Astăzi

         Am observat că de ceva timp vremea de afară nu poate să-mi mai dicteze starea de spirit. Cam la fel cum fericirea mea nu mai depinde de alţii, la fel cum am învăţat să-mi aduc eu mie însemi zâmbetul pe buze şi să beau singură cafeaua de dimineaţă. Şi numai eu ştiu cât mi-am dorit să am un alt suflet alături, dar căutând şi căutând m-am pierdut pe mine… Însă din ziua în care m-am oprit din alergat am început să mă adun la loc pas cu pas, m-am descoperit în feluri pe care nu le ştiam, am învăţat să mă iubesc. Astăzi nu mai caut pe nimeni şi nici nu-mi doresc să fiu căutată. Aştept doar să ne întâlnim.

           Astăzi îmi place liniştea din orele mele de singurătate şi profit de ele cu gândul că va veni clipa în care voi duce lipsa zilelor dedicate numai mie. Mă bucur în tihnă de dimineaţa mea tăcută, de mirosul cafelei proaspăt făcute şi de gustul pâinii prăjite cu dulceaţă de vişine. V-am spus că asta e preferata mea? Da, de vişine, pentru că n-aş putea spune dacă e dulce sau acrişoară, însă e mixtul perfect dintre fericire şi tristeţe, exact ca o viaţă de om care merita trăită.

         Astăzi e ziua unei persoane speciale din viaţa mea şi chiar dacă ea ştie asta, am vrut să o mai spun o dată:) Mi-am dat seama că alergând mereu după alţii, uităm să avem grijă de cei care sunt „aici”… şi nu pot să nu mă simt norocoasă astăzi, când îi am alături pe puţinii oameni care nu pleacă şi mă am pe mine în primul rând. Astăzi îmi aparţin mai mult ca oricând, m-am dăruit pe mine mie şi ştiu cât de norocoşi sunt cei care mă au în viaţa lor. Iar aceia care nu-mi sunt încă alături nu trebuie căutaţi… dacă aici este locul lor, timpul le va îndrepta paşii către mine oricum.

Trecutul

           Părea că noi o să fim altfel… aşa credeam, aşa simţeam. Inima mea asta-mi spunea (pe vremea când încă mai ascultam de ea), şi privirea ta la fel. Nu cred că m-a minţit vreuna din ele… numai că inima se mai înşală, oamenii se schimbă, iar privirile odată cu ei. De fapt ele nu se schimbă, sunt înlocuite doar de altele noi şi aşteaptă clipa în care îşi vor intra din nou în drepturi şi se vor uita cu dragoste către alţi ochi. “Ce frumoasă eşti” e înlocuită cu o privire fadă, indiferentă, iar “Te iubesc” devine obişnuinţa şi îşi pierde licărirea care il individualiza cândva. Privirea de “Te vreau aici, acum” e înlocuită de doi ochi obosiţi care se uită prin tine, iar “Şi eu”-ul ca răspuns la “Te iubesc” face schimb cu o simplă aprobare din cap. Dar să ştii că cel mai greu e atunci când dispare privirea de “Mi-a fost dor de tine”. Dacă dispare privirea asta, atunci nu mai poţi să salvezi nimic, dacă nu îţi plâng ochii de dor şi nu scăpară privirea văpăi la vederea persoanei iubite, atunci totul e pierdut. Noi părea că o să fim altfel, dar am sfârşit ca restul. Am sfârşit ca relaţiile de dinainte şi la fel cum vor sfârşi şi cele viitoare. Iar eu, cel mai curajos suflet din lume, nu mai am curaj astăzi să visez. Văd în fiecare început sfârşitul şi strivesc fiecare clipă de fericire sub greutatea gândului că fiecare pas pe care-l facem ne duce spre final. Vorbele frumoase nu mă mai mişca, mângâierile nu-mi mai ajung la suflet, iar fiecare promisiune se izbeşte în mine de nimicitoarea întrebare “Până când?”.

           Simt că am devenit pragmatică, raţională, cinică, am devenit tot ceea ce nu eram. Şi într-un fel poate că mi-e bine aşa, am o părere atât de proastă despre lume, încât cu greu aş mai putea fi surprinsă. Ştiu acum că sentimentele nu durează iar oamenii sunt schimbători, ştiu că „dragostea vieţii” poate fi trăită cu unul, cu altul, ca aceleaşi promisiuni pot fi repetate iar şi iar ca pentru prima oară… ştiu deja care e succesiunea privirilor şi a anotimpurile în iubire. Şi ai zice că e bine aşa, dar eu simt cum mă usuc. Mă uit cu dezgust la oameni care azi îşi jură iubire veşnică, iar mâine nu dau doi bani unul pe celălalt, îmi repugnă gesturile epatante şi cuvintele mari, dar chiar şi aşa am permanentă nevoie de ele. Am nevoie de iubire, tânjesc după afecţiune, iar când mi se oferă nu pot să le primesc. Simt cum mi se scurge timpul sub auspiciile lui “Nimic nu e pentru totdeauna” şi nu-mi permit să mă mai bucur de nicio clipă la adevărata ei valoare. Aş vrea, dar e o parte din mine care nu mă lasa. Aduc cu mine trecutul în prezent şi privesc viitorul de undeva de sus, supunându-l convingerii fatale că ştiu deja cum vor decurge lucrurile. Şi atunci ce rost ar mai avea să o iau iar de la capăt?

           Iar eu duc asta spre paroxism pentru că nu am stiut nicicând în nimic vreo cale de mijloc. Dar până la un punct suntem toţi la fel: dacă te împiedici o dată, a doua oară eşti mai atent pe unde calci, dacă azi ţi-a fost frig, mâine o să te îmbraci mai gros, dacă nu ţi-a priit un fel de mâncare, de acum înainte o să-l eviţi. Într-un fel sau altul nimeni nu porneşte de la zero. Pornim cu toţii de la -1, -2, -3… şi în final ne purtăm fiecare trecutul în spate.

Îmi plac începuturile…

          Pentru mine începuturile au aromă de cafea, căci pornesc la drum cu sufletul vindecat şi cu mintea limpede, amintindu-mi de dimineţile în care mă trezeam cu poftă de viaţă şi fără teamă să ridic ochii spre cerul…albastru. Au gustul dulce – acrişor de vişine şi un farmec al lor aparte pentru că nu ştii niciodată ce te aşteaptă, dar cu speranţă în suflet te gândeşti că de data asta o să fie mai bine. Îmi plac începuturile pentru că ajungem acolo mai buni, mai înţelepţi, mai dornici ca de data asta să fie altfel, pentru că purtăm cu noi lecţiile pe care ni le-au predat sfârşiturile… Iar începuturi cu adevărat sunt doar cele în care te avânţi cu inima deschisă şi numai după ce ai făcut curăţenie în suflet, după ce ai dat uitării tot ceea ce te-a apăsat cândva şi ai făcut loc pentru amintiri noi, când ţi-ai golit buzunarele de amărăciune, tristeţe şi teamă şi eşti pregătit să iei pe altcineva de mână ca să păşiţi împreună, cu încredere, spre viitor.

           Îmi plac începuturile… Îmi plac fluturii din stomac, momentele în care inima naivă o ia razna, îmi plac mesajele de “bună dimineaţa” şi telefoanele de “noapte bună”, îmbrăţişările lungi din zori şi până-n seară şi sărutările în care ai vrea să devii o singură fiinţă cu celălalt. Îmi place zâmbetul tâmp pe care-l am pe faţă şi fericirea care mă face să radiez şi ador momentele în care cei din jur îmi spun “Ce frumoasă eşti azi”, iar sufletul meu zâmbeşte căci numai el ştie motivul. Îmi place să-mi fie dor de cineva, secundele să mi se pară ore, iar orele zile, să aştept să-l văd cu entuziasm, nerăbdătoare, agitată, fericită, să simt fluturii cum îmi dansează prin tot corpul, iar gândurile să nu mai aibă nicio logică, să nu mai ştiu dacă e luni, e marţi sau sâmbătă, să nu mai ştiu de mine. Să nu-mi mai fie foame de nimic, decât de iubire.

           Îmi plac începuturile pentru că atunci chiar şi cei mai maturi oameni se transformă în adolescenţi, pentru că oricât de raţional şi ancorat în realitate ai fi, nu poţi să nu devii un visător, pentru că oricât de multe lovituri le-ar fi dat viaţa celor mai încercate suflete, chiar în colţurile lor mai întunecate va izvorî o rază de speranţă. Îmi plac începuturile pentru că iubirea poate face emoţii să rodească chiar şi în cele mai aride inimi, pentru că fericirea e atât de mare atunci, încât nu mai e loc de orgolii, pentru că singura grijă e descoperirea celuilalt, asimilarea lui… pentru că atunci chiar crezi cu toată fiinţa că “de data asta” o să fie altfel. Furnicăturile din stomac când te sună, când te ia de mână, când se uită la tine, când se apropie şi îi simţi mirosul, respiraţia, bătăile inimii – toate îmi plac. Şi iubesc începuturile pentru că te fac curajos… pentru că îndrăzneşti să crezi, să speri, să vrei. Pentru că îţi pun zâmbetul pe chip şi soarele în suflet, pentru îndrăgostiţii sunt ca nişte licurici, au o lumină a lor specială care îi distinge de restul oamenilor, pentru că sunt unul lângă celălalt şi atunci nu le mai lipseşte nimic. Şi îmi plac începuturile tocmai pentru că sunt scurte. Pentru că lucrurile frumoase durează puţin, pentru că dacă ar dura mult n-am mai şti să ne bucurăm de ele, pentru că apar în viaţa noastră atunci când ne aşteptăm mai puţin doar ca să ne arate că magia există.

           Îmi plac începuturile mai ales acum, când se apropie primăvara… şi oare ce alt anotimp ar fi mai potrivit pentru un nou început?

Fără mănuşi

            A plâns astăzi ca un copil în braţele mele. Nu îl mai văzusem din ziua în care am scris prima dată despre el, iar în dimineaţa asta mi-a bătut la uşă. Dimineaţa! El, care e atât de fidel soarelui, încât nu vrea să-l vadă alături de o femeie…el, a venit la mine astăzi pe lumină. Era abătut, obosit, plâns, nici nu a fost nevoie de cuvinte pentru că am văzut-o în privirea lui pe aceeaşi femeie cu buze roşii şi miros de mare. L-am lăsat să intre şi l-am luat în braţe. Am stat aşa, fără să vorbim, fără să ne gândim, fără ca măcar să respirăm, l-am primit alături de mine în halatul de baie cu parfum de vanilie. Nici nu i-am cerut să-mi spună “de ce”, eu oricum ştiam.

           Şi a adormit lipit de mine, iar simpla lui prezenţă m-a trezit din nepăsarea în care mă cufundasem. I-am dat la o parte nelipsitele mănuşi albe şi îi priveam ochii obosiţi, îl priveam întrebându-mă ce poveste a lăsat urme atât de adânci în el, îl priveam cu admiraţie: un bărbat care poate să sufere, un bărbat care suferă! M-am ruşinat, apoi, când am simţit în mine satisfacţia gândului că lacrimile din dragoste nu sunt destinate numai femeilor. Dar oricum ştiam asta… Am crezut întotdeauna că bărbaţii iubesc mai rar, mai sincer, mai profund decât noi, i-am admirat mereu pentru felul in care ştiu ei să iubească. Femeile se îndrăgostesc mai uşor, ele se îndrăgostesc din nevoia de a iubi, pe când bărbaţii se îndrăgostesc puternic şi hotărât, cu disperare, gata oricând să-şi pună gaj sufletul pentru dragostea vieţii lor. Da, bărbaţii ştiu să iubească mai frumos decât femeile. Ei pot să se îndrăgostească oricând de o pereche de sâni frumoşi, de un fund obraznic sau de un zâmbet, pot găsi la orice femeie părţi de care să se îndrăgostească, dar de iubit, rareori iubesc o femeie cu totul. Ah, şi ce onoare să fii tu femeia aceea! Şi ce durere să nu ţi se răspundă înapoi… Te îndrăgosteşti, construieşti un întreg univers în jurul persoanei iubite pentru ca apoi ea să plece şi să te lase în ruine. Şi n-ai ce să faci, aşa că te ridici şi mergi mai departe jumătate din cel ce ai fost, săruţi buze în alte nuanţe şi mângâierile tale poartă mănuşi, ajungi să cauţi somnul alături de trupuri reci doar pentru că nu dormi bine în braţele singurătăţii… Ca şi cum cea mai cumplită experienţă ţi-ar fi lăsat în urmă coşmaruri, acum nu închizi mai niciodată ochii decât pe jumătate, iar dimineaţa pleci de teamă ca nu cumva să-ţi fure cineva şi resturile ce au mai rămas din omul care erai odată. Da, ce tragică e iubirea, în cărţi scrie că ar trebui să te întregească, dar în schimb te scade, te înjumătăţeşte, te împarte de un infinit de ori până când nu rămâne mai nimic din tine.

           Când s-a trezit mi-a spus că îi amintesc de lucruri de care nu vrea să îşi amintească, de lucruri de care refuză să-şi mai amintească. Dar că îi amintesc de ele, aşa că o să vină în continuare pe la mine. “Îmi aminteşti de ea, dar tu nu eşti ca ea. Nu ştiu cum să-ţi explic, e o contradicţie undeva. Sunteţi la fel, dar de ea îmi era frică, în timp ce tu îmi aduci linişte. Nu îmi explic de ce, poate din cauză că pe ea o iubeam…” Am dat din cap ca semn că îl înţeleg. Şi eu am simţit mult timp la fel, pe vremea când încă mai simţeam ceva. I-am zis că-l invidiez pentru privilegiul de a mai simţi, fie chiar şi durere, căci până şi suferinţa e de preferat amorţelii în care mă aflu eu acum. Da, dacă te doare, înseamnă că a mai rămas o urmă de suflet în tine, înseamnă că mai există încă speranţă şi pentru fericire. „Tu doar crezi că nu mai ai suflet, dar dacă încă te doare, atunci el încă se mai afla acolo.” Oricum, am considerat mereu că e mai bine să te tăvăleşti pe jos de durere, să încerci cu disperare să-ţi ţii echilibrul pe marginea prăpastiei, decât să te angrenezi în inerţie. Iar eu acum am devenit însăşi prăpastia, m-am dus adânc, şi nu ştiu dacă sufletul mi l-a luat cel în albastru sau l-am pierdut singură în hăul din mine.

          “Nu ştiu să-ti spun cum mi-a ieşit, dar nu mai simt nimic acum. Şi nici măcar n-am avut nevoie de mănuşi.”

Plecări

         Şi pentru că acum nu mai simt nimic, pot să judec totul cu ochii reci ai raţiunii. Văd astăzi cum şi eu am plecat de multe ori fără să ştiu încotro mă îndrept. Am plecat fără să ştiu ce-mi lipseşte, fără ca măcar să ştiu ce caut. Oamenii mi-au spus cândva, demult: “Nu ştii tu ce-i iubirea, eşti prea tânără”, aşa că am plecat pentru că le-am dat dreptate lor şi nu mie. Mi-au sădit îndoiala în suflet şi de atunci “Crede şi nu cerceta” nu a mai avut valoare.

         Şi am plecat de fiecare dată când am auzit “Te iubesc”, am fugit de teamă să nu-mi fie sufletul încătuşat. Am fugit pentru că eram prea tânără ca să trăiesc “iubirea vieţii”, pentru că mă îngrozea “pentru totdeauna”. Am plecat pentru că am vrut să trăiesc, am vrut să colind prin alte lumi, să mângâi alte suflete. Am vrut să simt gustul altor buze cum îmi desmiardă trupul şi aud cum sună aceleaşi cuvinte fatale rostite de alte voci. Am vrut să văd cum se uită alţi ochi la mine şi să caut alte braţe care să-mi dea universul atunci când mă strâng la piept. Dar mai ales mi-am dorit cu disperare să mă absolv de vina de a fi lăsat oameni în urma mea…mi-am zis în gând că “aşa e cel mai bine” şi mă rugam mereu ca ceea ce caut să nu fie doar o goană după vânt.

         Şi ca un turist am căutat mereu alte locuri, alte anotimpuri, alte poveşti. Am cunoscut suflete care m-au cutremurat cu întunericul din ele, dar si fiinţe care m-au fascinat fără să-mi dau seama de ce, oameni care m-au făcut să simt chiar şi pentru o clipă că aş putea să rămân acolo, lânga ei. M-am hrănit cu afecţiune şi atunci ca şi acum, am trăit să respir iubire, cu gândul că inima mi-ar înceta a mai bate dacă n-aş mai simţi-o. Iubesc să iubesc, iubesc iubirea. Dar iubirile pe care le trăiam îşi pierdeau treptat din strălucire, aşa că am plecat mereu, gândindu-mă că lumea e mare şi încă n-am văzut tot. Aşa că am căutat alţi oameni, am trecut prin vieţile lor şi am plecat apoi, convinsă că aşa e cel mai bine. Am plecat cu inima împăcată, ştiind că n-o să pot da totul şi că ceea ce aveam să primesc nu îmi va fi fost de ajuns.

         Cumva, când am hotărât să rămân nu am avut lângă cine. Sau poate că am avut, cam cât timp i-a luat iubirii să se nască în inima mea. Şi când am spus “Te iubesc”, pentru prima dată nu mi-am mai dorit să plec. Atunci mi-a spus că trebuie să plece. Şi n-am putut să înţeleg “De ce?”, de unde nesincronizarea? Şi atunci am realizat:

      „Bogatul nu crede săracul şi sătulul nu crede celui flămând”. Plecăm cu toţii la un moment dat în viaţă, dar nu ne gândim la asta decât atunci când suntem noi cei lăsaţi în urmă, abia atunci începi să înţelegi. Când ai puterea să pleci e simplu, să rămâi în urmă e greu. E greu până când începi să nu mai simţi nimic. Şi apoi e greu iar să mai simţi ceva.