Cand mult devine prea mult?

           Care este limita până la care trebuie să lupţi pentru o relaţie?  Şi nu, nu mă refer aici la povestea romantică “noi doi şi restul lumii”, ci la situaţia tristă…mai ales pentru tine, atunci când tu DA, iar el/ea NU.

           La început e greu şi simţi că îţi fuge pământul de sub picioare; nu mai ai aer, eşti în cădere liberă şi întinzi mâinile, poate, poate reuşeşti să te mai agăţi de ceva. O amintire, o explicaţie, un cuvânt ce ar putea să mai salveze o relaţie care ţie ţi se părea perfectă. Când vezi că  nimic nu merge, începi să te întrebi “DE CE?”. Ai senzaţia (total greşită) că dacă întorci situaţia pe toate feţele, dacă reiei în minte relaţia de la început şi până la sfarşit, o să afli unde ai greşit. Şi o să repari greşeala, o să te schimbi, dacă viitoare n-o să mai faci!!!

           De ce spun că e total greşit? Pentru că dacă partenerului/ei i-ar mai fi păsat de relaţia voastră, primul pas nu ar fi fost să îi pună capăt. Probabil ar fi pus în discuţie eventuala problema, v-aţi fi gândit împreună, aţi fi încercat să mai salvaţi ceva. E greu să digerăm ideea, dar de cele mai multe ori (mai mereu, de altfel), într-o relaţie cei doi nu iubesc la fel de mult. Primul se dăruieşte cu totul şi îşi pune sufletul deschis în mâinile celuilalt, iar cel din urmă nu poate să facă acelaşi lucru. Poate că a suferit în trecut şi e mai precaut acum, poate nu are aceeaşi profunzime emoţională sau pur şi simplu “he/she’s  not that into you”.

           Şi în cazul ăsta ce faci? Te lupţi cu morile de vânt? Începi cu telefoanele în miez de noapte, cu mesajele de “bună dimineaţa” şi “noapte bună”, îi spui cât de mult îl/o iubeşti şi cum n-o să mai gasească în veci pe cineva ca tine? La început o să-ţi răspundă. O să te asculte – mai mult o să vorbeşti tu şi o să primeşti înapoi doar “da”, “bine”, “îmi pare rău”, poate chiar şi fabuloasele “nu e vina ta, e a mea” sau “eşti prea bun/ă pentru mine” (sincer acum, m-aş simţi jignită în inteligenţa dacă mi-ar spune cineva asta). Când o să vadă că nu te potoleşti şi va începe să se plictisească de tine (chiar şi cel mai răbdator om are limitele lui), n-o să îţi mai răspundă. După zeci de apeluri ratate dimineaţa, la prânz şi seara, o să primeşti (dacă eşti norocos/norocoasă) un mesaj cu “Îmi pare rău că suferi, o să fie bine”. Dacă în continuare nu te potoleşti, n-o să mai primeşti nimic.

           Mai departe ce faci? Te izolezi de prieteni, familie, te închizi în casă, plângi singur/a, îl cauţi la serviciu/scoala/acasă, plângi în faţa lui/ei, te năpădeşte plânsul acasă/la serviciu/pe stradă, le faci prietenilor capul calendar expunându-le iar şi iar relaţia ta în căutarea răspunsului la întrebarea “DE CE???”.

           NU. Te uiţi în oglindă ca să vezi epava care ai ajuns şi îţi dai două palme ca să te trezeşti la realitate. Te ridici de la nivelul -1 la care te afli acum şi încerci să te salvezi pe tine, nu o relaţia care nu mai există şi poate că nici n-a existat vreodată decât în mintea ta.

           N-am să înţeleg niciodată oamenii care cred că au descoperit marea iubire şi acceptă să se înjosească în faţa celuilalt până undeva sub limita umanităţii.

           N-am să înţeleg niciodată cum poţi să lupţi de unul singur pentru iubirea cuiva? Înţeleg să luptaţi împreună pentru iubirea voastră, voi doi împotriva celorlalţi. Dar aşa să te lupţi cu el/ea să te iubească… cum vine asta?!

           Şi încă un lucru pe care n-am să-l înţeleg este cum poate un om care nu se iubeşte pe sine însuşi să aibă pretenţia să fie iubit de cineva? Dacă tu nu te iubeşti şi nu te apreciezi, de ce ai aştepta să facă altcineva asta? De ce ar face altcineva asta? Singurul sentiment pe care o să-l stârneşti – în cel mai fericit caz – este mila. Aah…şi dacă ai ghinionul să iubeşti un egocentrist, un narcisist sau un vanitos… o să îi şi gâdili puţin orgoliul.

* Nu vreau să fie un post trist, nu vorbesc din proprie experienţă şi nici nu judec pe nimeni. Doar că văd tot mai des în jurul meu persoane care “suferă din dragoste” de parcă asta ar fi noua modă. Doar pentru că un om te poate face să suferi prin simpla prezenţă/absenţă, asta nu înseamnă că e sufletul tău pereche. Dacă atunci când îţi adresează un cuvânt  te face să te simţi în al nouălea cer, iar apoi te dai de ceasul morţii pentru că nu te mai cauta cu zilele…asta nu înseamnă că el/ea îţi este alesul/aleasa. Înseamnă că e o persoană căreia pur şi simplu nu îi pasă de tine. 🙂

Îi admir pe cei care luptă pentru ceea ce vor şi da, de cele mai multe ori e bine să nu accepţi un “NU” din prima şi să încerci să recuperezi relaţia, să vindeci rănile, să înveţi din greşeli. Dar atunci când vezi că baţi într-una la o uşă care nu se mai deschide pentru tine…e timpul să pleci mai departe.

Prin ochii unui barbat (2)

         Excepţiile… Ah, excepţiile! Cred că n-o să-mi ajungă ţigările la câte am de spus despre ele. Blonde, brunete, înalte, cu forme sau fără, ele sunt femeile pe care orice dintre noi, cei care pulsam testosteron, şi le-ar dori alături. Poate o să te întrebi ce au ele atât de special încât să-l facă chiar şi pe cel mai puternic bărbat să se amorezeze ca un adolescent, să tremure ca un copil, cine sunt ele, zeiţele care-l bulversează pe bărbatul iubit ca şi cum ar fi cel mai slab şi mai neajutorat dintre muritori?

         Excepţiile sunt femeile sigure pe ele însele şi nu pe sânii mari şi formele generoase…sunt femeile care ştiu că pot să macine creierii unui bărbat cu un gest bine plasat, cu o vorbă studiată –  dar aruncată parcă la întâmplare, cu o privire plină de subînţeles. Ele sunt femeile complete şi complexe care ştiu că noi, bărbaţii, rămânem copii toată viaţa şi că dincolo de o partidă bună de sex avem nevoie de afecţiune şi de atenţie. Şi ne oferă asta din plăcere, nu din obligaţie sau urmărind scopuri ascunse… pentru că o astfel de femeie îşi este sieşi suficientă şi poate să fie fericită şi singură. Iar dacă este, totuşi, alături de tine, sensibilitate necioplită cu numele de barbat, fii sigur că o să-ţi spună: “Iubitule, nu am nevoie de tine ca să mă faci fericită…vreau să fim fericiţi împreună!”.

         Ele sunt cele care te fac să te întrebi pe tine însuţi “Ce dracu’ a văzut la mine? Ce am făcut ca să merit o aşa femeie?”, sunt cele care te fac să te gândeşti la viitor şi lângă care te simţi împlinit, sunt femeile lângă care nu ţi-e frică să fii slab, să plângi, să urli, pentru că ştii că sunt acolo şi că o să înţeleagă. Nu sunt nici ca femeile trofeu, care aşteaptă de la tine să fii puternic şi care vor pleca la primul semn de slăbiciune, dar nici ca visătoarele, care se scufundă în propria sensibilitate şi te vor îneca şi pe tine odată cu ele. Ele sunt femeile lângă care poţi să fii tu însuţi, timid, tupeist, imatur, excitat, copil, mofturos, morocanos, nesigur, pentru că ştii că n-o să râdă de slăbiciunile tale… Excepţiile sunt femeile pentru care vei deveni tu însuţi visător şi îţi vei dori o iubire desprinsă din paginile unui roman de dragoste, te vei găsi fermecat de mintea lor, de felul în care zâmbesc ştrengar, de râsul copilăresc şi de micile capricii pe care le vei îndeplini din dragoste. Excepţiile sunt femeile care stârnesc pasiuni nebuneşti si te vor ţine treaz noaptea chiar şi când nu se vor afla lângă tine… Vei vrea să le pui lumea la picioare, fericirea lor va fi fericirea ta şi, curios precum un copil, vei dori să le pătrunzi sufletul şi mintea şi să le descoperi dincolo de fermitatea feselor, gustul buzelor, mirosul pielii şi textura părului.

         Sunt femei normale, le vezi zi de zi pe stradă, la TV, dai nas în nas cu ele prin magazine sau în cluburi. Excepţiile nu sunt frumuseţi copleşitoare, dar sunt fiinţe minunate prin simpla armonie dintre exterior şi conţinut, sunt ca o carte care nu te atrage la prima vedere, dacă pe care după ce începi să o citeşti nu poţi să o mai laşi din mână. Nu sunt mironosiţe, dar nici usuratice…sau poate că sunt, dar doar cu tine, iubitul lor, între patru pereţi. Ele sunt femeile care fac sex din plăcere, nu ca să te ţină lângă ele şi nu le este ruşine să recunoască asta. Sunt cele care îşi cunosc trupul şi sufletul şi ştiu că la capătul zilei suntem cu toţii nişte animale mânate de dorinţă, cu sânge clocotind în vene şi cu dorinţa de a deveni una cu celălalt. Dar sufletul lor este totodată un labirint de subtilităţi… pe lângă un ambalaj frumos din carne cu ferestre mari şi pereţi frumos coloraţi, interiorul lor este fascinant… ele se dăruiesc cu totul, minte şi suflet, bărbatului care va avea norocul să le întâlnească şi să le descifreze harta trăirilor. Restul femeilor, care nu au mai mult de oferit decât plăcere carnală, vor striga sus şi tare că bărbaţii numai asta vor, însă excepţiile ştiu că sexul nu e sport olimpic şi că dincolo de uşa dormitorului e important ce mai rămâne din pofta de a-l descoperi pe celălalt, de a-l face parte din viaţa ta de acum înainte şi nu doar preţ de câteva secunde cât durează un orgasm…

         Probabil nu ţi-e clar de ce am zis că sunt excepţii. Am vorbit atâta despre ele, încât ar merita o categorie separată, nu? Ei bine, să nu fii surprins, dar le-am numit astfel pentru că ele se trag din femeile trofeu sau din visătoare. Ele sunt aceleaşi femei de care ai fugit toată viaţa ta, dar care, într-un mod paradoxal, acum ţi se par minunate. Fie se tranforma atunci când iubesc, fie le vezi tu altfel pentru că te-ai îndrăgostit, dar la momentul potrivit, într-o anumită stare sufletească ele vor fi cele pe care vei dori să le domini, să le descoperi, să le faci parte din tine. Fiecare femeie va fi la un moment dat excepţia unui bărbat…

Prin ochii unui barbat (1)

       

            Asta e problema cu voi, femeile, spune el aprinzându-şi o ţigară. Credeţi că sexul e cheia pentru a ţine un bărbat alături, iar când vă daţi seama că aţi făcut calculele greşit, că nu “toţi sunt la fel”, vă simţiţi pierdute. Eu vă împart în două mari categorii…şi excepţiile, dar despre ele vom vorbi mai târziu.

            Pe de o parte sunt cele care îşi oferă trupul cu uşurinţă, vampele, femeile sigure pe ele, care ştiu că atunci când merg pe stradă său intră într-o încăpere bărbaţii le dezbraca din priviri şi se excită numai la gândul că le-ar putea avea fie chiar şi pentru o noapte. Ele sunt femeile trofeu, care se complac în ipostaza asta şi pe care masculii plini de ei le ţin la braţ cu aceeaşi mândrie cu care ar purta un Rolex, femeile care cred că un trup sculptat că de Michelangelo şi o fată de zeiţa sunt de ajuns pentru a oferi unui bărbat tot ceea ce are nevoie. Am avut şi eu destule ca ele la viaţa mea, m-am bucurat de perfecţiunea trupului lor nopţi întregi, însă nu s-au trezit alături de mine dimineaţa. Mă mai amuz singur câteodată gândindu-mă oare cum poate o astfel de femeie să ridice un bărbat aflat la pământ? Îi mai arăta un sân? Îi provoacă o erecţie?! Ce ştie ea despre cum se alina un suflet…

         Trage cu poftă din ţigară şi continuă. Pe de cealaltă parte sunt visătoarele… femeile dulci pe care-ţi place să le ai în preajmă, care ştiu să-ţi spună lucrurile potrivite, femei sensibile, care ştiu să ofere şi care nu aşteaptă de la tine mai mult decât pot oferi. Şi pot oferi mult…mai ales iubire. Ele nu sunt neapărat mai puţin atrăgătoare, dar registrul lor sufletesc este cu totul altul, sunt calde, afectuoase, sunt femei care funcţionează cu iubire , care vibrează la o simplă mângâiere sau la un gest frumos. Totodată ele sunt naivele care aşteaptă ca bărbatul să se îndrăgostească de sufletul lor, care îşi impun limite şi nu trăiesc clipa alături pentru că aşteaptă momentul perfect. Dracu’ să-l ia de moment! Spune el în timp ce stinge ţigara. De ce aş aştepta momentul perfect dacă eu vreau acum să fiu cu tine, dacă viaţa-mi pulseaza-n vene de dorinţa pentru tine? Ce femei perfecte ar fi dacă şi-ar permite pentru o clipă să se dezbrace de prejudecăţi şi ar respira în voie, dacă şi-ar oferi un moment de rătăcire.

         În fine, spune el resemnat, aşa dispare interesul lui şi apar frustrările ei. Cele mai multe poveşti se sfârşesc dinainte să înceapă. Hai, mai da un foc aicea!