Prietenia dintre femei şi bărbaţi

Are Samantha dreptate, chiar aşa să fie? Nu poate exista prietenie între o femeie şi un bărbat? Din impuls aş spune un „nu” hotărât şi răspicat. Poate exista o amiciţie, însă o prietenie în adevăratul sens al cuvântului nu cred că poate să ia naştere între ei decât dacă au avut deja (o tentativă de) o relaţie, atunci când s-a consumat tot ce era de consumat şi nu mai exista ceea ce numim atracţie sexuală.

Sau putem vorbi de o amiciţie de scurtă durată, asta în cazul în care unul sau ambii iubesc deja pe cineva, dar este de neevitat ca la un moment dat  măcar unul dintre ei să îşi dorească mai mult.

Însă înainte de a ne întreba dacă aşa ceva este posibil, ar trebui să definim conceptul. Putem porni de la faptul că bărbaţii şi femeile au definiţii diferite pentru termenul de prietenie, iar asta din cauza felului în care suntem construiţi. Ştiţi deja povestea cu diferenţele dintre creierul feminim şi cel masculin: femeile sunt sentimentale, pentru ele pe primul plan se afla emoţiile, relaţiile, apropierea sufletească, în vreme ce bărbaţii se raportează la lumea şi oamenii din jur prin prisma obiectelor şi a faptelor concrete.

Astfel, pentru femei prietenia e bazată pe sentimente şi trăiri, ele au nevoie de cineva în faţa căruia să îşi deschidă inima, o persoană cu care pot discuta orice, oricând, despre oricine, în timp ce, în viziunea masculină, prietenia se bazează mai întâi de toate pe fapte. Nu de alta, dar aţi văzut bărbaţi stând de vorbă cu cel mai bun prieten ore întregi despre nimic? Da, nici eu. Iar atunci… prietenia dintre un bărbat şi o femeie înseamnă găsirea unei căi de mijloc?

Nu cred că este imposibil ca un bărbat şi o femeie să fie ”doar prieteni”, dar se întâmplă destul de rar aşa ceva, este greu de obţinut şi mai ales de întreţinut. Există şanse mai mari ca prietenia să apară atunci când ea urmează unei relaţii sentimentale şi nu invers, pentru că dacă dispare pasiunea, tensiunea sexuală, atunci celor doi le va mai rămâne prietenia. Iar acest lucru se întâmplă atunci cand se respectă principiul conform căruia chiar şi într-o relaţie amoroasă cei doi trebuie să fie buni prieteni.

Ştiu că e un subiect sensibil la care fiecare dintre noi are o părere, fie pentru că am trăit aşa ceva pe propria piele, fie văzând lucrurile din afară.  Din proprie experienţă eu spun că e vital să avem în viaţa noastră un prieten bărbat. Într-adevăr, femeile sunt cele care au o răbdare infinită şi te ascultă cum despici firul în patru iar şi iar, construiesc scenarii alături de tine şi îţi oferă un umăr pe care să plângi, însă am observat de-a lungul timpului ca cele mai bune sfaturi (cel puţin în ceea ce priveşte relaţiile) de la bărbaţi au venit.

Voi ce credeţi, un bărbat şi o femeie pot fi doar prieteni? Aveţi o astfel de relaţie? Sau dacă aţi avut, de ce nu a mers?

P.S. Eliade spune asta:

„Camaraderia dintre un bărbat şi o femeie tânără este posibilă numai dacă amândoi sunt foarte inteligenţi sau dacă amândoi iubesc. Altminteri, este o simplă tovărăşie mai mult sau mai puţin insipidă, foarte puţin interesantă sufleteşte, sau o etapă preliminară a unei legături tot atât de puţin interesante. Iar prietenia între un bărbat şi o femeie tânără este, de asemenea, un mare vânt, cu majuscule, dacă nu e alimentată de inteligenţă şi susţinută de dragostea pe care fiecare din ei o poartă unei alte persoane.”

Clişee

            Am avut ocazia să citesc de curând un text inspirat din articolul „Femei şi bărbaţi”, postat de mine zilele trecute aici. L-a scris Robert, un om pe care îl apreciez, o persoană de la care învăţ câte ceva cu fiecare conversaţie purtată şi, nu în ultimul rând, un bărbat adevărat. De parcă n-aş fi ştiut deja, m-am convins din nou de asta atunci când am citit gândurile expuse de el pe hârtie şi pe care – aşa cum i-am şi spus – le-am purtat în mine mereu, dar cumva n-am găsit cuvintele potrivite să le exprim. Concluzia mea? Clişeele sunt cele care ne fac rău.

„Femeile sunt curve şi bărbaţii sunt porci”

           Sunt sătul să tot aud asta şi mă îngrijorează faptul că nu găsesc oameni care să nu gândească atât de sec!

           Adevărul este că întotdeauna ne asociem, aşa cum este şi normal, cu genul din care facem parte. Şi mai adevărat însă, este că nu există absolut nicio caracteristică comportamentală care să definească apartenenţa la unul sau celălalt sex.

           Am întâlnit femei proaste, atât de proaste încât sinapsele mele s-au scurtcircuitat, provocându-mi stări de disconfort aproape palpabile. Am întâlnit femei atât de inteligente încât mintea mea s-a îndrăgostit pentru totdeauna de frumuseţea şi fascinaţia sclipirii lor! Am întâlnit femei moluşte, aşa cum îmi place să le spun, făcând referire la lipsa coloanei vertebrale (într-un mod figurativ, bineînţeles). Dejecţii morale, gunoaie îngropate în beznă, undeva departe de lumină demnităţii umane. Am întâlnit femei distinse, educate, virtuoase, elegante atât în spirit cât şi în comportament. Am întâlnit femei şterse. Nu-mi amintesc niciuna, aşa cum te şi aştepţi probabil, dar simt că sunt restul femeilor pe care le-am întâlnit după ce le scad pe toate celelalte. Biete făpturi lipsite de orice culoare, simple carcase de carne şi oase, mergătoare şi vorbitoare prin nu ştiu ce minune. Am întâlnit femei cu o personalitate uriaşă! Femei ce umplu o încăpere cu un zâmbet şi sunt capabile să creeze pasiuni incendiare doar cu o privire. Am întâlnit adevărate feline. Făpturi minunat sculptate cu o singură mişcare a coapselor, ce provoacă cutremure de mii de grade Richter în trupul unui bărbat. Am întâlnit demoni. Femei capabile de o răutate inimaginabilă, ce lasă în urma lor doar smoala, durere şi suspin. Am întâlnit femei blânde precum dimineţile de mai. Femei ale căror şoapte şi mângâieri au închis toate rănile din sufletul meu. Am întâlnit mii de femei şi am descoperit mii de femei în ele. Nu, bărbaţi dobitoci! Femeile nu sunt curve!

           La dracu’ şi cu femeile care cred în apartenenta bărbaţilor la familia Suidaelor! Mă uit la bărbaţii din viaţa mea, aleşi cu atenţie ce-i drept, la fel cum aleg şi femeile… cu grija venită odată cu experienţa (ceea ce îţi recomand şi ţie să faci). Sunt atât de diferiţi, slavă cerului! Au munţi de calităţi şi temperamente fascinante! Chiar şi bărbatul pe care nu l-am ales, tatăl meu, este un bărbat uriaş cu un standard greu de atins, crede-mă (nu mă refer la masa fizică a individului ăsta simpatic). Un om ce-şi iubeşte soţia mai mult decât am citit în toate cărţile la un loc! Dar despre asta poate că o să mâzgălesc altădată…

           Sunt mândru că sunt bărbat! Profit de bărbăţie în fiecare clipă şi mi-am construit personalitatea pe baza simplă şi solidă a acestui dat. Am căutat mereu să aflu care este limita superioară a bărbatului din mine şi ca să urc până aici am aflat, fără să prefer, care mi-a fost şi limita inferioară. Orice s-a întâmplat, oriunde m-au plimbat paşii şi oricât de greu mi-a fost, fără nicio execeptie am fost bărbat şi intenţionez să rămân unul. Sunt demn, educat, inteligent şi conştient de mine. Îmi respect şi protejez trupul, mintea şi sufletul. Ce-i drept, sufletul mă baga în toate încurcăturile, dar e sufletul unui bărbat şi simte în consecinţă. Am muncit dat dracului de mult ca să fiu bărbatul care sunt şi nu accept ca eu şi cei ce simt că sunt bărbaţi, să fim asociaţi cu ceea ce mâncăm. Sunt specie dominantă şi cer puţină imaginaţie!

P.S. Cu această ocazie inaugurez rubrica de invitaţi pe blog. Există oameni care au, într-adevăr, ceva de spus şi cred că ar fi păcat ca vocea lor să se piardă în mulţime.

Femei şi bărbaţi

        

          Nu ştiu cum să vă spun…mie îmi place singurătatea. Stau uneori zile întregi singură în casă, mă reinventez, îmi analizez sufletul din toate unghiurile, dorm ziua şi stau trează noaptea, mai beau câte un pahar de vin şi îmi fumez gândurile în timp ce privesc inelele de fum cum se duc în întuneric şi dispar în magia nopţii. Cel mai bine cu ea mă înţeleg, cu noaptea. Apar mereu goală în faţa ei n-am simţit vreodată nici cea mai mică urmă de jenă, ne ştim de multă vreme şi am ajuns în timp să îi înţeleg tăcerea, iar ea mie egoismul. Uneori stau şi scriu, alteori mă las purtată de cele mai fascinante povesti din cărţile care îşi aşteaptă cuminţi rândul să fie citite, dar cel mai adesea propriile mele gânduri sunt cele care îmi inundă mintea şi sufletul deopotrivă. Oamenii mă obosesc, mă consumă, mă seacă de energie, mă gândesc tot mai des că nu voi putea găsi vreodată companie mai plăcută decât a mea însemi, si in afară de cel care se îmbraca în albastru niciun bărbat nu a mai înţeles până acum nevoia mea de singurătate.

           Cel mai tragic este că nici femeile nu înţeleg asta, multe fac dintr-un bărbat sensul vieţii lor şi uită că înainte de a te dărui cuiva, trebuie să-ţi aparţii ţie înseţi. Am privit consternata femei care îşi dedică viaţa bărbatului de lângă ele, care respira prin el, îl pun pe primul plan şi îi oferă tot ce au mai bun din ele, ca să rămână mai târziu singure şi goale pe dinăuntru, în timp ce prinţul a plecat să salveze o altă Cosânzeana din ghearele…singurătăţii. Mi se pare ireal să văd femei care se înjosesc încercând să ţină un bărbat alături răbdându-i orice, acceptându-i toate toanele şi mizeriile, justificând asta mai apoi prin ideea răsuflată că au găsit dragostea vieţii, când de fapt relaţia în care s-au cantonat de bunăvoie nu trădează decât părerea extrem de proastă pe care o eu despre sine şi faptul că nu ştiu să se aprecieze. Eu nu sunt aşa, n-am putut niciodată să fiu, mă face să râd numai gândul că m-aş arunca la picioarele unui bărbat implorându-l să nu plece de lângă mine. Am un orgoliu respectabil şi un egoism pe care mulţi nu reuşesc să-l înţeleagă; ştiu să iubesc, dar mă iubesc mai întâi pe mine însemi, sunt ca un puzzle şi indiferent în cât de multe piese mi-ar fi dezmembrat sufletul, pot oricând să fiu asamblata la loc de către omul potrivit. Iar de cele mai multe ori eu sunt acela… pot să fiu astăzi cu sufletul în genunchi, frantă în mii de piese, dar mâine o să mă reclădesc singura cărămidă cu cărămidă în cel mai semeţ castel care mi-a fost dat să văd ochilor. Mi-am jurat că n-o să mă arăt slabă în faţa vreunui bărbat, dar numai când a fost vorba de el n-am reuşit să fac asta şi i-am oferit astfel plăcerea de a mă vedea distrusă. Dar tot la fel mi-am oferit şi mie mai târziu plăcerea de a-l vedea cum se uită la mine şocat şi cu admiraţie în egală măsură: “Unde dracu’ e femeia aia ruptă în bucăţi, unde a dispărut sufletul ăla care se zvârcolea pe jos de durere?” – avea să mă întrebe apoi, când încă nu ştia că nu depind de nimeni şi că nu este el cel care mă defineşte pe mine.

          Bărbaţii, în general, nu pot să înţeleagă o femeie care nu are nevoie de ei, iar ca să faci o relaţie să meargă trebuie să le laşi măcar ideea iluzorie că deţin controlul asupra ta, să le gâdili orgoliul şi să le dai impresia fie numai pentru un moment că eşti fragilă şi dependentă de ajutorul lor. Îi lăsam şi eu să creadă asta când şi când, până în ziua în care, plictisită şi epuizată de inconsistenţa lor spirituală, ajungeam să resimt mult mai mult decât de obicei nevoia  de singurătate. Se dădeau lezaţi în amorul propriu dacă refuzam o ieşire pe motiv că vreau să fiu singură, se gândeau că o fac pe inabordabila, că vreau doar să le aţâţ interesul, că poate a apărut altcineva mai interesant sau cine ştie ce alte explicaţii mai aflaseră ei de prin revistele de tarabă. M-a amuzat mereu falsa siguranţă de sine a unora şi atitudinea de Făt-Frumos pe cal alb, atitudine care ascunde în fapt o ignoranţă crasă în ceea ce priveşte sufletul unei femei. Trist e că majoritatea sunt aşa…se cred mari Don Juani şi sunt plini de ei, aşteptându-se ca o cină în oraş şi două glume spirituale mai  târziu să le cazi la picioare. Tot ei se plâng că suntem toate la fel, dar când dau de o Femeie nu ştiu să o facă a lor, spun că se lasă greu şi găsesc fel şi fel de motivaţii care să le mascheze incapacitatea de a o cuceri dacă ea nu e impresionată de o maşină în tendinţe şi de un portofel plin cu bani.

           Adevărul este ca pe mine cel puţin nu m-a mai înţeles nimeni ca el, cel care se îmbrăca în albastru… a fost singurul care s-a împăcat cu stările mele fluctuante, care a vazut că dincolo de nestatornicia şi ezitările mele se afla un suflet blând, o inimă dornică de iubire. Numai el m-a înţeles şi probabil de aceea încă îl mai aştept, pentru că mi-am pierdut speranţa că voi mai întâlni pe cineva care să înţeleagă singurătatea mea, dar asta e deja altă poveste…

Dincoace de DA, dincolo de NU

             Venea la ea în fiecare seară, dar nu se dezbraca niciodată. Intra în sufletul ei aşa, cu straturi de haine unul peste altul, şi tremura din toate încheieturile. Ea era îngrozită de cât de gros era îmbrăcat şi totuşi cât îi era de frig. De dincolo de “DA” se uita la el şi ar fi vrut să îl ia în braţe; i-ar fi dat toată dragostea ei ca să îi ţină de cald, şi-ar fi dat foc propriului suflet doar ca să-l facă şi pe el să simtă căldura iubirii, ar fi ales oricând mai degrabă să se piardă pe ea, decât să simtă că îl pierde pe el. Ea voia, dar el nu putea. Ar fi vrut să îl atingă, dar EL se ascundea dincolo de “NU”. Paradoxal, cu cât se îmbraca mai gros, cu atât îi era mai frig. Purta întotdeauna albastru şi venise în viaţa ei nu ca să o facă fericită, ci doar ca să îi arate cam cât de multe poate îndura un suflet. Răbdătoare, ea îl aştepta în fiecare seară…iar el venea de fiecare dată.

             Uneori îşi lăsa în cuierul de la intrare neîncrederea. Ea se dezbraca în fiecare zi câte puţin…renunţase la amintiri şi la orgolii, se descălţase chiar şi de pantofii înalţi pe care îi purta ori de câte ori voia să pară altfel decât era. Tot ce îşi dorea era că el să o vadă aşa cum este. Şi mai ales să o iubească… Credea sincer, până la naivitate, că numai căldura trupului ei va reuşi să spargă bariera rece dintre două lumi, ca şi cum o rază de soare ar fi putut vreodată să topească un munte de gheaţă. Dar nu îi mai păsa de nimic pentru că îl iubea. Da, îl iubea. Îl iubea, pur şi simplu; nebuneşte, fără speranţă, fără să ştie de ce. Îl iubea ca şi cum asta ar fi fost rostul ei pe pământ. Făcuse păcatul etern al femeii: acela de a se îndrăgosti de ceea ce ar putea fi, şi nu de ceea ce este. Trăia prezentul uitându-se în viitor…îl privea prin ochi de femeie îndrăgostită şi îl vedea într-un schilod emoţional pe bărbatul vieţii ei. “Dacă”. Dacă nu ar fi fost atât de stors, atât de secătuit de puteri, atât de rece; dacă s-ar fi dezbrăcat măcar pentru o clipă de trecut ca să îi arate cam cât de frumos ar putea fi prezentul alături de ea. Îl iubea atât de mult, încât s-ar fi mulţumit şi cu ultimele fărâme de iubire pe care le mai avea el de oferit. Uneori îl simţea aşa de rece, încât ar fi vrut să-l scuture, să zgâlţâie sufletul în el, poate doar aşa ar fi reuşit să-l readucă la viaţă. Alteori, însă, ajunsă la capătul puterilor, îşi dorea că iarna de afară să se mute în sufletul ei. Se ruga Lui Dumnezeu să o îngheţe şi pe ea, să o rupă în bucăţi şi să o împrăştie în toate zările, să o facă să dispară cu totul. Până când chiar aşa s-a întâmplat…

             Într-o zi au dispărut amândoi de pe pământ şi nimeni nu le-a mai dat de urmă. Ce s-a întâmplat cu ei nici până azi nimeni nu ştie. Poate că s-au luat în braţe şi DA l-a încălzit pe NU sau poate că s-au luat în braţe şi NU a îngheţat-o pe DA. Poate că s-au întâlnit undeva sub soare sau poate că au rămas dincolo de iubire; cert este că au sfârşit împreună.

             Dacă a fost iubire sau nu? Chiar şi în ziua de astăzi părerile sunt împărţite. Unii bat cu pumnul în masă că nu a fost iubire, ci masochism; că el căuta refugiu, iar ea se agaţa de el. Alţii pariază pe propriile suflete că da, a fost iubire, ba chiar una dintre cele mai sincere şi profunde. Pentru că iubirea nu răspunde la “De ce?”- uri şi nici nu se explică, iubirea nu dă ca să primească, iubirea nu aşteaptă iubire înapoi, ea pur şi simplu Este.

              Nici măcar eu, dragă cititorule, nu am răspunsul. Eu le-am dat viaţă, însă numai ei ştiu ce a fost… Mă gândesc, totuşi, că poate şi NU o iubea pe DA. În felul lui. O iubea fără să ştie că o iubeşte, fără ca măcar să simtă. Ca şi cum ar fi fost un dat firesc să se întoarcă la ea de fiecare dată. Ca un ceas care nu ştie de ce bate, dar mecanic şi rece se mişcă aşa cum i-a lăsat Dumnezeu rostul pe pământ. Şi ea îl aştepta…iar el venea mereu.

Eu DA…tu?

            Scriam aici că îmi doresc ca lucrurile să fie mai simple între oameni şi că mi-ar plăcea să cunosc persoane care să-mi spună “Bună! Mă numesc X, îmi place ciocolata, culoarea albastru şi mă gândesc la tine în fiecare zi.” Am întâlnit ieri pe cineva care mi-a garantat că, de fapt, femeile nu îşi doresc asta şi că dacă ar întâlni un astfel de bărbat ar fugi mâncând pământul:)) În postarea aceea eu am simplificat la maxim, dar ideea era că după toate joculeţele pe care le-am învăţat pe de rost şi pe care le punem în aplicare cu fiecare relaţie nouă, ar fi frumos şi de bun simţ să ne dăm măştile jos şi să fim sinceri unii cu alţii. De fapt, cred că acolo este şi punctul de cotitură în toate cazurile: cei doi ori îşi dau mâna în semn de “mi-a părut bine, la revedere”, ori îşi dau mâna şi…pornesc la drum împreună. Ceea ce mă supără pe mine este că se întâmplă uneori o a treia variantă, cea mai nefericită de altfel: într-un joc în doi unul dintre ei se transformă într-un simplu pion. Este ţinut pe tabla de şah doar aşa, ca să fie, lăsat de izbelişte, în timp ce jucătorul unic poate să dispună când şi cum vrea de el.

           Eu am înţeles că e greu cu femeile… Vorbim uneori prea mult şi râdem prea tare, suntem nehotărâte, spunem “Nu”, dar de fapt vrem “Da”, spunem “Pleacă, lasă-mă!”, când de fapt vrem să fim luate în braţe, facem pe indiferentele, dar ne topim la primul zâmbet din partea lui. Dar nici bărbaţii nu sunt mai prejos: uita orice lucru care poate fi uitat  (mai ales aniversările), bârfesc la fel de mult ca noi – numai că nu recunosc, i-a emoţionat şi pe ei “A walk to remember” (dar încearcă să ascundă asta), spun că nu înţeleg femeile şi se dau indiferenţi când, de fapt, se întreabă în sinea lor ce anume vrea fiinţa de lângă ei. In cele din urmă nu suntem chiar atât de diferiţi şi cred că, indiferent de sex, ajungem cu toţii în punctul în care vrem să încetăm cu tachinările şi să luăm lucrurile mai în serios.

           Şi nu, nu doar femeile ajung în punctul ăsta, ci şi bărbaţii. Oricât de fustangii, insensibili şi duri ar părea, la un moment dat în viaţă şi într-un anumit climat sufletesc se vor îndrăgosti şi ei. E momentul în care gândurile lor se îndreaptă toate către o EA şi nu mai prezintă interes nimeni altcineva, când pofta de jocuri este înlocuită cu nevoia de siguranţă. Toti trecem prin asta şi e cu atât mai greu să vezi că celălalt încă se mai joacă şi te lasă să te consumi puţin câte puţin. Asta e momentul în care ai avea nevoie de sinceritate maximă din partea lui, chiar dacă în loc să-ţi spună că îi place ciocolata şi culoarea albastru, îţi spune că nu îţi vrea inima şi că nu aveţi niciun viitor împreună.

           Dar după un timp în care ai lăsat iar si iar de la tine, ajungi să te simţi pur şi simplu epuizat. Eşti ca o corabie cu ancora lăsată pe fundul apei, nu poţi să te mai mişti şi te sufocă toate gândurile pe care ţi le-ai făcut de unul singur. Tot ce ai nevoie să auzi este doar un DA…sau un NU. Şi după o aşa tortură la care te-ai supus de bunăvoie, ai accepta resemnat oricare din răspunsurile astea pentru că te-ar elibera de o povară deja mult prea mare.

P.S. Mi-a spus că-i place albastrul. Nu ştiu dacă se gândeşte la mine:)