O scrisoare pe care nu ti-am trimis-o

Tu n-ai fi putut sa fii niciodata barbatul pentru mine. Dar sta in firea femeilor, cred, sa se imbete cu aburii iubirii si s-ajunga sa poarte singure pe umeri o legatura care isi trage seva numai din rezerva lor de rabdare, speranta, iubire. Acum stiu ca m-am legat singura la ochi: te-am vazut asa cum esti, dar mi-am dorit sa nu te vad atat de bine. Mi-am inchipuit, pesemne, ca as putea ca din pumnul meu sa iti dau viata: sa suflu in el dorinta, iar tu sa devii barbatul care credeam ca ai putea fi. Erai atat de frumos in imaginatia mea, incat am refuzat sa vad ceea ce mi se arata in fata ochilor cu aceeasi indarjire a unui parior care isi joaca si ultimii bani convins ca, in cele din urma, norocul isi va intoarce fata si catre el. Am crezut in plasmuirea mea de parca eu eram un fanatic, iar tu religia pe care am ridicat-o la rang de sens al vietii.

Dar tu nu esti vinovat de nimic, eu te-am stiut intotdeauna. Te-am vazut limpede, la lumina zilei, si am inteles destul de curand ca mi s-au deschis in fata cai straine mie pana atunci. Daca am fi dusi la judecata astazi, tu ai fi absolvit de orice vina. Pe mine nu m-ar apara nici naivitatea, nici anii inca putini pe care ii am, nici macar faptul ca o pasiune arzatoare mi s-a imprastiat tumultos prin vene asemeni apelor revarsate ale unui rau. Pe mine nu m-ar apara nici ca am iubit, n-as indrazni macar sa sper asta. Sa crezi ca iubirea te-ar putea salva e cel mai frumos si banal lucru din lume. Dar iubirea nu te mai scuza atunci cand chiar tu pariezi impotriva ta, iar eu nici nu caut sa-mie fie intelese sau iertate pacatele – impacarea cu ele e eliberarea mea. 

Mi-am asumat conditia de femeie indragostita intr-un mod constient, sedusa de curiozitatea unde drumul acela nou ar fi putut sa ma duca. Adevarul este ca te-am vazut asa cum esti si m-au atras spre tine tocmai fisurile care credeam ca uratesc cel mai mult un barbat: lipsa de tact, salbaticia, furia, ego-ul urias, universul interior dezechilibrat fara speranta. Dar ai imbracat toate astea atat de frumos, incat le-am primit ca cel mai de pret dar: un barbat care mi se arata asa cum este, fara teama ca nu l-as mai iubi. Dar cum sa nu iti fi iubit salbaticia, cand asta e lucrul pe care eu nu mi l-am permis niciodata? Cum sa nu admir cu invidie furia ta impotriva vietii, de parca nu mi-as fi dorit intotdeauna sa aflu cine as fi, de fapt, daca nu mi-ar fi atat de teama? Am iubit la tine tot ceea ce nu puteam eu sa fiu si mi-am dorit si mai mult sa raman de fiecare data cand imperfectiunea ta ameninta visul meu perfect. M-am agatat de tine cu disperarea inecatului dupa de ultima gura de aer, fascinata de cate aflam despre mine descoperindu-te pe tine. Fascinat ai fost si tu de femeia care rascolea uratul din interiorul tau de parca ar fi cautat, de fapt, sa dea de urma acelui colt din tine intr-atat de murdar, incat nici iubirea ei sa nu poata sa il spele. 

Indisponibil? Şi tu eşti?

Imagine         Există oameni indisponibili emoţional?

        Am fost întrebată asta pe blog şi m-am întrebat şi eu deseori, oscilând de fiecare dată între un „da” timid, care mă făcea pe moment să mă simt mai bine la gândul că nu îmi aparţine vina pentru pseudodrama pe care o inventasem în viaţa mea la momentul respectiv, pentru a ma aduce apoi singură la realitate spunându-mi că „indisponibil emotional” e doar forma cosmetizata a lui „nu mă interesezi de ajuns”, „nu îmi pasă destul”, „nu te vreau”. N-am reuşit prea uşor să găsesc un răspuns, pentru că fiecare variantă părea cea potrivită atunci când era privită dintr-un anumit unghi, când era dată drept răspuns într-un anumit context sau când, obosită fiind, îmi era totuna care e adevărul.

        Am luat cartea de psihologie la braţ şi am aflat ca oamenii indisponibili emoţional sunt indivizi „neterminaţi”, neîmpliniţi sufleteşte, oameni al căror Sine este incomplet şi care se afla fără să ştie într-o permanentă căutare al propriului Eu. Dar stiam asta deja, pentru ca am vazut cu ochii mei cum absorb ca un burete frustrări, tristeţi şi neîmpliniri, pe care le depozitează adânc şi le condamnă să rămână ascunse tocmai din teama lor de a se deschide, de a se apropia sufleteşte şi de a avea încredere în cei din jur. Paradoxal, tocmai această disfuncţionalitate care le condamna din start eşecului orice tentativă de a avea o relaţie sănătoasă, le rămâne lor necunoscută. Autocunoaşterea le este străină indisponibililor, care nu sunt conştienţi de propriile trăiri, ori le neagă, le refulează şi refuza să le domine. Cum fiecare sac îşi are peticul, vor fi atraşi de ei indivizi care le simt blocajul emoţional şi îşi vor dori să îi salveze pentru că au şi ei o nevoie bolnăvicioasă: aceea de a fi făcuţi să sufere.

        Din punct de vedere psihologic, atracţia faţă de oameni indisponibili emoţional nu este decât un mecanism psihic însuşit la un moment dat în trecut, cel mai adesea în copilărie, algoritm care va fi repetat întotdeauna inconştient în fiecare relaţionare ce va urma pe parcursul vieţii. Putem traduce atracţia faţă de indisponibili emoţional sub diferite forme, de la teamă de abandon, stimă scăzută de sine şi perfecţionism, până la neîncrederea în sine şi în alţii, sentimentul de frică, ruşine, vulnerabilitate. Dacă în copilărie nu ne-am simţit acceptaţi de părinţi, dacă nu am primit destulă afecţiune din partea lor, dacă ne-am simţit criticaţi, neînţeleşi şi abandonaţi, atunci vom dezvolta convingerea ca merităm atât şi nimic mai mult, şi vom avea prin urmare tendinţa de a alege parteneri indisponibili emoţional, care nu ne vor face niciodată să atingem împlinirea sufletească, confirmându-ne parcă ideea de la care am pornit, şi anume că „doar atât merităm”.

          Deşi copilăria rămâne una din cele mai scurte perioade din viaţă, ea îşi lasă puternic amprenta asupra întregii noastre existenţe. Un părinte dominator, autoritar, rece sau indisponibil (fizic sau psihic), care impune tranformarea propriilor nerealizări în ambiţiile copilului, care nu poate răspunde nevoilor acestuia, va face ca cel mic să îşi asume convingerea că nevoile sale sunt neimportante, creând premisele formării unui adult nesigur pe el, care va avea întotdeauna o nevoie covârşitoare de atenţie şi siguranţă din partea partenerului. Paradoxal, ajuns la maturitate copilul va urma acelaşi tipar monstruos învăţat in copilarie: îi va alege fix pe acei oameni care vor repeta comportamentul părinţilor, pentru că va vedea în ei şansa de a schimba trecutul şi va forţa existenţa unor relaţii în care mai mult va oferi decât va primi, din dorinţa de a câştiga atenţia, iubirea şi afecţiunea pe care nu le-a primit cand era mic.

          Suntem “neterminaţi” şi noi atunci când tragem de o legatură cu oameni care nu îşi doresc implicare sau care se afla deja într-o altă relaţie, care nu au de oferit decât firimituri din sufletul şi timpul lor, ori oameni care locuiesc la depărtare, astfel încât legătura cu ei ne va aduce drama pe o căutam desi nu recunoastem asta, oameni care au nevoie să fie salvaţi, tocmai din nevoia masochistă de a suferi: îi alegem inconştient pentru că ei vin să ne facă să simţim durerea atat de familiară nouă, cu care am fost obişnuiţi de mici şi ne condamnăm singuri să fim prizonieri într-un cerc vicios pe care îl repetăm la nesfârşit.

