Partea frumoasă a vieţii

           V-am promis că o să scriu despre lucruri frumoase, aşa că asta am să fac. Dar nu numai în postarea de astăzi, ci de acum înainte.

           Voi începe prin a vă spune că ieri m-a prins cea mai frumoasă ploaie cu soare. Am spus de nenumărate ori cât îmi place ploaia, mirosul ei, lumina de după… A fost o senzaţie minunată, ar trebui să încercaţi.

Imagine

           În altă ordine de idei, nu prea am mai scris pe blog pentru că nu mai am timp la fel de mult ca înainte. Am un job nou de ceva vreme şi nu pot să spun decât că îmi place foarte mult şi simt, după mult timp, că am în sfârşit o direcţie în viaţă. Iar cine spunea că dacă iubeşti ceea ce faci, n-o să munceşti nicio clipă, avea mare dreptate. Cred că sunt o nococoasa din punctul ăsta de vedere. Odată cu jobul am cunoscut şi oameni noi, oameni frumoşi, care mă inspiră, care m-au încurajat să zâmbesc şi să iau tot ce e mai bun de la viaţă. Mi-am propus să îmi înving frica de orice fel ar fi ea. Mai exact: dacă întâlnesc un lucru pe care mi-e teamă să îl fac, îl fac. Ah, şi cât de puternică mă simt după!

           Să vă mai spun şi că eu citesc doar câteva bloguri? Mai exact doar 3. Iar toţi aceşti trei oameni, pe care îi admir şi îi citesc de fiecare dată cu drag, mi-au scris că îmi citesc şi ei la rândul lor blogul. Fără ca măcar să interacţionăm în vreun fel înainte, fără să îmi treacă prin minte că au ajuns aici şi au citit măcar un rând care îmi aparţine. N-aş şti să vă descriu ce sentiment m-a încercat atunci. Am fost foarte fericită. Când un om pe care îl admiri dintr-un motiv sau altul îţi spune că îi place ceea ce faci, înseamnă că faci ceva bine, e ca o reconfirmare a valorii tale, îţi dă încredere în tine. Mulţumesc, Gladiola.

           Ca să nu mai spun de mesajele pe care le primesc pe mail, pe facebook, pe blog. Uneori după o zi grea asta e ca o alinare pentru mine. Aţi devenit o parte din viaţa mea şi uneori simt că unii dintre voi mă înţeleg mult mai bine chiar decât cei care mă cunosc şi sunt zi de zi alături de mine. Nu pot decât să vă mulţumesc. Sunt o norocoasă din nou. Îmi dau seama că până acum m-am concentrat pe lucrurile mai puţin bune şi am greşit. Nu a fost o problemă de moment, nici o etapă din viaţa mea, ci un fel de a fi. Lucrez la asta.:)

           V-am spus pe facebook că vă pregătesc ceva şi aşa şi este. O să apară câteva schimbări pe blog din motive pe care probabil că le intuiţi deja. Pentru că viaţa mea s-a schimbat, pentru că eu m-am schimbat (sau cel puţin încerc) şi pentru că nu mă mai regăsesc atât de mult în ceea ce scriam înainte. O să păstrez stilul, e parte din mine, dar incerc să mă concentrez pe lucruri mai puţin triste; vreau acum să mă bucur de lucrurile frumoase şi mi-ar plăcea să vi le arăt şi vouă. Pentru că voi mă faceţi pe mine să zâmbesc şi aş vrea să zâmbiţi şi voi când intraţi aici. Mi se pare incredibil că ne-am strâns peste 45 000 de oameni pe o pagină, iar acum 6 luni când mi-am deschis blogul nu m-am gândit nicio clipă la aşa ceva. Nici în cele mai optimiste scenarii nu m-aş fi aşteptat la asta, dar în viaţă se întâmplă şi lucruri frumoase…

           Şi o întrebare pentru voi: despre ce v-ar plăcea să scriu? Pe langa ceea ce am scris până acum vreau să fac şi câteva secţiuni noi,  aşa că o să ţin cont de părerile voastre.

Vă îmbrăţişez,
să aveţi o duminică frumoasă!

Confesiune

Imagine

Iubesc ploaia.
Iubesc mirosul de iarbă spălată de ploaie
şi dimineţile cu soare când
numai asfaltul umed îţi aminte ce s-a întâmplat
cu o noapte înainte.
când nu mai trebuie să
îţi aminteşti trecutul
pentru că e aici
prezentul.
Iubesc mirosul ei,
al ploii,
şi mirosul lui.
Iubesc ploaia
şi vara
şi pe el
picăturile degetelor lui
pe pielea mea
Iubesc nopţile lungi
cu ferestre deschise
şi ploile nesfârşite.
Şi momentele în care mă priveşte
şi zâmbeşte.
„La ce te gândeşti?”
„La nimic”
Să te uiţi la cineva şi să nu mai poţi
decât
să respiri
E perfect.
Am două anotimpuri preferate:
ploaia
şi iubirea.

Şi…

s-a întors.
e parcă n-ar fi plecat vreodată,
de parcă n-ar fi durut vreodată.

O cunoştinţă

6321e14fb081718fd22bb0d1d83b2aed

       Mă întâlnesc cu ea în fiecare dimineaţă. Nu ne spunem niciodată nimic, dar privirile noastre se cunosc deja foarte bine. O privesc uneori cu iubire, dorindu-mi să fiu ca ea, alteori mi-e milă de sufletul plăpând care mi se arată în faţa ochilor, o privesc fix până când, stânjenită de insistenta mea iscoditoare, lăsă capul în jos ruşinată. N-aş şti să spun ce simt pentru ea. Pe cât de dragi îmi sunt ochii ei calzi pe care îi întâlnesc tot mai rar în jurul meu, pe atât de mult îi detest naivitatea şi încrederea prostească în oameni. E un amestec de sentimentele contradictorii în mine, o iubesc şi o detest în acelaşi timp, aş vrea să o mângâi şi să o iau în braţe, dar şi să o zgaltii să-şi revină în fire. Nu are niciodată curajul să îmi spună ceva, insa văd în ochii ei cât îşi doreşte să o eliberez, ştiu că uneori ar vrea să-mi vorbească, dar privirea mea rece şi autoritară îi îngheaţă orice cuvânt dinainte de a i se naşte pe buze. Şi-a pierdut demult dreptul de a mai fi liberă. Acum multă vreme i-am dat drumul să iasă în lume aşa simplă, naturală cum era, şi ei au lovit-o fără milă. S-a întors la mine cu bucăţi din ea lipsă, cu o privire pierdută, cu ochii uscaţi si goi. Am aflat că atunci când şi-a deschis inima şi i-a primit pe alţii acolo, ei au vandalizat-o fără remuşcări, iar când a avut nevoie de iubire mai mult ca oricând, el a plecat fără să se uite înapoi.

          N-am fost întotdeauna atât de apropiate cum suntem acum, dar asta e de înţeles: astăzi ea e creaţia mea, e sufletul meu, am reconstruit-o cu greu in nopti de nesomn si am asamblat-o la loc bucată cu bucata; poate că tu nu ştii asta, dar e aproape imposibil să resuscitezi un om care nu vrea decat să moară. N-am reuşit să îi găsesc fericirea, dar am făcut-o să respire din nou. Am căutat în zadar să îi redau inocenta, dar nu am mai găsit-o. A rătăcit-o cândva, când era departe de mine, când s-a pierdut cu totul în persoana iubită. Acum e opera mea. Tânără, frumoasă, vulnerabilă, eu am readus-o la viaţa celulă cu celula. Mă doare să văd că îşi doreşte ca plece din nou, oare ea chiar nu îşi dă seama că cel mai bine îi este lângă mine? Văd deznădejdea din ochii ei în fiecare dimineaţa când îi prind părul la spate şi îi şterg transparenta din privire, dar ştie şi ea la fel de bine ca mine că oamenii profită de tine atunci când eşti transparent. Îmi dă dreptate, aşa că oftează adânc în timp ce fardurile mele o transformă într-o cu totul altă persoană. De când s-a întors şi mi-a spus că pentru ei iubirea înseamnă slăbiciune, o învăţ în fiecare zi cum să pară indiferentă, îi conturez atent ochii astfel încât să fie de gheaţă şi îi maschez obrajii ca să nu trădeze nicio emoţie. Ca în fiecare dimineaţă, am ales şi azi rujul roşu pentru ea; e cel mai potrivit să ascundă buzele triste. Am invatat-o ca daca porti rujul roşu e mai uşor să mimezi fericirea şi să spui vorbe în care nu crezi, minte el şi pentru tine. Când a ieşit în lume aşa simplă cum era, a aflat că lor nu le plac oamenii trişti şi de atunci exersăm în fiecare dimineaţă împreună zâmbetul fals. Ne concentrăm în fiecare zi pe tot ceea ce ne apără: zâmbetul, indiferenţa, fericirea.

        Mă ridic în picioare şi o admir în oglindă. Cât de bine seamănă cu mine! Reci, insipide, sterile, buzele mele roşii şi ele schiţează  un zambet de satisfacţie.

Cicatrici

19caed629625627274c29819174cbba7

           În cărţi scrie că instinctul de a distruge există în fiecare din noi şi se manifestă în mod pregnant la copii, fiind dominat în timp prin asumarea de către aceştia a regulilor sociale. Însă eu nu am văzut vreodată ca ea să aibă vreo regulă. E o femeie şi un copil sub acelaşi înveliş, două suflete care se chinuie unul pe celălalt, în ea se dau războaie crunte între nevoia vitală de a simţi gustul absolutului prin iubire şi plăcerea demonică de a avea drept de viaţă şi de moarte asupra unui alt suflet. Agresivitatea se întâlneşte la copii, iar ei îi place să distrugă. A început cu ea însăşi, apoi cu mine, cu relaţia noastră şi cu fiecare clipă în care părea că viaţa capăta un sens, sfărâmă instinctiv din faşă orice posibilitate ca fericirea să prindă contur şi trage zăvorul la suflet ori de câte ori aude paşi apropiindu-se. De ce? N-aş şti să raspund asta. La început am crezut că îmi testează limitele, că vrea să vadă dacă merit să o iubesc, dar apoi mi-am zis că îi face plăcere, iar în cele din urmă am încetat a mă mai întreba… Unii oameni trebuie iubiţi şi atât, iar eu pe ea o iubesc. O iubesc pentru îndrăzneala de a fi cine este, pentru autenticitatea ei, pentru că nu trăieşte să se ridice la înălţimea aşteptărilor celorlalţi şi nu cauta să mă mulţumească nici măcar pe mine, pentru că e caldă şi inocentă şi frumoasă… dar îi iubesc la fel de mult cruzimea şi egoismul, distructivitatea demonică, o iubesc ştiind că m-ar putea zdrobi oricând fără să clipească, iar asta i-ar face plăcere. Am întrebat-o într-o zi “De ce?” şi s-a uitat prin mine. S-a întors cu spatele de parcă n-aş fi fost acolo şi îndreptându-se spre lumina zilei a rămas sprijinită cu fruntea de fereastră pentru o eternitate. Abia in dimineata asta mi-am primit răspunsul, fără să îl aştept, fără ca măcar să mai ţin minte că l-aş fi cerut vreodată. “Ştii, eu nu am încredere în nimeni, nici măcar în mine. De fapt, cum aş putea să cred în cineva, dacă nu cred în mine? Şi tocmai pentru că mă cunosc atât de bine pe mine, nu am încredere în nimeni. Noi, oamenii suntem răi, egoişti, nu e nimic sfânt pentru noi decât în măsura în care ne aduce o satisfacţie pe moment. Noi nu ştim să iubim, tu nu mă iubeşti pe mine şi nici eu pe tine, dar ţie-ţi place să spui că iubeşti pentru că asta te face mai uman, sau cel puţin aşa te minţi tu. Spui “Te iubesc” şi creşti singur în ochii tăi, ţi se pare că eşti mai bun, că eşti capabil să nutreşti sentimente nobile, probabil îţi spui cu mândrie că sufletul tău e un pământ fertil pe care Divinitatea sădeşte seminţe. Dar vezi tu, noi nu ştim să iubim. Cu toată iubirea ta eu ştiu că mâine o să pleci şi o să uiţi de mine sau poate că o să plec eu şi n-o să mai întorc niciodată; pentru că unele iubiri durează cât un orgasm ieftin, altele cât o ploaie de vară, iar cele mai fericite cât un anotimp… dar în cele din urmă toate se duc ca şi cum n-ar fi fost niciodată.”

           Vorbeşte cu o lejeritate care mă cutremură. Iubirea înseamnă slăbiciune, iubirea e totuna cu detaşarea de sine, când iubeşti eşti ca un fulg la cheremul vântului, purtat de adierea sa oriunde vrea el pe lumea asta. La fel de lipsit de voinţă sunt şi eu, m-am transformat într-o păpuşă în mâinile ei, iar ea în copilul care nu constientieaza că uneori iubirea doare. Acum e copilul care nu ştie despre cuvinte ca ele sunt arme, aşa că le aruncă cu precizie în mine şi jubilează de fericire când vede că tăişul lor s-a înfipt adânc în carnea mea. Mi-a nimerit inima când mi-a spus că nu mă iubeşte, dar ea nu vede asta…

           Se uită la mine cu aceeaşi privire de copil speriat pe care o iubesc atât de mult şi o văd cum încearcă din răsputeri să distrugă şi ultimul strop de rezistenţă care se chinuie sa nu moară. Mi-a smuls inima din piept de atâtea ori cu aceeaşi uşurinţă cu care în copilărie rupi capetele păpuşilor şi distrugi cu satisfacţie orice jucarie-ţi pică-n mâna, mi-a smuls inima din piept de atâtea ori pentru ca tot ea să o coasă înapoi cu lacrimi in ochi. N-are nici măcar minimul de decenţă să anestezieze, ea operează pe viu, pesemne nu-şi dă seama cam cât doare, aşa că te trezeşti dintr-odată cu o durere sfâşietoare. E aceeaşi senzaţie ca atunci când trece un tren în viteză pe la capul tău şi vuietul asurzitor te trezeşte brutal dintr-un somn de moarte, durerea e ca o mână care te trage cu putere din banalitatea existenţei profane şi te împinge hotărât şi fără regrete în infern. Dar eu înghit în sec şi nu spun nimic, nu pot decât să o iubesc mai tare. Iubirea e singura mea armă împotriva ei, iar asta nu face decât să o înverşuneze, da în mine aşteptând reacţii, vrea să vadă furie, reproş, ura, e copil şi nu înţelege… Ea crede că sunt lipsit de tărie pentru că o privesc în ochi şi o las să mă lovească, copilul nu ştie că asta e dovada supremă de iubire: să îl pui pe celălalt mai presus de tine. Încearcă să distrugă orice sentiment care izvorăşte dintr-o inimă împânzită de cicatrici doar ca să poată exclama că da, a avut dreptate! Că nimeni nu iubeşte pe nimeni, că e de înţeles să nu dea jos lacătele sufletului în faţa nimănui, că în cele din urmă până şi marea mea iubire s-a dus ca şi cum n-ar fi existat vreodată. Dacă aş capitula în faţa ei şi-ar zice cu mândrie că am meritat pe deplin să mă treacă prin Iad, mi-ar spune râzând că m-am dovedit a fi şi eu la fel ca restul şi ar pune încă un lacăt gros ca să-şi ferece şi mai bine sufletul. Ea vrea să nu o mai iubesc, căci asta ar face-o să se simtă mai puţin vinovată de a-mi fi pricinuit atâta durere. Incearcă din răsputeri să-mi distrugă iubirea, dar copilul naiv încă nu n-a învăţat că iubirea te întăreşte…

           Nu ştiu ce mai spune acum, am devenit imun la loviturile ei. Nu mai simt nimic, am îngheţat, sau poate că doar am amorţit de la atâta durere. Mă uit la ea şi o văd cât de frumoasă e, cuvintele îi părăsesc cu graţie buzele calde, iar părul lung îi mângâie gâtul pe care îmi place atât de mult să îl sărut. E frumoasă, e perfectă. E a mea uneori, mi se dăruieşte în rarele clipe în care uită să se mai întrebe ce este iubirea, în puţinele momente când mai rămâne doar privirea din copilul care distruge în joacă şi o văd în ea pe femeia vieţii mele. E minunată când îmi aparţine, când inima mea şubredă îşi găseşte locul lângă dragostea ei, o iubesc şi mai mult când îmi îngrijeşte rănile pe care tot ea mi le-a făcut, suspinând ruşinată de fapta sa. Dar nu mă mângâie, mă loveşte cu cruzime acum. Mi-a arătat cum e Raiul alături de ea şi o să trec şi prin Iad doar ca să mai ajung incă o dată acolo. Copilul loveşte, dar tot mai e loc de cicatrici în inima mea…

%d blogeri au apreciat: