Alb negru

           Ştii, Parisul nu mi s-a părut niciodată mai puţin romantic ca atunci când l-am văzut cu tine. Toate oraşele mari, mai cu seamă acest axis mundi al iubirii, poartă în ele povara atâtor suflete rătăcite care îşi cauta regăsirea acolo. Ne-am căutat şi noi unul pe celălalt printre cohorte de îndrăgostiţi, de parcă n-am fi ştiut că ne-am pierdut demult unul de altul. Dar poate că nici nu ne-am întâlnit vreodată, ci doar am rătăcit bezmetici în golul dintre noi, şi împiedicându-ne când şi când ne ceream scuze pentru fluturii rebeli care dădeau să prindă aripi. Dar în ziua aia, când te-am luat de mână şi cuvintele mi-au părăsit buzele îngheţate, am ştiut că dezbracandu-te de haină, mâinile şi-au croit drum printre coastele tale şi atunci ţi-am simţit pentru prima dată inima pulsând între palmele mele.

De când nu ai mai privit cerul?
Nu ştiu, parcă de o eternitate…

           N-am fost nicicând mai aproape de tine ca atunci şi nicăieri nu mi s-a părut cerul mai departe ca în Paris. N-am simţit nicicând că eşti a mea mai mult ca în clipa aceea, când ridicând privirea spre cer ţi-ai lăsat sufletul nesupravegheat în mâinile mele. Dar am văzut apoi că la Paris cerul poate fi atins doar cu privirea. El rămâne departe, e departe…iar romantismul oraşului se risipeşte, la fel cum, cu toată grandoarea lui, Turnul Eiffel păleşte şi el în fata înălţimii aşteptărilor noastre. Mi-a fost clar atunci că greutatea viselor pe care le-am purtat in bagaje pana acolo afunda tot mai mult Parisul în neputinţă, distanţându-ne de cer. Vezi tu, astea sunt lucrurile care depărtează oamenii. Oraşe prea mari, aşteptări prea mari, vise prea mari, vorbe prea mari, în definitiv, dacă nu ne aflăm în pat, orice lucru mare naşte prăpăstii între noi.

        Iar când mi-ai întors spatele în marea aia de oameni, m-am simţit atunci mai singur ca oricând. Pentru unii iubirea se naşte la Paris, alţii o reînvie, noi am îngropat-o acolo.