        În ansamblu, vom avea în permanenţă tendinţa de a ne mula fidel întreaga existenţă pe modelul învăţat în copilărie: dacă ne-am simţit respinşi de o persoană apropiată atunci când eram mici, la maturitate vom fi atraşi în mod paradoxal de persoane care fac acelaşi lucru, în ciuda nevoii noastre imense de a primi şi a oferi afecţiune. Suferim pentru că nu avem parte de lucrurile pe care ni le dorim, pe care le merităm şi pentru care am face orice, însă într-un mod absolut bizar, cerem ca aceste nevoi să fie satisfăcute de persoane care nu pot face asta! Existenţa unui călău cere şi o victimă, aşa că ne aşezăm cu plăcere capul pe eşafod şi aşteptam cu zâmbetul pe buze ca lama rece să ne atingă ceafa. Ne place să ne regăsim în postura de victime, de oameni care suferă din şi pentru iubire şi îi blamam pe indisponibili pentru suferinţa noastră, când de fapt călăul şi victimă sunt una şi aceeaşi persoană: noi. Nimeni nu ne poate face rău decât cu voia noastră, iar noi îi alegem pe indisponibili tocmai pentru că defecţiunile lor le regăsim în adâncul nostru; îi alegem pentru că suntem incompleţi şi incapabili de a avea o relaţie altfel decât bolnăvicioasă. Cu alte cuvinte, atracţia faţă de parteneri incompleţi, indisponibili, nepregătiţi pentru o relaţie, nu face decât să demonstreze propria indisponibilitate, conform legii firii: oamenii pe care îi alegem în jurul nostru reflectă cu fidelitatea unei oglinzi ceea ce suntem noi cu adevărat.

        Poate că la prima vedere nu îţi dai seama, dar aruncând o privire atentă în trecut vei vedea că întreaga ta existenţă nu este decât o eternă reiterare a experienţelor mai vechi, rămase în incostient, şi care ţi-au influenţat fiecare alegere în viaţă. E o muncă sisifică, dar dacă ai răbdarea să dezgropi rămăşiţele relaţiilor îngropate de mult şi să calculezi rece şi metodic fiecare pas pe care l-ai făcut, vei identifica algoritmii de funcţionare şi modelele comportamentale care te-au adus în punctul în care te afli astăzi.

       Vestea proastă este că nu ne putem schimba copilăria şi nici trecutul. Vestea bună este că viitorul poate fi schimbat oricând.

Cum ar fi…

aea840f6da04b8c595dccace75964f7a

să uităm cuvintele? Să ne privim în ochi şi să ştim ori să întoarcem spatele şi să înţelegem? Să lăsăm privirea în jos şi să fim sărutaţi pe frunte ori să privim pierduţi în gol şi să fim luaţi în braţe? Să fim piele lângă piele şi să ne vorbim, să ne luăm de mână şi să înţelegem?

să nu mai avem nevoie de lumină? Să mergem prin viaţă cu ochii închişi, bâjbâind cu vârful degetelor pereţii sufletelor, timid la început, şi apoi orbi fiind să găsim drumul către casă. Să ajungem acasă.

să nu ne mai fie teamă? Să ieşim în fiecare zi pe uşă ca şi cum n-avem nimic de pierdut. Să spunem „te iubesc”, „mi-a fost dor”, „vreau să te văd”, să luptăm pentru ceea ce ne dorim fără să simţim că ne lezam orgoliul?

să nu mai doară? Să nu mai simţi nimic când îşi baga colţii în tine exact cum infingi un cuţit într-o conservă, când operează pe viu cu aceleaşi mâini reci, sterile, si iti toaca sufletul cu mişcări mecanice?

să nu ne mai minţim? Să nu ne mai minţim pe noi înşine, să ne înţelegem, să fie totul clar, limpede, caligrafic, concis, ca o lecţie scrisă pe tablă.

să fim împăcaţi, sinceri, transparenţi? Să avem sufletul ordonat la fel ca şifonierul, să ne căutăm oamenii în amintiri la fel cum am căutat azi dimineată cămaşa albă pe care am purtat-o la prima întâlnire. Să îl găsesc acolo, aşezat pe umeraş, între rochia neagră cu spatele gol şi bluza din dantela. Să îl probez să văd dacă se aşază pe mine la fel ca la început, să îi simt mirosul, să îmi amintesc cum a fost.

să nu ne mai pese? Să fim împăcaţi, zâmbitori, detaşaţi. Să înţelegem că fiecare din noi duce lupta lui, că unii rai au fost lăsaţi pe pământ, iar alţii au devenit aşa, că unora le este teamă, iar altora pur şi simplu nu le pasă, că cei care te iubesc te caută, iar uneori tocmai pentru că te iubesc nu fac asta.

să ascultam de intuitie? Să uităm de clişee obosite şi să nu căutăm răspunsuri în alţii, să avem încredere în sufletul nostru? Să nu mai lăsăm loc de „cum ar fi fost dacă…”?

Cum ar fi să fie aşa?

Spune-mi…

             Cum îţi dai seama dacă mai trebuie să lupţi sau e momentul să te dai bătut?

b2b9c207451896041110708acb47c78f

           Cred că şi renunţările au o umbră de curaj în ele. Îţi trebuie tărie pentru a accepta că porţi o luptă care nu-i pentru tine, că eşti prea mic pentru o provocare atât de mare, că poate, poate se întâmplă uneori ca lucrurile bune să vină tocmai atunci când nu te zbaţi cu înverşunare pentru ele. Şi renunţările mai poartă încă ceva în ele: gustul amar al resemnării.

           De multe ori am continuat lupte pierdute poate din start. Am rămas acolo, pe câmpul de bătălie, până când am fost sigură că nu a mai rămas nimic de salvat. “Sunt curajoasă” – asta-mi spuneam, dar de fapt nu am ştiut niciodată să mă retrag la timp. Cumva, ar fi fost o dovadă de laşitate să plec atunci când nu era totul consumat, aşa că în loc să îmi accept spăşită neputinţa, preferam să lupt până nu mai rămânea nimic în jurul meu. Atunci când e totul distrus, nu mai poţi să lupţi. Nu mai ai pentru ce. Trebuie să distrugi totul, să sfărâmi orice vis şi să transformi amintirile în praf, trebuie să ţi se scurgă printre degete sentimentele, să nu te mai poţi agăţa de ele. Trebuie să dărâmi poduri şi să demolezi case până când ajungi să dormi în ruine sub cerul liber. Şi abia atunci eşti gata să pleci mai departe.

           Pe bună dreptate spunea Paler că nu ştim să ne despărţim niciodată la timp, că reuşim să transformăm tot ce ne-a legat vreodată în amintiri murdare şi dureroase. Într-un hoit care miroase urât. Dar l-aş întreba şi eu pe el de unde ştiu când e timpul?  L-aş ruga să mă înveţe şi pe mine cum să plec fără nicio urmă de regret. Vreau să aflu cum aş putea să îmi îndrept bagajele către alte destinaţii fără să privesc în urmă. Şi mai ales, cum mă mai uit în oglindă apoi? Cum să mă consoleze un „Ai făcut tot ce puteai face”, când eu ştiu că n-am făcut asta?

           Pe mine m-a măcinat întotdeauna gândul că victoria poate fi la un pas distanţă. La un cuvânt nerostit, la un pas neparcurs încă, la un zâmbet, o privire sau o mângâiere. Poate doar atât mă mai desparte de visul meu, poate trebuie să mai încerc încă o dată, poate trebuie să mai rezist încă puţin şi o să fie bine. Soldaţii adevăraţi luptă până la ultima suflare. Poate că fericirea e aproape de mine.

           „Poate” ăsta o să ne omoare într-o zi. Cum am ajuns să ne trăim viaţa sub auspiciile lui „poate”? Când „poate o să fiu fericit” a devenit pentru noi o opţiune?

When in Rome

530498_461886727220674_1755352111_n

Atinşi de dragoste, cu toţii devenim poeţi – spunea Platon. Mă conving de asta tot mai des, mai ales când oameni pe care îi vedeam ca fiind reci şi rigizi mi se arata capabili de pasiuni istovitoare. Şi se mai întâmpla asta şi când fac parte din proiecte frumoase, de care sunt mândră, care mă fac să zâmbesc prin simplul fapt că s-au realizat.

E prima dată când vorbesc despre job-ul meu, dar n-am putut să mă abţin, ştiu că o să vă placă şi vouă. Mai multe info găsiţi aici.

Şi ca să păstrăm tema campaniei, aş vrea să îmi spuneţi care a fost cel mai romantic lucru pe care l-a făcut cineva pentru voi? Sau pe care l-aţi făcut chiar voi pentru alţii. Haideţi, aştept să aud idei nebuneşti… de romantice! 🙂

%d blogeri au apreciat: