Patru camere goale

Pentru ca imi place arta si ador oamenii talentati, astazi avem un invitat pe blog: Aimee.

        Azi sunt desculță și mă plimb pe marginea drumului. Pe margine, pentru că îmi lipsește curajul să te înfrunt și desculță pentru că îmi lipsește hotărârea. Port aceeași rochie albă cusută cu fire de speranță, deși uneori îmi pare a fi mătase. De fiorii care îmi străbat spatele e vinovat doar vântul, dar îmi place să cred că de vină sunt fragilele emoții sfărâmate între pleoape.

      Miroase a noapte și a stele la fel ca atunci. Doar că eu nu mai miros a copilul naiv ce își punea dorințe. Copilul care te iubea pe tine. Timpul a sângerat peste amintirile mele și le-am îngropat sub piele. Uneori mă gândesc ce rost mai au cimitirele când înșiși oamenii sunt cimitire. Își poartă crucile pe umeri, martori care și-au vândut glasul vântului, iar mințile lor sunt coridoare bântuite de vechi fantome, care pândesc ocazia să își recupereze viețile pierdute.

       E atât de liniște încât plămânii mi se vindecă de frică. Simt pământul viu pulsând sub picioare și singurul lucru care îmi trece prin minte este să mă întind aici, în mijlocul pustiului, cu brațele deschise și cu ochii ațintiți spre cer. Dar cerul nu vrea să se oglindească în ochii mei. Poate că am uitat să închid ferestrele azi la amiază și mi-a intrat praful în ochi. Sau poate că sunt seci de la atâtea nopți în care am stat trează așteptând să-mi intre cineva în suflet. A fost în zadar așteptarea? Nu știu. E pustiu aici. Camerele sunt toate goale. Și perdelele sunt toate trase. Nici strop de lumină ori de soare. Cu toate astea, eu încă aștept pe cineva înăuntru.

        Dar marile iubiri sunt rare, iar unii nu le găsesc niciodată. Și totuși par să nu le lipsească. Știi, le invidiez uneori fericirea, chiar dacă la unii e de fațadă, iar la alții superficială. Din orice minciună se poate naște un adevăr. Ei trăiesc căsătoriți cu adevărurile lor născocite, dar chiar și așa îmi par fericiți. E mare lucru să ai la ce să te întorci acasă. Dar noi nu putem să lăsăm niște minciuni să trăiască pentru noi, nu-i așa? De-asta am ales adevărul în locul fericirii. Dar adevărul nostru e un demiurg orgolios și nu-i pasă că ne răstignește sufletul de fiecare dată când vânează o nouă certitudine.

      S-a așezat praful pe noi. Ieri am visat că aveam o grădină, un colț de Eden pentru amândoi. Dar apoi m-am gândit ce rost ar avea o grădină fără copii care să se bucure de ea. Iar eu nu vreau să fac copii din dor, din teamă sau din singurătate. Copiii se fac din dragoste, iar marile iubiri sunt rare…

        Cerul nu vrea să se oglindească în ochii mei. Asta nu poate însemna decât un lucru. Azi mi-am pierdut pantofii și am picioarele goale.

Pe Aimee o gasiti aici.

Uneori, călătoriile închid drumuri. Alteori le construiesc.

         Am cunoscut-o pe Alina de curând şi mi-a transmis încă de prima dată când ne-am întâlnit o parte din energia, pozitivismul şi pofta ei de viaţă. Lăsând la o parte pasiunea comună pentru scris, am aflat că împărtăşim aceeaşi dorinţă de a călători cât mai mult şi de a ne vedea pe noi însene în noi ipostaze, de a descoperi locuri noi şi părţi din… noi pe care nu le cunoaştem încă.

         Alina e un pic mai optimistă decât mine, dar lucrez şi eu la asta. E al doilea invitat al meu pe blog din două motive: pentru că a călătorit mai mult decât mine şi pentru că îmi plac finalurile fericite. Sper să vă placă şi vouă. 🙂

         Cred că orice călătorie e un test. Un test pentru tine, să vezi cum te transformi într-un context nou, cât de tolerant ești cu cei din jur, cât de adaptabil ești la situații diverse, cât de “același” sau nu te vei întoarce acasă. Și mai cred că orice vacanță petrecută împreună este un test extrem de bun pentru orice relație, fie ea de prietenie, pentru vacanțele în gașcă, fie de cuplu, pentru escapadele romantice în doi.

     Smulși din realitatea cotidiană cu care ne-am obișnuit,  uităm acasă și măștile de interacțiune socială și suntem mai autentici decât am fi în zilele în care automatismele sociale funcționează la turație maxima… adică majoritatea zilelor obișnuite. Așa că orice călătorie e ocazia perfecta de a-l vedea pe omul de lângă tine într-o lumină nouă. Mi s-a întâmplat de-a lungul timpului să mă întorc total îndoită după o vacanță care se presupunea că ar fi trebuit să mă poarte în al nouălea cer. Câteva luni mai târziu drumul nostru comun chiar s-a închis, semn că o călătorie poate fi un bun barometru al unei relații.

       Așa cum, ani mai târziu, o altă călătorie a deschis un drum pe care nu l-aș fi bănuit înainte de a ne îmbarca în avion. Era august 2011 și porneam într-o excursie de 2 săptămâni cu un om pe care îl cunoașteam de jumătate de an. Urma să fim doar noi doi, 24 din 24 de ore. Și credeți-mă poate fi un adevărat test! Mai ales că am avut parte de ceva peripeții: de la card bancar blocat câteva zile datorită unei erori și până la pierdut ultimul tren într-o noapte și rămas hai-hui pe străzile unui oraș frumos ziua, dar total neprimitor noaptea.

         O mulțime de situații limită și totuși, tot zâmbitori ne-am întors acasă, ba chiar ne-am și hotărât să ne mutăm împreună după toată povestea asta. Ne obișnuisem cu cele bune: trezitul dimineața cu zâmbet leneș în colțul gurii, micul dejun în pat, bagajul comun – adică mai mult loc pentru hainele mele – , planul zilnic cu traseul de urmat și amuzamentul de seara când constatam invariabil că ne-am abătut din drum în mod flagrant, dar că rezultatul a fost fermecător. Dar mai important decât atât, trecusem testul situațiilor limită fără să rămânem cu un gust amar.

    Au urmat alte călătorii, mereu revigorante și reconfirmând teoria că suntem compatibili… dar cel mai de temut a fost cea în care am mers un grup mare de prieteni , printre care multe cupluri. Mă rodea stomacul de emoții că se va dovedi piatra de încercare ce ne va pune capac. Sentimentul de deja-vu era atât de prezent, amintindu-mi de excursia care, ceva ani în urmă îmi prevestise un drum care urma să se închidă. Îmi era groaznic de teamă că, în dinamica grupului vom uita să mai fim un cuplu și că ne vom înstrăina în tabere adverse când se vor lua decizii și când se vor face planuri. Știam prea bine continuarea… Ei bine, n-a fost să fie așa de data asta. Dimpotrivă, chiar și în grup am reușit să rămânem noi doi sudați și armonizați. Nu ne doream de fiecare data același lucru, dar negociam întâi între noi, și apoi cu tot grupul, astfel încât consensul era mai ușor de găsit.

         Și așa s-a risipit o superstiție, cea despre vacanțele în grupuri mari care dăunează grav cuplurilor. Și s-a reconfirmat teoria că o călătorie, o scoatere din contextul de zi cu zi, o incursiune într-un neprevăzut care poate scoate la iveală sinele de dincolo de măștile cotidiene, este un test pentru o relație. La noi a funcționat. La voi?

P.S: Pe Alina o găsiți pe http://www.cityinads.com sau pe Facebook, locurile in care cei doi adună impreună energia bună pe care le-o dau călătoriile, condimentand-o totodata cu puțină cultură urbană, mai exact cultura străzii reprezentată de reclamele outdoor pe care le întâlnesc în diversele orașe.

Clişee

            Am avut ocazia să citesc de curând un text inspirat din articolul „Femei şi bărbaţi”, postat de mine zilele trecute aici. L-a scris Robert, un om pe care îl apreciez, o persoană de la care învăţ câte ceva cu fiecare conversaţie purtată şi, nu în ultimul rând, un bărbat adevărat. De parcă n-aş fi ştiut deja, m-am convins din nou de asta atunci când am citit gândurile expuse de el pe hârtie şi pe care – aşa cum i-am şi spus – le-am purtat în mine mereu, dar cumva n-am găsit cuvintele potrivite să le exprim. Concluzia mea? Clişeele sunt cele care ne fac rău.

„Femeile sunt curve şi bărbaţii sunt porci”

           Sunt sătul să tot aud asta şi mă îngrijorează faptul că nu găsesc oameni care să nu gândească atât de sec!

           Adevărul este că întotdeauna ne asociem, aşa cum este şi normal, cu genul din care facem parte. Şi mai adevărat însă, este că nu există absolut nicio caracteristică comportamentală care să definească apartenenţa la unul sau celălalt sex.

           Am întâlnit femei proaste, atât de proaste încât sinapsele mele s-au scurtcircuitat, provocându-mi stări de disconfort aproape palpabile. Am întâlnit femei atât de inteligente încât mintea mea s-a îndrăgostit pentru totdeauna de frumuseţea şi fascinaţia sclipirii lor! Am întâlnit femei moluşte, aşa cum îmi place să le spun, făcând referire la lipsa coloanei vertebrale (într-un mod figurativ, bineînţeles). Dejecţii morale, gunoaie îngropate în beznă, undeva departe de lumină demnităţii umane. Am întâlnit femei distinse, educate, virtuoase, elegante atât în spirit cât şi în comportament. Am întâlnit femei şterse. Nu-mi amintesc niciuna, aşa cum te şi aştepţi probabil, dar simt că sunt restul femeilor pe care le-am întâlnit după ce le scad pe toate celelalte. Biete făpturi lipsite de orice culoare, simple carcase de carne şi oase, mergătoare şi vorbitoare prin nu ştiu ce minune. Am întâlnit femei cu o personalitate uriaşă! Femei ce umplu o încăpere cu un zâmbet şi sunt capabile să creeze pasiuni incendiare doar cu o privire. Am întâlnit adevărate feline. Făpturi minunat sculptate cu o singură mişcare a coapselor, ce provoacă cutremure de mii de grade Richter în trupul unui bărbat. Am întâlnit demoni. Femei capabile de o răutate inimaginabilă, ce lasă în urma lor doar smoala, durere şi suspin. Am întâlnit femei blânde precum dimineţile de mai. Femei ale căror şoapte şi mângâieri au închis toate rănile din sufletul meu. Am întâlnit mii de femei şi am descoperit mii de femei în ele. Nu, bărbaţi dobitoci! Femeile nu sunt curve!

           La dracu’ şi cu femeile care cred în apartenenta bărbaţilor la familia Suidaelor! Mă uit la bărbaţii din viaţa mea, aleşi cu atenţie ce-i drept, la fel cum aleg şi femeile… cu grija venită odată cu experienţa (ceea ce îţi recomand şi ţie să faci). Sunt atât de diferiţi, slavă cerului! Au munţi de calităţi şi temperamente fascinante! Chiar şi bărbatul pe care nu l-am ales, tatăl meu, este un bărbat uriaş cu un standard greu de atins, crede-mă (nu mă refer la masa fizică a individului ăsta simpatic). Un om ce-şi iubeşte soţia mai mult decât am citit în toate cărţile la un loc! Dar despre asta poate că o să mâzgălesc altădată…

           Sunt mândru că sunt bărbat! Profit de bărbăţie în fiecare clipă şi mi-am construit personalitatea pe baza simplă şi solidă a acestui dat. Am căutat mereu să aflu care este limita superioară a bărbatului din mine şi ca să urc până aici am aflat, fără să prefer, care mi-a fost şi limita inferioară. Orice s-a întâmplat, oriunde m-au plimbat paşii şi oricât de greu mi-a fost, fără nicio execeptie am fost bărbat şi intenţionez să rămân unul. Sunt demn, educat, inteligent şi conştient de mine. Îmi respect şi protejez trupul, mintea şi sufletul. Ce-i drept, sufletul mă baga în toate încurcăturile, dar e sufletul unui bărbat şi simte în consecinţă. Am muncit dat dracului de mult ca să fiu bărbatul care sunt şi nu accept ca eu şi cei ce simt că sunt bărbaţi, să fim asociaţi cu ceea ce mâncăm. Sunt specie dominantă şi cer puţină imaginaţie!

P.S. Cu această ocazie inaugurez rubrica de invitaţi pe blog. Există oameni care au, într-adevăr, ceva de spus şi cred că ar fi păcat ca vocea lor să se piardă în mulţime.