Garsoniera lui

           Mai închid uneori ochii încercând să retrăiesc ziua în care l-am văzut întâia oară, să-mi amintesc ce am mâncat în dimineaţa aia, dacă am băut ceai şi nu cafea, încerc să-mi explic ce căutam  acolo şi ce paşi am făcut de am ajuns chiar atunci în locul ăla… într-un fel cred că toată viaţa mea mă pregătise pentru asta, de parcă n-aş fi decât un personaj fără voinţă la cheremul unui autor sinistru, încercând în zadar să-mi aduc aminte pe unde m-a purtat peniţa sa cu doar cateva capitolele din urmă. Dar imaginea lui în mintea mea vine ca o furtună, dă peste cap tot ce am ridicat, ca un val imens spulberând orice castel de nisip  care-i stă in cale, şi toată truda mea se împrăştie violent în neant. Disting forme şi culori, imagini se succed cu viteza luminii, sunete vin unul peste altul şi cuvinte se întretaie, dar obosită sfârşesc de fiecare dată prin a mă da bătută. Nu am reuşit să-mi amintesc nimic nici până astăzi, nu mai ştiu dacă era luni, miercuri sau joi, dacă era soarele sau lună pe cer, dar cred că era iarnă… Trebuie să fi fost iarnă, iarna vieţii mele, o iarnă lungă, căci îmi era frig şi eram atât de îngheţată, sufletul îmi era încremenit încât nici eu nu-mi mai ştiam de când nu mai simţisem ceva. Ştiu doar că mi-am oprit privirea şi inima şi lumea din jur şi poate că m-am îndrăgostit chiar atunci pe loc. Trebuie să-mi fi intrat în suflet atât de simplu, pe nesimţite, în veşnicia aceea dintre clipa în care mi s-a oprit respiraţia şi prima gură de aer care mi-a invadat din nou plămânii.

           El mi-a spus de la început, încă din ziua pe care eu nu mi-o mai amintesc acum, că nu ştie. Că nu ştie unde este şi ce vrea, că hotărâse demult să nu gândească mai departe de “azi”, iar dacă eu voiam să mă aflu acolo, atunci aveam să locuiesc cu chirie în garsoniera lui, despre care nu putea să-mi promită că va fi într-o zi „a noastră”. Mi-a zis că el nu are certitudini pentru mine, pentru nimeni şi nici măcar pentru sine, că nu ştie nici el cât o să mai rămână acolo. In loc să mă descurajeze, ambiguitatea lui doar m-a făcut să răsuflu uşurată, căci la vremea aceea eu ştiam  de mult lecţia cu promisiunile… Până să-l cunosc pe el mă învăţaseră alţii înainte că trebuie să-ţi pui palmele la urechi atunci când auzi “jur” sau “pentru totdeauna”, ştiam că oamenii se schimbă ca anotimpurile, că marile iubiri le poţi repeta la nesfârşit dacă ai cu cine. I-am zis şi eu că n-am nevoie să-mi promită nimic, că nu tânjesc după vorbe frumoase, că oricum mi le spuseseră şi alţii înainte şi le citisem prin cărţi, ba chiar le-am jurat şi eu la rândul meu ca să mă dezic de ele mai apoi cu neruşinare, aşa le ştiam deja pe de rost. “Nu îmi da motive să te urăsc mai târziu”, i-am spus, şi s-a uitat la mine calm, cu ochi adânci parcă zidiţi în piatră, aceiaşi ochi în care mai tarziu aveam să privesc pierdută, trezindu-ma apoi ca-mi ţin respiraţia gata să mă scufund chiar atunci pe loc în ei. Îşi asortase în ziua aceea ochii cu cămaşa albastră, cu cerul, cu ceaşca din care sorbea cafeaua parcă la intervale fixe, ori de câte ori ridicam ochii din pământ şi îl surprindeam cum mă asculta cu atenţie. De altfel n-am putut niciodată să-i vorbesc fixându-i privirea, aşa că în clipa aceea, aproape instinctiv, m-am întors căutând fereastra şi i-am spus că dacă îmi promite vreodată ceva o să-mi fac bagajele şi plec. “Am învăţat de mult că nimic nu durează pe lumea asta şi mă aştept ca în orice zi eu să mă mut în altă parte. Că n-o să mă mai vrei tu aici, că eu să plec eu atrasă de o casă mai mare sau o să-mi caut visele într-un cort pe malul mării, asta nu ştiu, dar nu-ţi permit să-mi dai motive de reproş mai târziu. Deci nu-mi promite nimic. Să ştii că în ziua când o să aud primul “promit” de la tine, îmi fac bagajele şi mă duc unde văd cu ochii. Îmi place prea mult în sufletul tău şi refuz să plec altfel decât cu amintiri frumoase din el”.

           Într-un mod absolut bizar am simţit mereu siguranţă la el, între cei patru pereţi ai universului său, unde m-am mutat imediat ce s-a convins că nu aveam de gând să fac vreo renovare. Din orgoliu nu i-am spus niciodată că mă simţeam ca acasă acolo, nu i-am spus că nici măcar nu am simţit nevoia să schimb ceva, de parcă garsoniera lui era special construită ca un adăpost pentru mine. Fără prea mult succes încercaseră alţii înaintea mea să îi zugrăvească şi să mute mobila, intraseră cu bocancii la el în casă şi cu o infatuare crasă şi-au imaginat că ar putea renova un suflet care nu le aparţine. Eu n-am vrut să-i răscolesc prin sertarele printre amintiri, nici să-i aranjez cămăşile sau visele după culori şi i-am zis că-l voi lăsa cu plăcere să-şi facă singur curăţenie printre gânduri. Şi aşa, eu purtam atunci un dezastru in mine, târam bagaje mari şi grele, aşa că i-am cerut numai un dulap unde să le închid pe toate, “Sau mai bine hai să le uităm undeva în beci. Sunt multe şi aruncate laolaltă, bune şi rele, încât n-aş şti pe care să le aleg. Oricum, cele urâte mi-ar zgâria sufletul iar şi iar, iar cele frumoase m-ar durea prin simplul fapt că s-au terminat”. I-am spus că vreau să uit si am aflat apoi ca şi el se mutase acolo din acelaşi motiv. Venea dintr-o casă imensă cu multe etaje, în trecut se iubise mult timp prin mansarde cu un suflet atât de diferit de mine, ca apoi să plângă şi el prin colţuri întunecate departe de lumina zilei. Dar într-o zi, fără să ştie de ce, se mutase în garsoniera în care mă acceptase şi pe mine cu chirie.

            Rareori primea pe cineva în vizită… de fapt asta-mi spunea mie, căci eu în afară de el nu am mai văzut pe nimeni acolo, şi printr-un egoism infantil mă liniştea iluzia că îl aveam numai pentru mine. Dar de fapt el nu mi-a aparţinut niciodată şi nici eu lui. Am înţeles mai târziu că atunci când îmi spunea că “nu ştie”, nu ştia de fapt unde s-a pierdut şi cine devenise. Şi mult mai târziu am înţeles că nu te pierzi niciodată într-un loc anume, ci pur şi simplu mori ca să te naşti din nou. Aveam să citesc peste timp ca o dată la 7 ani celulele din organism se regeneaza si poţi spune că devii o altă persoană, deci m-am gândit atunci că se întâmplă şi cu sufletul acelaşi lucru. Însă nu la 7 ani, ci de fiecare dată când cineva se joacă cu inima din piept şi ţi-o modelează dupa bunul plac si propria voie. La început e foarte elastică inima, dacă nu ştiaţi. E ca o plastilină, ca un lut, ca un adolescent naiv care încă mai crede în romanele de dragoste. Dar cu cât e modelată mai mult, cu atât devine mai tare, se cimenteaza si crede tot mai putin in povesti. Şi se întăreşte iar şi iar, ia forme noi până când nici posesorul ei nu o mai recunoaşte. “Asta trebuie să se fi întâmplat şi cu el”, mi-am zis atunci, „de asta nu ştia”. “Asta trebuie să se fi întâmplat şi cu mine”. Am înţeles, astfel, de ce se mutase singur între patru pereţi, de ce nu lăsa pe nimeni să îi mute mobila, am înţeles târziu că doar îi era teamă ca oamenii să nu-i împietrească de tot sufletul.

Oamenii

         Şi am înţeles devreme că oamenii văd numai ceea ce vor ei să vadă. Că nu contează cum e realitatea şi care e adevărul, că fiecare îşi are universul propriu în care se scaldă şi nimănui nu-i place să înoate în ape reci care îngheaţă plămânii în tine şi îţi taie respiraţia. Preferăm cu toţii să stăm comod într-un loc călduţ şi să purtăm ochelari de soare, că viaţa se vede mai bine printr-o pereche de lentile frumos colorate, că trecutul nu mai pare atât de gri atunci când selectezi cu grijă ce să-ţi aduci aminte şi nici viitorul nu mai e atât de sumbru atunci când îţi cosmetizezi prezentul. Şi chiar dacă afară e ger, putem oricând să ne reflectăm lumea din jur în funcţie de propriile valori, astfel încât să ni se scurgă zilele numai într-o vară continuă. Oamenii cred ceea ce vor să creadă, aud numai ceea ce vor să audă, vor îmbrăţişa cu braţele deschise chiar şi cea mai mare imbecilitate atâta timp cât ea se mulează perfect pe sistemul lor de valori. Am înţeles, într-un final, că poţi să-l plesneşti pe un om în faţă cu adevărul şi să-l zgâlţâi din toate încheieturile, că poţi să-ţi înfigi unghiile în conştiinţa lui sau, dimpotrivă, să-i mângâi cu blândeţe moralitatea, că adevărul tău nu e adevărul lui, iar teoremele tale dau cu rest în matematica pe care a învăţat-o el la şcoală. Fiecare îşi transpune lumea obiectivă în propriu suflet, îşi aşterne lumea exterioară în universul interior astfel încât mai apoi să doarmă cât mai bine; vrem, nu vrem, în cele din urmă, cu toţii facem asta. Trăim împreună, dar separat. Ştiu acum că fiecare om are universul său, iar dacă el crede în realitatea lui din toţi rărunchii, atunci poate să-şi recreeze oricând propriul rai chiar şi în Iad şi să păşească cu tălpile goale pe cărbuni încinşi purtându-şi cu mândrie zâmbetul pe buze. Mi-e clar că lumea nu e aceeaşi pentru toţi, că nu există un adevăr general valabil şi că fiecare om îşi poartă propria cruce, că legile universale îşi au rostul numai atâta timp cât oamenii îşi accepta tacit rolul de roboţi, de rotiţe care se învârt mecanic în acest sistem numit societate. Iar legile astea funcţionează numai aici, acum, cât suntem unii lângă alţii şi ne punem măşti peste măşti, straturi de piele unul peste altul încercând să îngropăm cât mai adânc ceea ce suntem cu adevărat.

         Am înţeles de mult ca atunci când suntem ceea ce suntem cu adevărat suntem diferiţi. Că cei din jur o să ni se pară ciudaţi, de neînţeles, că ceea ce eu iubesc altuia poate să-i repugne, că lucrurile sfinte pentru mine sunt călcate în picioare de alţii, că eu pot să-mi zugrăvesc interiorul în alb şi negru, iar altul va dori să vadă curcubeul în fiecare dimineaţa când deschide ochii. Ştiu că oamenii nu simt la fel, că nu poţi să ceri cuiva să simtă, că nu poţi să le ceri să-ţi dea şi mai ales să te înţeleagă. Pentru ca în interior nu funcţionam toţi după aceleaşi reguli, iar când e vorba de lumea mea, tu nu poţi să-mi ceri să fie drept, corect, căci nu avem aceeaşi unitate de măsură. Pentru ca dreptatea e alta pentru fiecare, pentru că nu suntem egali, pentru că suntem unii mici şi alţii mari, unii slabi şi alţii puternici, pentru că unii avem vise care te dărâmă prin imensitatea lor, iar alţii nu pot vedea mai departe de ziua de mâine. Şi dacă îţi e greu să accepţi ceea ce ţie nu-ţi seamănă, măcar încearcă să nu judeci. Iar dacă tot vrei să judeci, măcar nu o face în funcţie de vârstă sau de culoarea părului, căci ceea ce spui despre alţii va spune multe despre tine. Sau mai bine nu judeca deloc şi asumă-ţi numai faptul că trăim cu toţii sub acelaşi cer, dar purtăm în noi lumi şi lumi diferite.

A fi şi a nu fi

” – Nu reuşesc să înţeleg de ce eşti aşa.

  – Adică?

  – Adică ai tot ce-ţi trebuie ca să nu fii cum eşti. „

          Din multe puncte de vedere nu sunt omul pe care ţi-ai dori să îl ai în preajmă. Nu sunt ca dimineţile liniştite de duminică în care soarele îşi face simţită prezenţa timid prin raze care străpung fereastra precum nişte săbii şi nici nu am întotdeauna parfumul franţuzesc de croissante cu unt, de cafea sau de fericire. De cele mai multe sunt ca după amiezile capricioase de toamnă, când stai în pat cu geamurile larg deschise şi sunetele se scurg în jurul tău iar stropii de ploaie îşi dau întâlnire cu pământul. Dacă aş fi un parfum, aş fi ploaia. Nu sunt mult aşteptata prima zi cu soare de primăvară şi nici o zi călduroasă de vară. Sunt mai degrabă ca o uşă uitată deschisă în toiul iernii, când gerul de afară îţi îngheaţă respiraţia, sunt ca nopţile care te găsesc treaz la ora patru şi ca dimineţile care vin mult prea devreme. Tristeţile mele apar cu aceeaşi exactitate a anotimpurilor. Şi neliniştile la fel, cam ca momentele mele de singurătate. Nu sunt soare şi nici nu aduc fericire oriunde mă duc, sunt egoistă, sunt mai mult întrebări şi căutare de răspunsuri, decât răspunsuri. Inevitabil, la mine răspunsurile devin întrebări, soluţiile nasc probleme. Sunt enervant de ordonată, concisă, exactă în gânduri şi în sentimente, dar tot eu sunt haotică, raţională şi lipsită de logică. Sunt şi nu sunt linişte. Sunt şi nu sunt eu. Ar fi impropriu să spun că sunt eu, când nu ştiu de fapt cum sunt. Nu sunt dimineţile lungi în care poţi să moţăi în pat, ci mai degrabă sunt alarma care te smulge cu brutalitate din braţele viselor, ca zilele în care vremea de afară îţi dă toate motivele să fii fericit, dar nu eşti. Mi s-au dat multe, ar fi nedrept să spun că nu sunt mulţumită. Cer stabilitate, dar n-am nicio urmă de continuitate în mine, mă pierd de la gând până la cuvânt, de la o idee la alta, de la un rândul la altul, ca o zi nehotarată de toamnă. Scriu despre toamnă în mijlocul primăverii pentru că aşa mă simt. Îmi place confuzia mea şi nu îmi doresc să fiu definită. M-am imaginat deseori sub forma unui oraş mic ca o cutie de chibrituri, străbătut de străzi înguste şi întunecate pe care îşi poartă paşii suflete cu tristeţea împregnată pe chip, o pată pe harta lumii căzută în dezumanizare sub greutatea unui cer mult prea gri. Merg des pe străzile sufletului meu, numai că azi sunt senină ca o metropolă colorată fremătând de viaţă. Sunt ca vremea. Sunt departe de ceea ce mi-aş dori să fiu.

Eu. Sau egocentrism la puterea a doua

           Când scriu, scriu numai despre mine. Chiar şi când scriu despre alţii, tot despre mine scriu. Nu, scopul meu nu a fost să vorbesc despre un “noi general” cum mi s-a mai zis şi nici nu caut cu fiecare cuvânt aşternut pe hârtie să te regăseşti tu în el. Nu caut să stârnesc reacţii şi nici să dau teme de meditaţie, nu vreau să mă transform în vocea femeilor şi în cea a iubirii cu atât mai puţin, nu vreau să dau şi nici să fiu un exemplu. Nu scriu ca să mi se dea sfaturi şi nici nu-mi place să le ofer. Detest mai ales sfaturile care vin fără să fie cerute, de la oameni care îşi imaginează cu naivitate că au descoperit sensul vieţii. Nu l-aţi descoperit, marea majoritate sunteţi la fel de confuzi ca mine, numai că spre deosebire de voi, eu am curajul să recunosc asta. Sau poate că pur şi simplu aveţi în fata vălul ignoranţei, fără ca acesta să aibă în stare pură sensul de bază atribuit de Rawls, ci simbolizând mai degrabă tendinţa noastră de a cosmetiza realitatea până când ea începe să arate aşa cum ne place nouă. Eu ştiu că nu sunt un om exemplar sau poate că sunt… un exemplu de „aşa nu” în unele privinţe. Dacă te regăseşti în ceea ce nu scriu, asta nu mi se datorează mie, e pur şi simplu o întâmplare, nu e meritul meu. Nu descriu nimic nou sub soare şi oricât de specială m-aş simţi la un moment dat, ştiu că suntem reduşi cu toţii la aceleaşi mecanisme, aceleaşi rotiţe se învârt atunci când ne îndrăgostim, iar suferinţa nu este străină niciunuia dintre noi.

            Mulţi interpretaţi greşit motto-ul meu. Nu scriu despre voi toţi, scriu despre voi, cei care mă cunoaşteţi. Adică despre mine. Pentru că nimic nu e autentic la mine, dacă rupi la nimereală orice bucată din Eva, o să vezi că acea frântură aparţine, în fapt, altora. Fiecare om care a trecut prin viaţa mea mi-a lăsat în urmă o parte din el şi a luat cu el o parte din mine. Am făcut schimb, la fel cum schimbăm între noi abţibilduri în copilărie, a fost mereu un troc, un schimb conştient sau nu. Nimic nu e original la mine, sunt simbioza mai multor oameni, iar dacă scriu despre mine, despre ei scriu de fapt. Şi dacă scriu despre ei, scriu despre mine. Textele mele sunt ca o fracţie şi cu cât o să simplifici iar şi iar numărător cu numitor, o să vezi că ceea ce rămâne la sfârşit sunt doar eu. Parafrazându-l pe Camil Petrescu, voi spune că eu nu pot să scriu onest decât atunci când scriu despre mine.

            Scrierile mele nu sunt ştiinţă exactă. Nu încercaţi să găsiţi o continuitate, să legaţi o poveste de la cap la coadă, pentru că s-ar putea să încercaţi degeaba. Am început să scriu pentru o persoană care nici măcar nu ştie că fac asta, i-am scris mii de cuvinte şi n-a citit măcar unul din ele nici până în ziua de azi. Totul porneşte din realitate, deci, sentimentele sunt reale, dar pe parcurs se împletesc cu ficţiunea… inevitabil mă pierd. Nu scriu liniar, azi pot să fiu optimistă, iar mâine depresivă, iar cel în albastru poate că nici măcar nu există. Sau poate e doar un străin pe care l-am zărit pe stradă şi care mi s-a întipărit în minte. Sau poate e doar o iubire de o vară, care în jurnal a devenit iubirea vieţii mele. Poate că el reprezintă tot ce am iubit până acum şi toată iubirea care mi s-a oferit sau poate că e numai un ideal al meu. Dar cine este el cu adevărat? Asta o ştiu numai eu şi n-o să spun niciodată negru pe alb. În scrierile mele pot să fiu oricum, eu mereu, dar niciodata la fel. Pot să fiu eu, cea din trecut, pot să fiu cea de acum sau pot să fiu cea care visez să fiu. Nici măcar eu nu ştiu unde încep şi unde mă termin. Nu-mi cereţi explicaţii pentru că nu o să le dau. Refuz să mă conformez şi aici aceluiaşi algoritm care îmi ghidează viaţa de zi cu zi. Refuz să urmez vreo regulă, să mă încadrez în aceleaşi tipare pentru că totul să fie simplu, transparent, pe înţelesul tuturor, refuz să scriu cu linute, a b şi c, numai ca să fie totul clar, precis, cronologic. Nu o să vă spun ce am mâncat de dimineaţă şi nici în ce culoare m-am îmbrăcat azi, dar poate o să vă spun că astăzi m-am bucurat de singurătate mai mult ca oricând şi că cerul vieţii mele nu are limite. E colţul meu aici şi pot să fiu cum vreau. Pot să scriu ce vreau, pot să fiu azi îndrăgostită până peste urechi, iar mâine să sufăr. Pot să scriu la persoana întâi, la a doua sau la a treia, să vorbesc azi prin vocea mea, mâine prin a lui pentru că îmi place să mă regăsesc pe mine însămi în fiecare ipostază. Poate nu o să mă înţelegeţi. Puteţi, cel mult, să mă cunoaşteţi. Să mă îndrăgiţi, să mă detestaţi sau pur şi simplu să vă amuzaţi. Sunt eu în fiecare cuvânt, în fiecare punct şi în fiecare virgulă, sunt în fiecare idee, chiar dacă ea nu e expusă la persoana întâi singular. Aş scrie despre alţii, dar nu pot. Îţi trebuie pentru asta o capacitate de empatie extraordinară, iar mie îmi lipseşte cu desarvarsire. E unul din motivele – poate cel mai puţin semnificativ dintre atâtea altele – pentru care n-o să fiu niciodată o scriitoare. Nu pot să mă pun în locul altcuiva şi nici nu mă interesează să fac asta, m-au plictisit întotdeauna oamenii care nu-mi seamănă. Mi se par insuficienţi, neinteresanţi. N-am putut niciodată nici măcar pretinde că iubesc pe cineva, dacă n-am găsit în persoana respectivă fie şi o urmă infimă din mine.

           Şi nici nu sunt bărbat, deşi uneori mi-aş dori asta. Nici nu suntem mai multe persoane care scriem, sunt doar eu. Iar identitatea mea e irelevantă. De câteva luni scriu numai şi numai despre mine, iar voi încă nu mă cunoaşteţi? Sunt eu în toate. E imperativ, trebuie să fiu eu acolo, căci altfel tot ce mi-e străin nu mă stârneşte.

Noi

            Îmi spunea mereu că dacă ar putea să aleagă, ar pleca în secunda următoare de lângă mine. Îi spuneam că dacă aş putea să uit că există, că a existat vreodată în viaţa mea, aş face asta fără să stau pe gânduri. Îmi reproşa mereu că nu ştiu să fiu fericită; îi strigam că nu va fi vreodată fericit decât alături de mine. Ne-am despărţit de atâtea ori până acum, încât cred că nu ne vom despărţi niciodată cu adevărat. El e acolo, undeva, şi se îmbracă în albastru, iar eu sunt aici. Ne leagă multe.

           M-am întrebat în repetate rânduri dacă îl detestam uneori atât de mult tocmai pentru că vedeam în el tot ce uram mai mult la mine. Aveam momente când constatam cu oroare că eram scârbită de copilăriile şi de nesiguranţa lui, de nevoia asiduă de a şti că nu mai exista nimeni pentru mine în afară de el, că îl respir prin toţi porii, că el e apa şi aerul pentru trupul şi sufletul meu. Îi era vital să ştie că el este sensul vieţii mele, şi chiar dacă i-aş fi jurat cu sânge ca aşa este, el nu m-ar fi crezut niciodată. Mă găseam deseori întrebându-mă ce caut acolo şi, mai ales, de ce nu pot să plec? Chiar în clipele acelea, când căuta siguranţă, când avea nevoie de mine mai mult ca oricând, îl alungam. Îi spuneam râzând: “Du-te, eşti liber!”, îi spuneam să plece, ştiind că nu pleacă. Ar fi preferat oricând să îi dau mai degrabă două palme, să îi pun cuţitul la gât sau pistolul la tâmplă, decât să îi arunc în faţa cât de puţin înseamnă pentru mine. Atunci se prăbuşea totul în jurul lui, stătea inert privind în gol, îl vedeam deconectat de la realitate exact ca un om în moarte clinică. Îl vedeam că suferă şi ştiam că atunci era al meu mai mult ca oricând. Era al meu mai mult ca oricând şi atunci simţeam că îl iubesc cel mai puţin.

           Aveam amândoi plăcerea bolnavă de a-l vedea pe celălalt suferind. Am scris cu litere de o şchioapă: IUBIRE pe cea mai bolnăvicioasa relaţie pe care am trăit-o vreodată. Eram prizonieri de bunăvoie într-o lume în care ne consumam unul pe altul, ne testam limitele suportabilităţii fără să ne oprim decât atunci când unul din noi nu mai avea putere să se ridice de jos. Iar când învingătorul era în poziţia de a da lovitură fatală, nu făcea asta niciodată. Victoria ne-ar fi scârbit pe amândoi atunci când celălalt era sleit de puteri, pe marginea prăpastiei, aşa că îi întindeam mâna ca să se ridice şi îi vindecam cu grijă toate rănile. Dacă îi reproşam cât rău îmi face, îmi spunea degajat că te poate face fericit numai un om care te poate face şi să suferi; că dacă vrei fericirea absolută, trebuie să îi asumi riscul suferinţei supreme. Aşa-mi spunea înainte să mă pună la pământ şi copilul nesigur care fusese odinioară marionetă în mâinile mele se tranforma atunci în cel mai aprig tiran. Uneori mă dărâma cu un cuvânt sau pur şi simplu prin tăcere, tăcerea a fost întotdeauna aliatul lui de nădejde, numai cu tăcerea a avut şi are în continuare o relaţie de durată. Iar eu preferam oricând să mă lovească, să-mi întoarcă un cuvânt sau să-mi arunce o privire, decât să mă văd lăsată cu tăcerea. Pentru că indiferent ce ar exprima ele, cuvintele strigă tare: „Îmi pasă!”, în vreme ce tăcerea înseamnă un mare nimic. Tăcerea e o prăpastie fără fund, un gol, în tăcere rămâi doar tu în întuneric cu infinite posibilităţi de umplere. Şi asta e cumplit. Când cedam într-un sfârşit se uita la mine triumfător: “E rândul tău acum, dă cât poţi de tare”. Ne făceam mai mult rău decât bine, dar când era bine era atât de bine, încât uitam tot răul.

           Am căutat apoi ca fiecare bărbat din viaţa mea să fie opusul lui, am căutat siguranţă şi răspunsuri, maturitate şi înţelegere, linişte şi protecţie. Le-am căutat şi le-am găsit pe toate. Cumva, niciodată nu mi-au fost de ajuns. Poate contrariile chiar nu se atrag. “Doar tu vezi cum sunt eu”, îi spuneam cândva, şi poate că am avut dreptate.

           În ce moment am început să ne chinuim unul pe celălalt nu ştiu. Nu ştiu nici când o să încetăm; încă ne mai chinuim şi astăzi cu tăcerea. Nu ne-am întâlnit la momentul potrivit, asta îmi repet în fiecare zi. Sper să dăm unul de altul peste timp, doi raci într-o zi de vară la un colţ de stradă… şi vom putea atunci să mai încercăm o dată.