Prietenia dintre femei şi bărbaţi

Are Samantha dreptate, chiar aşa să fie? Nu poate exista prietenie între o femeie şi un bărbat? Din impuls aş spune un „nu” hotărât şi răspicat. Poate exista o amiciţie, însă o prietenie în adevăratul sens al cuvântului nu cred că poate să ia naştere între ei decât dacă au avut deja (o tentativă de) o relaţie, atunci când s-a consumat tot ce era de consumat şi nu mai exista ceea ce numim atracţie sexuală.

Sau putem vorbi de o amiciţie de scurtă durată, asta în cazul în care unul sau ambii iubesc deja pe cineva, dar este de neevitat ca la un moment dat  măcar unul dintre ei să îşi dorească mai mult.

Însă înainte de a ne întreba dacă aşa ceva este posibil, ar trebui să definim conceptul. Putem porni de la faptul că bărbaţii şi femeile au definiţii diferite pentru termenul de prietenie, iar asta din cauza felului în care suntem construiţi. Ştiţi deja povestea cu diferenţele dintre creierul feminim şi cel masculin: femeile sunt sentimentale, pentru ele pe primul plan se afla emoţiile, relaţiile, apropierea sufletească, în vreme ce bărbaţii se raportează la lumea şi oamenii din jur prin prisma obiectelor şi a faptelor concrete.

Astfel, pentru femei prietenia e bazată pe sentimente şi trăiri, ele au nevoie de cineva în faţa căruia să îşi deschidă inima, o persoană cu care pot discuta orice, oricând, despre oricine, în timp ce, în viziunea masculină, prietenia se bazează mai întâi de toate pe fapte. Nu de alta, dar aţi văzut bărbaţi stând de vorbă cu cel mai bun prieten ore întregi despre nimic? Da, nici eu. Iar atunci… prietenia dintre un bărbat şi o femeie înseamnă găsirea unei căi de mijloc?

Nu cred că este imposibil ca un bărbat şi o femeie să fie ”doar prieteni”, dar se întâmplă destul de rar aşa ceva, este greu de obţinut şi mai ales de întreţinut. Există şanse mai mari ca prietenia să apară atunci când ea urmează unei relaţii sentimentale şi nu invers, pentru că dacă dispare pasiunea, tensiunea sexuală, atunci celor doi le va mai rămâne prietenia. Iar acest lucru se întâmplă atunci cand se respectă principiul conform căruia chiar şi într-o relaţie amoroasă cei doi trebuie să fie buni prieteni.

Ştiu că e un subiect sensibil la care fiecare dintre noi are o părere, fie pentru că am trăit aşa ceva pe propria piele, fie văzând lucrurile din afară.  Din proprie experienţă eu spun că e vital să avem în viaţa noastră un prieten bărbat. Într-adevăr, femeile sunt cele care au o răbdare infinită şi te ascultă cum despici firul în patru iar şi iar, construiesc scenarii alături de tine şi îţi oferă un umăr pe care să plângi, însă am observat de-a lungul timpului ca cele mai bune sfaturi (cel puţin în ceea ce priveşte relaţiile) de la bărbaţi au venit.

Voi ce credeţi, un bărbat şi o femeie pot fi doar prieteni? Aveţi o astfel de relaţie? Sau dacă aţi avut, de ce nu a mers?

P.S. Eliade spune asta:

„Camaraderia dintre un bărbat şi o femeie tânără este posibilă numai dacă amândoi sunt foarte inteligenţi sau dacă amândoi iubesc. Altminteri, este o simplă tovărăşie mai mult sau mai puţin insipidă, foarte puţin interesantă sufleteşte, sau o etapă preliminară a unei legături tot atât de puţin interesante. Iar prietenia între un bărbat şi o femeie tânără este, de asemenea, un mare vânt, cu majuscule, dacă nu e alimentată de inteligenţă şi susţinută de dragostea pe care fiecare din ei o poartă unei alte persoane.”

Remember

„Don’t fight your demons. Your demons are here to teach you lessons. Sit down with your demons and have a drink and a chat and learn their names and talk about the burns on their fingers and scratches on their ankles. Some of them are very nice.”

Într-o zi

Într-o zi, nu ştiu când,
o să te trezeşti cu un gust cunoscut pe buze,
dar nu îţi vei aminti al cui e
şi îmi vei respira mirosul
fără să ştii că al meu e.
Mâna ta adormită va întâlni printre aşternuturi
forme străine
pe care degetele nu le cunosc,
care nu se potrivesc,
care nu se împletesc cu pielea ta,
cu răsuflarea,
asa cum patul tău
poarta forma coapselor mele
firesc, cum cămaşa ta
era făcută pentru mine.
Şi o pereche de buze te va săruta,
dar nu pe colţul gurii,
pentru că ele nu ştiu cum îţi place ţie.
Îţi vei fi ras barba de mult,
iar pe noi ne va lega ceva:
uitarea
de la un capăt al lumii la altul.
Doar cămaşa
îţi va aminti
că ai iubit,
dar nu vei şti pe cine.

Când?

         Nu se schimbase nimic la el acasă. Podeaua era crăpata în acelaşi loc, îşi ţinea pachetul cu ţigări tot pe noptieră, avea aceeaşi privire care mă înnebunea de fiecare dată şi purta cămaşa albastră pe care o îmbrăcasem şi eu de atâtea ori… Avea ochii obosiţi. Glasul îi trăda emoţia. M-a amuzat întotdeauna să văd un bărbat sigur pe el cum se fâstâceşte, cum încearcă să lege o conversaţie doar pentru că îi este frică de tăcere, pentru că atunci când taci liniştea e deranjanta dacă nu eşti lângă cine trebuie. E ca o piatră în pantof şi încerci să scapi de ea vorbind. Vorbind orice, doar ca să nu mai rămână între voi clipele alea îngrozitoare de linişte.

      Eu tăceam pentru că nu îmi mai păsa. Pentru că voiam să aud ce spune, pentru că oamenii ajung să spună multe doar pentru a umple tăcerea. În schimb lui îi era teamă să afle dacă după atâta timp mai avem ce să ne spunem în tăcere. Nu ştiu de ce le este frică aşa. Ce poate fi mai frumos decât liniştea?

      „Ca de obicei?”, m-a întrebat arătându-mi spre o sticlă de vin. Am înclinat capul în semn de „da”, îndreptându-mă spre fereastră. Am stat de multe ori pe acelaşi pervaz cu obrazul stâng lipit de geam, aşteptând să vină. Cumva îmi pare că a trecut o veşnicie de atunci. Îmi pare că nici măcar nu era vorba despre mine. Ca şi cum nu a mai rămas nimic din ce a fost, de parcă în ziua când am plecat de la el mi-am lăsat acolo, la fereastra aia de la etajul 3 toate sentimentele. Sau poate le-am pierdut în altă parte, pentru că nu le-am mai gasit apoi nici măcar acolo.

         „Te-ai schimbat”, mi-a spus. „Când?”

       „N-am idee. Dar am ştiut că nu te mai iubesc când nu am mai putut să scriu despre tine.”

Uneori, călătoriile închid drumuri. Alteori le construiesc.

         Am cunoscut-o pe Alina de curând şi mi-a transmis încă de prima dată când ne-am întâlnit o parte din energia, pozitivismul şi pofta ei de viaţă. Lăsând la o parte pasiunea comună pentru scris, am aflat că împărtăşim aceeaşi dorinţă de a călători cât mai mult şi de a ne vedea pe noi însene în noi ipostaze, de a descoperi locuri noi şi părţi din… noi pe care nu le cunoaştem încă.

         Alina e un pic mai optimistă decât mine, dar lucrez şi eu la asta. E al doilea invitat al meu pe blog din două motive: pentru că a călătorit mai mult decât mine şi pentru că îmi plac finalurile fericite. Sper să vă placă şi vouă. 🙂

         Cred că orice călătorie e un test. Un test pentru tine, să vezi cum te transformi într-un context nou, cât de tolerant ești cu cei din jur, cât de adaptabil ești la situații diverse, cât de “același” sau nu te vei întoarce acasă. Și mai cred că orice vacanță petrecută împreună este un test extrem de bun pentru orice relație, fie ea de prietenie, pentru vacanțele în gașcă, fie de cuplu, pentru escapadele romantice în doi.

     Smulși din realitatea cotidiană cu care ne-am obișnuit,  uităm acasă și măștile de interacțiune socială și suntem mai autentici decât am fi în zilele în care automatismele sociale funcționează la turație maxima… adică majoritatea zilelor obișnuite. Așa că orice călătorie e ocazia perfecta de a-l vedea pe omul de lângă tine într-o lumină nouă. Mi s-a întâmplat de-a lungul timpului să mă întorc total îndoită după o vacanță care se presupunea că ar fi trebuit să mă poarte în al nouălea cer. Câteva luni mai târziu drumul nostru comun chiar s-a închis, semn că o călătorie poate fi un bun barometru al unei relații.

       Așa cum, ani mai târziu, o altă călătorie a deschis un drum pe care nu l-aș fi bănuit înainte de a ne îmbarca în avion. Era august 2011 și porneam într-o excursie de 2 săptămâni cu un om pe care îl cunoașteam de jumătate de an. Urma să fim doar noi doi, 24 din 24 de ore. Și credeți-mă poate fi un adevărat test! Mai ales că am avut parte de ceva peripeții: de la card bancar blocat câteva zile datorită unei erori și până la pierdut ultimul tren într-o noapte și rămas hai-hui pe străzile unui oraș frumos ziua, dar total neprimitor noaptea.

         O mulțime de situații limită și totuși, tot zâmbitori ne-am întors acasă, ba chiar ne-am și hotărât să ne mutăm împreună după toată povestea asta. Ne obișnuisem cu cele bune: trezitul dimineața cu zâmbet leneș în colțul gurii, micul dejun în pat, bagajul comun – adică mai mult loc pentru hainele mele – , planul zilnic cu traseul de urmat și amuzamentul de seara când constatam invariabil că ne-am abătut din drum în mod flagrant, dar că rezultatul a fost fermecător. Dar mai important decât atât, trecusem testul situațiilor limită fără să rămânem cu un gust amar.

    Au urmat alte călătorii, mereu revigorante și reconfirmând teoria că suntem compatibili… dar cel mai de temut a fost cea în care am mers un grup mare de prieteni , printre care multe cupluri. Mă rodea stomacul de emoții că se va dovedi piatra de încercare ce ne va pune capac. Sentimentul de deja-vu era atât de prezent, amintindu-mi de excursia care, ceva ani în urmă îmi prevestise un drum care urma să se închidă. Îmi era groaznic de teamă că, în dinamica grupului vom uita să mai fim un cuplu și că ne vom înstrăina în tabere adverse când se vor lua decizii și când se vor face planuri. Știam prea bine continuarea… Ei bine, n-a fost să fie așa de data asta. Dimpotrivă, chiar și în grup am reușit să rămânem noi doi sudați și armonizați. Nu ne doream de fiecare data același lucru, dar negociam întâi între noi, și apoi cu tot grupul, astfel încât consensul era mai ușor de găsit.

         Și așa s-a risipit o superstiție, cea despre vacanțele în grupuri mari care dăunează grav cuplurilor. Și s-a reconfirmat teoria că o călătorie, o scoatere din contextul de zi cu zi, o incursiune într-un neprevăzut care poate scoate la iveală sinele de dincolo de măștile cotidiene, este un test pentru o relație. La noi a funcționat. La voi?

P.S: Pe Alina o găsiți pe http://www.cityinads.com sau pe Facebook, locurile in care cei doi adună impreună energia bună pe care le-o dau călătoriile, condimentand-o totodata cu puțină cultură urbană, mai exact cultura străzii reprezentată de reclamele outdoor pe care le întâlnesc în diversele orașe.