Confesiune

Imagine

Iubesc ploaia.
Iubesc mirosul de iarbă spălată de ploaie
şi dimineţile cu soare când
numai asfaltul umed îţi aminte ce s-a întâmplat
cu o noapte înainte.
când nu mai trebuie să
îţi aminteşti trecutul
pentru că e aici
prezentul.
Iubesc mirosul ei,
al ploii,
şi mirosul lui.
Iubesc ploaia
şi vara
şi pe el
picăturile degetelor lui
pe pielea mea
Iubesc nopţile lungi
cu ferestre deschise
şi ploile nesfârşite.
Şi momentele în care mă priveşte
şi zâmbeşte.
„La ce te gândeşti?”
„La nimic”
Să te uiţi la cineva şi să nu mai poţi
decât
să respiri
E perfect.
Am două anotimpuri preferate:
ploaia
şi iubirea.

Buze roşii şi miros de mare

406761_10150693520223572_1584037542_n

             Mi-a vorbit atunci pentru prima oară despre ea. Nu ştiu de ce, nu ştiu nici măcar dacă voiam să aflu. Până la urmă cred că mănuşile lui albe sunt de vină, căci de fiecare dată când le lasa jos se transformă în alt om…

             «Vezi tu, n-aş putea niciodată să-ţi explic cum era ea. Poate dacă o s-o întâlneşti într-o zi, tu o să o vezi altfel. Vei fi de acord că e frumoasă, cu buzele roşii şi pline, o să te străpungă parfumul ei de mare, dar n-o să înţelegi niciodată cum o vedeam eu. Nici n-ai avea cum altfel, căci eu o priveam prin ochii unui îndrăgostit şi atunci mi se părea cea mai frumoasă femeie din lume. O am şi astăzi în minte şi în suflet, o văd când închid ochii, o simt mereu când respir, e în permanenţă cu mine, imi curge prin vene. Dar să îţi descriu ţie cum era, nu pot. Cuvintele m-ar limita, n-aş putea nicicând să te fac să înţelegi ce însemna ea pentru mine, “frumoasă” mi se pare oricum fad şi lipsit de consistenţă, să spun că era “fascinantă” e mai mult un clişeu… deşi da, era pur şi simplu fascinantă, vulnerabilă si sigură pe ea în acelasi timp, avea un fel de a fi care îţi lua ochii, simpla ei prezentă te făcea să uiţi că ar mai fi fost şi altcineva în jur. Rămâneai buimac numai privind-o şi nu ştiai ce ai în faţa ta: un copil slab şi innocent sau o femeie în toată firea, nu ştiai ce ai vrea să-i faci, să o iei în braţe şi să o protejezi sau să rupi hainele de pe ea? Avea cel mai frumos zâmbet şi nu ştiu alţii ce au văzut la ea, dar eu de ochii ei trişti m-am îndrăgostit. Era o contradicţie, un mister, şi pentru mine tocmai asta o făcea atât de specială.

            Când am cunoscut-o mai bine aveam să aflu că imaginea asta perfectă doar atât era, o imagine. Era un copil nesigur deghizat în femeie fatală, în ea se ascundea cel mai trist suflet pe care îl întâlnisem vreodată, era neîncrezătoare, slabă, ezitantă, singură. Nu îi plăceau oamenii cu toate că se învârtea printre ei ca peştele în apă şi nici nu-i lăsa să se apropie de ea, deşi nu văzusem om care să aibe mai multă nevoie de afecţiune. N-am înţeles-o niciodată. Să ai nevoie de căldură, dar să stai în întunericul propriilor gânduri, să îţi fie foame de iubire, dar să o refuzi când cineva vrea să ţi-o ofere. În ea zăceau contradicţii una peste alta, îmi lumina privirea cu cel mai frumos zâmbet, ca imediat să o văd căzută în cea mai adâncă depresie, ba mă căuta să o iau în braţe, ba mă respingea, nu avea încredere în nimeni şi trist este că nici măcar în ea. Nu îi plăcea să îi spun că e frumoasă… ai mai auzit aşa ceva? O femeie care să nu vrea să audă că e frumoasă? O irita aşezarea asta de cuvinte, o incomoda, o vedeam cum se fâstâceşte şi întoarce privirea de parcă i-aş fi adus cea mai mare jignire dintre toate. Asta era marea dramă a vieţii ei: că oamenii nu vor vedea dincolo de un ambalaj frumos, că se vor opri în faţa ei şi o vor admira precum un tablou într-o galerie de artă, ochii le vor fi furaţi pe moment, dar apoi îi vor întoarce spatele şi vor pleca uitând în scurt timp de ea. Prea puţini vor şti să descopere povestea de dincolo de panză şi, in fine, mult mai puţini o vor intelege. „Nu-mi spune asta şi tu”, mă ruga cu o voce răguşită, aproape un scâncet, evitându-mi privirea. Foarte rar se uita în ochii mei, în ochii oricui, probabil pentru că ştia şi ea cât de transparentă ar fi în felul ăsta. Oricum, erau cu toţii fascinaţi de imaginea de ansamblu de parcă acceptaseră la unison ca ea fusese lăsată pe pământ ca să fie admirata şi atât, aşa că nu se aştepta nimeni ca un chip frumos să ascundă şi o oarecare adâncime sufletească. Toti priveau de la distantă, se uitau, admirau, dar nimeni nu încerca să afle mai mult. Pentru că nu avea cum să fie mai mult. Până la urmă, cam cât de darnic să fi fost Dumnezeu cu un simplu om, cum ar fi putut să dea cuiva, pe lângă frumuseţe, şi un suflet pe măsură?

           Am înţeles, în cele din urmă, că îi era frică să nu o las. Că frumuseţea e trecătoare, iar dacă eu, la fel ca restul, tot asta aş fi iubit la ea, atunci şi iubirea mea s-ar fi dus odată cu tinereţea ei. Durerea mea este că n-a avut încredere în mine, încât să mă lase s-o iubesc şi nici măcar în ea, încât să creadă că ar putea fi iubită. A plecat cu gândul că asta e singura cale ca iubirea mea să nu dispară: să mi-o amintesc aşa frumoasă, cu zâmbetul copilăresc şi cu mişcările de femeie sigură pe ea, încântătoare cu zâmbetul ei strangăresc sau misterioasă, cu privirea tulbure şi cufundată în liniştile ei copleşitoare. Înţelegi tu… frumuseţea era pentru ea un blestem, era dezgustată de cei din jur, de inconsistenta lor, dar se dispreţuia mai mult pe ea însăşi pentru că nu se considera demnă de a fi iubită. Autodistructivă, era întotdeauna cu unul, cu altul, oamenii îi căutau compania, iar ea le zâmbea tuturor de ai fi zis că era cea mai fericită persoană de pe pământ. Dar nu era. Chiar şi cu mine alături, ea era tot singură. Era tristă. Avea o părere proastă despre ei, despre ea, despre lume. Nu îşi găsea locul nicăieri, iar când i-am reproşat într-o zi că de ce mai sta printre ei, dacă îi dispreţuieşte atât, s-a uitat la mine inexpresiv şi mi-a spus că sunt şi eu ca restul, aşa că n-am cum să înţeleg. “Nu-mi plac oamenii, îi detest. Dar de mine însămi îmi place şi mai puţin, mă cunosc atât de bine, încât am ajuns să mă urăsc. Aşa că prefer compania lor decât pe a mea. Îi invidiez când îi văd cât sunt de superficiali, aş vrea să fiu şi eu la fel, tânjesc să fac parte din lumea lor, aşa că merg de mâna cu ei în ape până la glezne. E mai sigur aşa, decât să mă înec în mine.”»

%d blogeri au apreciat: