Ai avut dreptate. Din nou.

Ma simt goala si trista si singura. Ma doare si nu stiam ca durerea din suflet te poate durea fizic atat de tare, atat de mult, incat as face orice sa ma amortesc de tot, sa nu mai stiu de nimic, sa nu mai simt ghemul de ghimpi care pulseaza acum in mine si ma strapunge din interior tot mai tare cu fiecare respiratie. Nu pot decat sa ma gandesc la tine, sa ma intreb eu ce caut aici? De ce nu esti cu mine? De ce nu sunt cu tine?

Ma doare de mii de ori mai mult din cauza celor 10,000 km care ne despart acum, din cauza frigului de afara, din cauza iubirii pe care nu o am acum decat in suflet si nu de mana, din cauza visurilor frumoase si planurilor pe care le pastrez si care nu au devenit realitate. Inca…

Nu pot decat sa ma gandesc la tine. Am iesit din casa, si pe drum mi-am dat seama ca nu stiu daca am inchis usa. Am cautat rapid sa vad daca am cheile la mine, ma intrebam ce am facut, cum am iesit afara? Sunt ca un robot, o carcasa din carne si oase, cu sufletul, inima si mintea lasate undeva departe, la tine…

Mi-e dor de tine in toate felurile posibile. Mi-e dor mental, de discutiile interminabile cu tine, mi-e dor sufleteste sa iti simt iubirea totala, mi-e dor trupeste de tine, ravnesc sa te am, sa te simt, sa facem dragoste, sa ma simt A TA cu totul, sa ma daruiesc, sa ma supun tie, sa iti apartin TIE.

Te iubesc in toate felurile posibile. Te iubesc, desi am momente cand nu mai vreau sa o fac, pentru ca odata cu iubirea vine si suferinta pe care o traiesc acum. Te iubesc, desi am momente cand te urasc pentru ca nu esti langa mine, cand nu iti inteleg mintea aceea minunata si algoritmul care ii dicteaza inimii tale ce sa faca, impotriva a ceea ce simte. Te iubesc, desi m-ai ranit de atatea ori, desi m-ai pedepsit de atatea ori, desi au curs lacrimi pentru tine cat nu am stiut ca e posibil… de atatea ori. Te iubesc pentru ca nu ma lasi sa fac ce vreau eu, pentru ca esti mai puternic decat mine, pentru ca stii mai bine decat mine, intr-un mod total neasteptat, pentru ca simt acum tot ce simt si ma doare, dar inteleg ‘DE CE?’ si de ce este nevoie de asta. 

Tu esti sotul meu, viitorul meu, nu imi imaginez viata altcumva decat de mana cu tine.Ne-am depasit amandoi limite pe care le consideram de neatins, ne-am dat reset la credinte vechi, am invatat unul de la celalalt si unul prin celalalt, desi nu a fost intotdeauna usor, iar cele mai grele si frumoase lectii au cerut cea mai grea plata… Dar stiu ca nu a fost totul in zadar si, cumva, ma bucur ca a fost mai greu inceputul, pentru ca a testat astfel dimensiunea iubirii noastre si puterea legaturii noastre. Iar daca vreun moment tu nu credeai sau eu nu credeam in noi, acum vom sti sigur.

Te iubesc si cand dorm, te iubesc orice as face, in fiecare moment am pe fundal imaginea ta si gandul la tine imi da putere sa merg mai departe in fiecare zi. Astept ziua in care voi fi din nou alaturi de tine, si imaginea acestui viitor, noptile petrecute in doi, pozele din vacante nenumarate care vor veni, rasetele zglobii ale copiilor nostru, toate alimenteaza fiecare pas pe care il fac si imi da curaj sa imi infrunt cea mai mare temere: singuratatea, lipsa ta, golul pe care il am astazi in mine, pe care nu am cum sa il fac sa dispara acum. Sa te doara ceea ce nu este, golul, abisul, lipsa, neantul… poate ca masuram cu adevarat dimensiunea a ceea ce avem viata ta tocmai atunci cand nu este acolo.

Te iubesc si vreau sa te fac mandru de mine. Vreau sa fiu din nou A Ta, centrul universului tau, femeia ta, iar pentru asta o sa fac tot ce e nevoie, voi avea oricata rabdare este nevoie, voi fi Femeia care mi-am dorit intotdeauna sa fiu, singura care ar putea sa ocupe vreodata locul pe tron langa tine: puternica, curata, cuminte, supusa, loiala, care te are amprentat in suflet numai si doar pe tine. Femeia pentru care tu sa iti atingi ‘adevaratul potential’, pentru care sa devii mai mult decat ai fost, alaturi de care sa fii mai mult decat ti-ai imaginat ca ai putea fi. Femeia langa care sa te simti usor si liber, puternic incat sa te iei la tranta cu universul, Femeia care sa iti dea aripi si curaj, care sa te ridice si sa scoata la suprafata Supra Omul din tine. Cu Supra-bune si Supra-rele, cum te stim amandoi ca esti… si pentru care sufletul meu s-a lipit iremediabil de tine.

Tu, cel care ai fi putut fi

“Femeia asta iubeşte până în pânzele albe”, o să spună despre mine cel căruia i-am dăruit inima cândva. “Dar nu te apropia de ea dacă nu ştii să iubeşti cu totul. Dacă nu poţi să i te dăruieşti nebuneşte şi să i te dai pe de-a-ntregul, să îi arăţi deopotrivă şi frumosul şi urâtul din tine, dacă nu eşti destul de bărbat încât să renunţi pentru ea la jocurile prin care ţi-ai cucerit femeile de până acum, mai bine rămâi deoparte.

I-am auzit pe alţii spunând că are inima de piatră, că trece peste iubirile ei cu aceeaşi uşurinţă cu care răsfoieşte paginile unei cărţi. Îngână cu răutate despre ea că e o femeia rece, care habar nu are să plângă, dar câţi ştiu oare ce e în sufletul ei? Eu am fost acolo. Eu i-am păşit în suflet când m-a primit acolo şi am fost vrăjit să primesc iubire ca nicicând altădată. Ea ştie să iubească aşa cum nu vor şti ei vreodată. Dar o să-ţi şi ceară atât de multe câte nu ţi-a mai cerut cineva până atunci şi nu o să accepte niciodată mai puţin decât ştie că merită, o să găsească în tine ce nici tu nu ştiai că ai şi o să îţi arate ce înseamnă să trăieşti iubirea. O să te simţi mic şi copil când o să îţi dai seama câtă putere zace în sufletul ei fragil de femeie. O să te simţi ruşinat când o să vezi câtă iubire are să îţi dea şi o să te întrebi dacă meriţi să o primeşti. O să fii mândru să te iubească femeia pe care toţi o admiră, cea care îşi poartă rănile din suflet cu aceeaşi eleganţă cu care i se aşază colierul la gât, cea care cere totul de la viaţă, dar mai ales de la tine. O să fii pentru ea ce nu ai fost pentru nimeni, ce nu ştiai nici tu că ai putea fi. O să fii atât de frumos şi bun, încât te vei întreba de ce ai fost atâta vreme altfel, de ce v-aţi întâlnit de abia astăzi? De ce viaţa te-a lăsat să iroseşti atâta cât nu ţi-a fost alături, de ce ai pierdut sărutări, părţi din tine şi nopţi întregi în alte iubiri atât de palide, domoale pe lângă ceea ce simţi acum? Nu îţi vei mai putea picta viitorul altfel decât împreună. O să o vrei să fie a ta, numai a ta. Să îi întâlneşti zâmbetul în fiecare dimineaţă şi să îţi iei din iubirea ei puterea de a ţine piept cu viaţa, să clădeşti un univers întreg pornind de la minunea care se întâmplă între voi şi să rămâneţi aşa…pentru totdeauna. Luptă ca să o poţi ţine de mână, dar nu face asta dacă nu poţi să o şi păstrezi. Nu bate la uşa sufletului ei dacă încă nu eşti pregătit să dai absolutul, dacă vii acolo cu resturi şi te aştepţi ca ei să îi fie de ajuns. Ei nu îi poţi da decât totul şi n-o să se mulţumească cu mai puţin, dar nu înainte să îţi dea şi ea la fel de mult, nu înainte de a intra în viaţa ta ca să îţi arate de ce iubirile de dinainte n-au fost niciodată ceea ce trebuie. O să vezi atunci ce înseamnă să iubeşti prosteşte, să te pierzi ca un copil în imensitatea sentimentelor, să te abandonezi nebuneşte în pasiuni şi să arzi de dor, să simţi fericirea cum îţi curge prin sânge şi să înţelegi de ce orice ai simţit până atunci nu a fost cu adevărat iubire.”

O să îşi aducă aminte de ziua în care mi-a spus cu atâta dragoste în privire: “Mulţumesc că eşti aşa cum eşti”, dovada supremă de iubire, ce mi-am dorit intodeauna să aud şi ironia din care s-a născut sfârşitul: m-a iubit pentru că sunt cum sunt şi m-a pierdut tot din cauza asta.

“Trebuie să fii bărbat ca să poţi face faţă iubirii ei, ca să te poţi ridica la înălţimea femeii pe care o ai lângă tine. O să îţi arate cât de minunată e şi cât de multe îţi poate oferi iubirea, dar o să te consume să vezi că îi poţi da înapoi măreţia pe care ai găsit-o în sufletul ei. O să ţi se frângă inima când o să izvorască lacrimi în ochii celei căreia ai vrea să îi aduci lumea la picioare şi să îi dai şi ultimele frânturi din tine atunci când nu o să mai rămână nimic şi o să te înnebunească gândul că altul, cu mai puţine, ar putea să o împlinească mai mult decât o faci tu acum. Nu te apropia de ea, dacă nu îi poţi da totul. O să o doară şi o să te faci vinovat de a-i fi brăzdat sufletul cu răni şi obrajii cu lacrimi şi nici măcar tu nu vei mai fi niciodată la fel. Vezi tu, se spune că în viaţă nu ai decât o unică mare dragoste; toate cele care o preced sunt amoruri de rodaj, iar toate cele care o urmează sunt amoruri de recuperare. Şi ne dor mai mult iubirile care s-ar fi putut împlini “dacă”, decât cele care s-au consumat pentru că “n-a fost să fie”,  aşa cum din slăbiciune ne concentrăm întotdeauna pe “ceea ce ar fi putut fi dacă”, decât pe “ceea ce a fost, chiar dacă…”. Aşa că nu îi bate la uşa sufletului dacă nu îi poţi da totul. Nu te apropia de ea dacă nu o poţi iubi până la limitele de până acum şi dincolo de ele, dacă nu îi poţi arăta ca toate visele ei sunt realitate şi că au prins viaţă prin tine. Nu uita că ea e femeia care o să îşi poarte tristeţea pe tocuri înalte şi o să meargă cu spatele drept şi cu ochii uscaţi, lăsându-te în urmă chiar şi te tine. Pe tine, Tu, cel care ai fi putut fi, de ai fi avut de unde da. Dacă…”

Indisponibil? Şi tu eşti?

         Există oameni indisponibili emoţional?

        Am fost întrebată asta pe blog şi m-am întrebat şi eu deseori, oscilând de fiecare dată între un „da” timid, care mă făcea pe moment să mă simt mai bine la gândul că nu îmi aparţine vina pentru pseudodrama pe care o inventasem în viaţa mea la momentul respectiv, pentru a ma aduce apoi singură la realitate spunându-mi că „indisponibil emotional” e doar forma cosmetizata a lui „nu mă interesezi de ajuns”, „nu îmi pasă destul”, „nu te vreau”. N-am reuşit prea uşor să găsesc un răspuns, pentru că fiecare variantă părea cea potrivită atunci când era privită dintr-un anumit unghi, când era dată drept răspuns într-un anumit context sau când, obosită fiind, îmi era totuna care e adevărul.

        Am luat cartea de psihologie la braţ şi am aflat ca oamenii indisponibili emoţional sunt indivizi „neterminaţi”, neîmpliniţi sufleteşte, oameni al căror Sine este incomplet şi care se afla fără să ştie într-o permanentă căutare al propriului Eu. Dar stiam asta deja, pentru ca am vazut cu ochii mei cum absorb ca un burete frustrări, tristeţi şi neîmpliniri, pe care le depozitează adânc şi le condamnă să rămână ascunse tocmai din teama lor de a se deschide, de a se apropia sufleteşte şi de a avea încredere în cei din jur. Paradoxal, tocmai această disfuncţionalitate care le condamna din start eşecului orice tentativă de a avea o relaţie sănătoasă, le rămâne lor necunoscută. Autocunoaşterea le este străină indisponibililor, care nu sunt conştienţi de propriile trăiri, ori le neagă, le refulează şi refuza să le domine. Cum fiecare sac îşi are peticul, vor fi atraşi de ei indivizi care le simt blocajul emoţional şi îşi vor dori să îi salveze pentru că au şi ei o nevoie bolnăvicioasă: aceea de a fi făcuţi să sufere.

        Din punct de vedere psihologic, atracţia faţă de oameni indisponibili emoţional nu este decât un mecanism psihic însuşit la un moment dat în trecut, cel mai adesea în copilărie, algoritm care va fi repetat întotdeauna inconştient în fiecare relaţionare ce va urma pe parcursul vieţii. Putem traduce atracţia faţă de indisponibili emoţional sub diferite forme, de la teamă de abandon, stimă scăzută de sine şi perfecţionism, până la neîncrederea în sine şi în alţii, sentimentul de frică, ruşine, vulnerabilitate. Dacă în copilărie nu ne-am simţit acceptaţi de părinţi, dacă nu am primit destulă afecţiune din partea lor, dacă ne-am simţit criticaţi, neînţeleşi şi abandonaţi, atunci vom dezvolta convingerea ca merităm atât şi nimic mai mult, şi vom avea prin urmare tendinţa de a alege parteneri indisponibili emoţional, care nu ne vor face niciodată să atingem împlinirea sufletească, confirmându-ne parcă ideea de la care am pornit, şi anume că „doar atât merităm”.

          Deşi copilăria rămâne una din cele mai scurte perioade din viaţă, ea îşi lasă puternic amprenta asupra întregii noastre existenţe. Un părinte dominator, autoritar, rece sau indisponibil (fizic sau psihic), care impune tranformarea propriilor nerealizări în ambiţiile copilului, care nu poate răspunde nevoilor acestuia, va face ca cel mic să îşi asume convingerea că nevoile sale sunt neimportante, creând premisele formării unui adult nesigur pe el, care va avea întotdeauna o nevoie covârşitoare de atenţie şi siguranţă din partea partenerului. Paradoxal, ajuns la maturitate copilul va urma acelaşi tipar monstruos învăţat in copilarie: îi va alege fix pe acei oameni care vor repeta comportamentul părinţilor, pentru că va vedea în ei şansa de a schimba trecutul şi va forţa existenţa unor relaţii în care mai mult va oferi decât va primi, din dorinţa de a câştiga atenţia, iubirea şi afecţiunea pe care nu le-a primit cand era mic.

          Suntem “neterminaţi” şi noi atunci când tragem de o legatură cu oameni care nu îşi doresc implicare sau care se afla deja într-o altă relaţie, care nu au de oferit decât firimituri din sufletul şi timpul lor, ori oameni care locuiesc la depărtare, astfel încât legătura cu ei ne va aduce drama pe o căutam desi nu recunoastem asta, oameni care au nevoie să fie salvaţi, tocmai din nevoia masochistă de a suferi: îi alegem inconştient pentru că ei vin să ne facă să simţim durerea atat de familiară nouă, cu care am fost obişnuiţi de mici şi ne condamnăm singuri să fim prizonieri într-un cerc vicios pe care îl repetăm la nesfârşit.

        În ansamblu, vom avea în permanenţă tendinţa de a ne mula fidel întreaga existenţă pe modelul învăţat în copilărie: dacă ne-am simţit respinşi de o persoană apropiată atunci când eram mici, la maturitate vom fi atraşi în mod paradoxal de persoane care fac acelaşi lucru, în ciuda nevoii noastre imense de a primi şi a oferi afecţiune. Suferim pentru că nu avem parte de lucrurile pe care ni le dorim, pe care le merităm şi pentru care am face orice, însă într-un mod absolut bizar, cerem ca aceste nevoi să fie satisfăcute de persoane care nu pot face asta! Existenţa unui călău cere şi o victimă, aşa că ne aşezăm cu plăcere capul pe eşafod şi aşteptam cu zâmbetul pe buze ca lama rece să ne atingă ceafa. Ne place să ne regăsim în postura de victime, de oameni care suferă din şi pentru iubire şi îi blamam pe indisponibili pentru suferinţa noastră, când de fapt călăul şi victimă sunt una şi aceeaşi persoană: noi. Nimeni nu ne poate face rău decât cu voia noastră, iar noi îi alegem pe indisponibili tocmai pentru că defecţiunile lor le regăsim în adâncul nostru; îi alegem pentru că suntem incompleţi şi incapabili de a avea o relaţie altfel decât bolnăvicioasă. Cu alte cuvinte, atracţia faţă de parteneri incompleţi, indisponibili, nepregătiţi pentru o relaţie, nu face decât să demonstreze propria indisponibilitate, conform legii firii: oamenii pe care îi alegem în jurul nostru reflectă cu fidelitatea unei oglinzi ceea ce suntem noi cu adevărat.

        Poate că la prima vedere nu îţi dai seama, dar aruncând o privire atentă în trecut vei vedea că întreaga ta existenţă nu este decât o eternă reiterare a experienţelor mai vechi, rămase în incostient, şi care ţi-au influenţat fiecare alegere în viaţă. E o muncă sisifică, dar dacă ai răbdarea să dezgropi rămăşiţele relaţiilor îngropate de mult şi să calculezi rece şi metodic fiecare pas pe care l-ai făcut, vei identifica algoritmii de funcţionare şi modelele comportamentale care te-au adus în punctul în care te afli astăzi.

       Vestea proastă este că nu ne putem schimba copilăria şi nici trecutul. Vestea bună este că viitorul poate fi schimbat oricând.

Cum ar fi…

să uităm cuvintele? Să ne privim în ochi şi să ştim ori să întoarcem spatele şi să înţelegem? Să lăsăm privirea în jos şi să fim sărutaţi pe frunte ori să privim pierduţi în gol şi să fim luaţi în braţe? Să fim piele lângă piele şi să ne vorbim, să ne luăm de mână şi să înţelegem?

să nu mai avem nevoie de lumină? Să mergem prin viaţă cu ochii închişi, bâjbâind cu vârful degetelor pereţii sufletelor, timid la început, şi apoi orbi fiind să găsim drumul către casă. Să ajungem acasă.

să nu ne mai fie teamă? Să ieşim în fiecare zi pe uşă ca şi cum n-avem nimic de pierdut. Să spunem „te iubesc”, „mi-a fost dor”, „vreau să te văd”, să luptăm pentru ceea ce ne dorim fără să simţim că ne lezam orgoliul?

să nu mai doară? Să nu mai simţi nimic când îşi baga colţii în tine exact cum infingi un cuţit într-o conservă, când operează pe viu cu aceleaşi mâini reci, sterile, si iti toaca sufletul cu mişcări mecanice?

să nu ne mai minţim? Să nu ne mai minţim pe noi înşine, să ne înţelegem, să fie totul clar, limpede, caligrafic, concis, ca o lecţie scrisă pe tablă.

să fim împăcaţi, sinceri, transparenţi? Să avem sufletul ordonat la fel ca şifonierul, să ne căutăm oamenii în amintiri la fel cum am căutat azi dimineată cămaşa albă pe care am purtat-o la prima întâlnire. Să îl găsesc acolo, aşezat pe umeraş, între rochia neagră cu spatele gol şi bluza din dantela. Să îl probez să văd dacă se aşază pe mine la fel ca la început, să îi simt mirosul, să îmi amintesc cum a fost.

să nu ne mai pese? Să fim împăcaţi, zâmbitori, detaşaţi. Să înţelegem că fiecare din noi duce lupta lui, că unii rai au fost lăsaţi pe pământ, iar alţii au devenit aşa, că unora le este teamă, iar altora pur şi simplu nu le pasă, că cei care te iubesc te caută, iar uneori tocmai pentru că te iubesc nu fac asta.

să ascultam de intuitie? Să uităm de clişee obosite şi să nu căutăm răspunsuri în alţii, să avem încredere în sufletul nostru? Să nu mai lăsăm loc de „cum ar fi fost dacă…”?

Cum ar fi să fie aşa?

Spune-mi…

             Cum îţi dai seama dacă mai trebuie să lupţi sau e momentul să te dai bătut?

           Cred că şi renunţările au o umbră de curaj în ele. Îţi trebuie tărie pentru a accepta că porţi o luptă care nu-i pentru tine, că eşti prea mic pentru o provocare atât de mare, că poate, poate se întâmplă uneori ca lucrurile bune să vină tocmai atunci când nu te zbaţi cu înverşunare pentru ele. Şi renunţările mai poartă încă ceva în ele: gustul amar al resemnării.

           De multe ori am continuat lupte pierdute poate din start. Am rămas acolo, pe câmpul de bătălie, până când am fost sigură că nu a mai rămas nimic de salvat. “Sunt curajoasă” – asta-mi spuneam, dar de fapt nu am ştiut niciodată să mă retrag la timp. Cumva, ar fi fost o dovadă de laşitate să plec atunci când nu era totul consumat, aşa că în loc să îmi accept spăşită neputinţa, preferam să lupt până nu mai rămânea nimic în jurul meu. Atunci când e totul distrus, nu mai poţi să lupţi. Nu mai ai pentru ce. Trebuie să distrugi totul, să sfărâmi orice vis şi să transformi amintirile în praf, trebuie să ţi se scurgă printre degete sentimentele, să nu te mai poţi agăţa de ele. Trebuie să dărâmi poduri şi să demolezi case până când ajungi să dormi în ruine sub cerul liber. Şi abia atunci eşti gata să pleci mai departe.

           Pe bună dreptate spunea Paler că nu ştim să ne despărţim niciodată la timp, că reuşim să transformăm tot ce ne-a legat vreodată în amintiri murdare şi dureroase. Într-un hoit care miroase urât. Dar l-aş întreba şi eu pe el de unde ştiu când e timpul?  L-aş ruga să mă înveţe şi pe mine cum să plec fără nicio urmă de regret. Vreau să aflu cum aş putea să îmi îndrept bagajele către alte destinaţii fără să privesc în urmă. Şi mai ales, cum mă mai uit în oglindă apoi? Cum să mă consoleze un „Ai făcut tot ce puteai face”, când eu ştiu că n-am făcut asta?

           Pe mine m-a măcinat întotdeauna gândul că victoria poate fi la un pas distanţă. La un cuvânt nerostit, la un pas neparcurs încă, la un zâmbet, o privire sau o mângâiere. Poate doar atât mă mai desparte de visul meu, poate trebuie să mai încerc încă o dată, poate trebuie să mai rezist încă puţin şi o să fie bine. Soldaţii adevăraţi luptă până la ultima suflare. Poate că fericirea e aproape de mine.

           „Poate” ăsta o să ne omoare într-o zi. Cum am ajuns să ne trăim viaţa sub auspiciile lui „poate”? Când „poate o să fiu fericit” a devenit pentru noi o opţiune?