii din viaţa mea, aleşi cu atenţie ce-i drept, la fel cum aleg şi femeile… cu grija venită odată cu experienţa (ceea ce îţi recomand şi ţie să faci). Sunt atât de diferiţi, slavă cerului! Au munţi de calităţi şi temperamente fascinante! Chiar şi bărbatul pe care nu l-am ales, tatăl meu, este un bărbat uriaş cu un standard greu de atins, crede-mă (nu mă refer la masa fizică a individului ăsta simpatic). Un om ce-şi iubeşte soţia mai mult decât am citit în toate cărţile la un loc! Dar despre asta poate că o să mâzgălesc altădată…

           Sunt mândru că sunt bărbat! Profit de bărbăţie în fiecare clipă şi mi-am construit personalitatea pe baza simplă şi solidă a acestui dat. Am căutat mereu să aflu care este limita superioară a bărbatului din mine şi ca să urc până aici am aflat, fără să prefer, care mi-a fost şi limita inferioară. Orice s-a întâmplat, oriunde m-au plimbat paşii şi oricât de greu mi-a fost, fără nicio execeptie am fost bărbat şi intenţionez să rămân unul. Sunt demn, educat, inteligent şi conştient de mine. Îmi respect şi protejez trupul, mintea şi sufletul. Ce-i drept, sufletul mă baga în toate încurcăturile, dar e sufletul unui bărbat şi simte în consecinţă. Am muncit dat dracului de mult ca să fiu bărbatul care sunt şi nu accept ca eu şi cei ce simt că sunt bărbaţi, să fim asociaţi cu ceea ce mâncăm. Sunt specie dominantă şi cer puţină imaginaţie!

P.S. Cu această ocazie inaugurez rubrica de invitaţi pe blog. Există oameni care au, într-adevăr, ceva de spus şi cred că ar fi păcat ca vocea lor să se piardă în mulţime.

Femei şi bărbaţi

        tumblr_mbdop2tLMT1qio48to1_400

          Nu ştiu cum să vă spun…mie îmi place singurătatea. Stau uneori zile întregi singură în casă, mă reinventez, îmi analizez sufletul din toate unghiurile, dorm ziua şi stau trează noaptea, mai beau câte un pahar de vin şi îmi fumez gândurile în timp ce privesc inelele de fum cum se duc în întuneric şi dispar în magia nopţii. Cel mai bine cu ea mă înţeleg, cu noaptea. Apar mereu goală în faţa ei n-am simţit vreodată nici cea mai mică urmă de jenă, ne ştim de multă vreme şi am ajuns în timp să îi înţeleg tăcerea, iar ea mie egoismul. Uneori stau şi scriu, alteori mă las purtată de cele mai fascinante povesti din cărţile care îşi aşteaptă cuminţi rândul să fie citite, dar cel mai adesea propriile mele gânduri sunt cele care îmi inundă mintea şi sufletul deopotrivă. Oamenii mă obosesc, mă consumă, mă seacă de energie, mă gândesc tot mai des că nu voi putea găsi vreodată companie mai plăcută decât a mea însemi, si in afară de cel care se îmbraca în albastru niciun bărbat nu a mai înţeles până acum nevoia mea de singurătate.

           Cel mai tragic este că nici femeile nu înţeleg asta, multe fac dintr-un bărbat sensul vieţii lor şi uită că înainte de a te dărui cuiva, trebuie să-ţi aparţii ţie înseţi. Am privit consternata femei care îşi dedică viaţa bărbatului de lângă ele, care respira prin el, îl pun pe primul plan şi îi oferă tot ce au mai bun din ele, ca să rămână mai târziu singure şi goale pe dinăuntru, în timp ce prinţul a plecat să salveze o altă Cosânzeana din ghearele…singurătăţii. Mi se pare ireal să văd femei care se înjosesc încercând să ţină un bărbat alături răbdându-i orice, acceptându-i toate toanele şi mizeriile, justificând asta mai apoi prin ideea răsuflată că au găsit dragostea vieţii, când de fapt relaţia în care s-au cantonat de bunăvoie nu trădează decât părerea extrem de proastă pe care o eu despre sine şi faptul că nu ştiu să se aprecieze. Eu nu sunt aşa, n-am putut niciodată să fiu, mă face să râd numai gândul că m-aş arunca la picioarele unui bărbat implorându-l să nu plece de lângă mine. Am un orgoliu respectabil şi un egoism pe care mulţi nu reuşesc să-l înţeleagă; ştiu să iubesc, dar mă iubesc mai întâi pe mine însemi, sunt ca un puzzle şi indiferent în cât de multe piese mi-ar fi dezmembrat sufletul, pot oricând să fiu asamblata la loc de către omul potrivit. Iar de cele mai multe ori eu sunt acela… pot să fiu astăzi cu sufletul în genunchi, frantă în mii de piese, dar mâine o să mă reclădesc singura cărămidă cu cărămidă în cel mai semeţ castel care mi-a fost dat să văd ochilor. Mi-am jurat că n-o să mă arăt slabă în faţa vreunui bărbat, dar numai când a fost vorba de el n-am reuşit să fac asta şi i-am oferit astfel plăcerea de a mă vedea distrusă. Dar tot la fel mi-am oferit şi mie mai târziu plăcerea de a-l vedea cum se uită la mine şocat şi cu admiraţie în egală măsură: “Unde dracu’ e femeia aia ruptă în bucăţi, unde a dispărut sufletul ăla care se zvârcolea pe jos de durere?” – avea să mă întrebe apoi, când încă nu ştia că nu depind de nimeni şi că nu este el cel care mă defineşte pe mine.

          Bărbaţii, în general, nu pot să înţeleagă o femeie care nu are nevoie de ei, iar ca să faci o relaţie să meargă trebuie să le laşi măcar ideea iluzorie că deţin controlul asupra ta, să le gâdili orgoliul şi să le dai impresia fie numai pentru un moment că eşti fragilă şi dependentă de ajutorul lor. Îi lăsam şi eu să creadă asta când şi când, până în ziua în care, plictisită şi epuizată de inconsistenţa lor spirituală, ajungeam să resimt mult mai mult decât de obicei nevoia  de singurătate. Se dădeau lezaţi în amorul propriu dacă refuzam o ieşire pe motiv că vreau să fiu singură, se gândeau că o fac pe inabordabila, că vreau doar să le aţâţ interesul, că poate a apărut altcineva mai interesant sau cine ştie ce alte explicaţii mai aflaseră ei de prin revistele de tarabă. M-a amuzat mereu falsa siguranţă de sine a unora şi atitudinea de Făt-Frumos pe cal alb, atitudine care ascunde în fapt o ignoranţă crasă în ceea ce priveşte sufletul unei femei. Trist e că majoritatea sunt aşa…se cred mari Don Juani şi sunt plini de ei, aşteptându-se ca o cină în oraş şi două glume spirituale mai  târziu să le cazi la picioare. Tot ei se plâng că suntem toate la fel, dar când dau de o Femeie nu ştiu să o facă a lor, spun că se lasă greu şi găsesc fel şi fel de motivaţii care să le mascheze incapacitatea de a o cuceri dacă ea nu e impresionată de o maşină în tendinţe şi de un portofel plin cu bani.

           Adevărul este ca pe mine cel puţin nu m-a mai înţeles nimeni ca el, cel care se îmbrăca în albastru… a fost singurul care s-a împăcat cu stările mele fluctuante, care a vazut că dincolo de nestatornicia şi ezitările mele se afla un suflet blând, o inimă dornică de iubire. Numai el m-a înţeles şi probabil de aceea încă îl mai aştept, pentru că mi-am pierdut speranţa că voi mai întâlni pe cineva care să înţeleagă singurătatea mea, dar asta e deja altă poveste…

%d blogeri au apreciat: