Indisponibil? Şi tu eşti?

         Există oameni indisponibili emoţional?

        Am fost întrebată asta pe blog şi m-am întrebat şi eu deseori, oscilând de fiecare dată între un „da” timid, care mă făcea pe moment să mă simt mai bine la gândul că nu îmi aparţine vina pentru pseudodrama pe care o inventasem în viaţa mea la momentul respectiv, pentru a ma aduce apoi singură la realitate spunându-mi că „indisponibil emotional” e doar forma cosmetizata a lui „nu mă interesezi de ajuns”, „nu îmi pasă destul”, „nu te vreau”. N-am reuşit prea uşor să găsesc un răspuns, pentru că fiecare variantă părea cea potrivită atunci când era privită dintr-un anumit unghi, când era dată drept răspuns într-un anumit context sau când, obosită fiind, îmi era totuna care e adevărul.

        Am luat cartea de psihologie la braţ şi am aflat ca oamenii indisponibili emoţional sunt indivizi „neterminaţi”, neîmpliniţi sufleteşte, oameni al căror Sine este incomplet şi care se afla fără să ştie într-o permanentă căutare al propriului Eu. Dar stiam asta deja, pentru ca am vazut cu ochii mei cum absorb ca un burete frustrări, tristeţi şi neîmpliniri, pe care le depozitează adânc şi le condamnă să rămână ascunse tocmai din teama lor de a se deschide, de a se apropia sufleteşte şi de a avea încredere în cei din jur. Paradoxal, tocmai această disfuncţionalitate care le condamna din start eşecului orice tentativă de a avea o relaţie sănătoasă, le rămâne lor necunoscută. Autocunoaşterea le este străină indisponibililor, care nu sunt conştienţi de propriile trăiri, ori le neagă, le refulează şi refuza să le domine. Cum fiecare sac îşi are peticul, vor fi atraşi de ei indivizi care le simt blocajul emoţional şi îşi vor dori să îi salveze pentru că au şi ei o nevoie bolnăvicioasă: aceea de a fi făcuţi să sufere.

        Din punct de vedere psihologic, atracţia faţă de oameni indisponibili emoţional nu este decât un mecanism psihic însuşit la un moment dat în trecut, cel mai adesea în copilărie, algoritm care va fi repetat întotdeauna inconştient în fiecare relaţionare ce va urma pe parcursul vieţii. Putem traduce atracţia faţă de indisponibili emoţional sub diferite forme, de la teamă de abandon, stimă scăzută de sine şi perfecţionism, până la neîncrederea în sine şi în alţii, sentimentul de frică, ruşine, vulnerabilitate. Dacă în copilărie nu ne-am simţit acceptaţi de părinţi, dacă nu am primit destulă afecţiune din partea lor, dacă ne-am simţit criticaţi, neînţeleşi şi abandonaţi, atunci vom dezvolta convingerea ca merităm atât şi nimic mai mult, şi vom avea prin urmare tendinţa de a alege parteneri indisponibili emoţional, care nu ne vor face niciodată să atingem împlinirea sufletească, confirmându-ne parcă ideea de la care am pornit, şi anume că „doar atât merităm”.

          Deşi copilăria rămâne una din cele mai scurte perioade din viaţă, ea îşi lasă puternic amprenta asupra întregii noastre existenţe. Un părinte dominator, autoritar, rece sau indisponibil (fizic sau psihic), care impune tranformarea propriilor nerealizări în ambiţiile copilului, care nu poate răspunde nevoilor acestuia, va face ca cel mic să îşi asume convingerea că nevoile sale sunt neimportante, creând premisele formării unui adult nesigur pe el, care va avea întotdeauna o nevoie covârşitoare de atenţie şi siguranţă din partea partenerului. Paradoxal, ajuns la maturitate copilul va urma acelaşi tipar monstruos învăţat in copilarie: îi va alege fix pe acei oameni care vor repeta comportamentul părinţilor, pentru că va vedea în ei şansa de a schimba trecutul şi va forţa existenţa unor relaţii în care mai mult va oferi decât va primi, din dorinţa de a câştiga atenţia, iubirea şi afecţiunea pe care nu le-a primit cand era mic.

          Suntem “neterminaţi” şi noi atunci când tragem de o legatură cu oameni care nu îşi doresc implicare sau care se afla deja într-o altă relaţie, care nu au de oferit decât firimituri din sufletul şi timpul lor, ori oameni care locuiesc la depărtare, astfel încât legătura cu ei ne va aduce drama pe o căutam desi nu recunoastem asta, oameni care au nevoie să fie salvaţi, tocmai din nevoia masochistă de a suferi: îi alegem inconştient pentru că ei vin să ne facă să simţim durerea atat de familiară nouă, cu care am fost obişnuiţi de mici şi ne condamnăm singuri să fim prizonieri într-un cerc vicios pe care îl repetăm la nesfârşit.

        În ansamblu, vom avea în permanenţă tendinţa de a ne mula fidel întreaga existenţă pe modelul învăţat în copilărie: dacă ne-am simţit respinşi de o persoană apropiată atunci când eram mici, la maturitate vom fi atraşi în mod paradoxal de persoane care fac acelaşi lucru, în ciuda nevoii noastre imense de a primi şi a oferi afecţiune. Suferim pentru că nu avem parte de lucrurile pe care ni le dorim, pe care le merităm şi pentru care am face orice, însă într-un mod absolut bizar, cerem ca aceste nevoi să fie satisfăcute de persoane care nu pot face asta! Existenţa unui călău cere şi o victimă, aşa că ne aşezăm cu plăcere capul pe eşafod şi aşteptam cu zâmbetul pe buze ca lama rece să ne atingă ceafa. Ne place să ne regăsim în postura de victime, de oameni care suferă din şi pentru iubire şi îi blamam pe indisponibili pentru suferinţa noastră, când de fapt călăul şi victimă sunt una şi aceeaşi persoană: noi. Nimeni nu ne poate face rău decât cu voia noastră, iar noi îi alegem pe indisponibili tocmai pentru că defecţiunile lor le regăsim în adâncul nostru; îi alegem pentru că suntem incompleţi şi incapabili de a avea o relaţie altfel decât bolnăvicioasă. Cu alte cuvinte, atracţia faţă de parteneri incompleţi, indisponibili, nepregătiţi pentru o relaţie, nu face decât să demonstreze propria indisponibilitate, conform legii firii: oamenii pe care îi alegem în jurul nostru reflectă cu fidelitatea unei oglinzi ceea ce suntem noi cu adevărat.

        Poate că la prima vedere nu îţi dai seama, dar aruncând o privire atentă în trecut vei vedea că întreaga ta existenţă nu este decât o eternă reiterare a experienţelor mai vechi, rămase în incostient, şi care ţi-au influenţat fiecare alegere în viaţă. E o muncă sisifică, dar dacă ai răbdarea să dezgropi rămăşiţele relaţiilor îngropate de mult şi să calculezi rece şi metodic fiecare pas pe care l-ai făcut, vei identifica algoritmii de funcţionare şi modelele comportamentale care te-au adus în punctul în care te afli astăzi.

       Vestea proastă este că nu ne putem schimba copilăria şi nici trecutul. Vestea bună este că viitorul poate fi schimbat oricând.