Aici, acum

Imagine

           Întreaga viaţă suntem ca la maraton. Alergam după oameni care n-au timp să se uite în urmă la noi pentru că aleargă şi ei după alţii. Alergam după oameni şi n-avem timp să ne uităm la cei care încearcă din răsputeri să ne ajungă din urmă, suntem atât de concentraţi să ţinem pasul cu alergători care nici nu se obosesc să ne aştepte pentru că au uitat şi ei de noi în goana după fericire.

           Întotdeauna ceea ce nu avem pare mai strălucitor. Alergam ca să atingem idealuri şi se prăbuşeşte cerul peste noi dacă eşuăm. Nu ne dăm voie să greşim şi nici nu ştim să acceptăm înfrângerile. Ne dorim ceea ce au alţii, tânjim să avem mai mult, conştienţi că ‘mai mult’ nu o să ne fie niciodată de ajuns. Pentru că ‘mai mult’ nu are nicio limită, iar trăind după legea lui „mai mult” o să fim toată viaţa în goană după fericire. Şi nu o vom găsi niciodată.

           Şi uite aşa nu suntem mulţumiţi, căutam întotdeauna alt loc şi visam la alt anotimp. Trebuie să pierdem ca să dorim ce avem acum, pentru trăim în trecut sau în viitor, dar niciodată în prezent. Pentru că o să iubim prezentul atunci când o să devină trecut şi l-am iubit pe vremurile când era doar viitor. Alergam după oameni care nu ne vor, după idealuri care să ne aducă fericirea, când singurul moment pe care îl avem este ‘acum’. Acum, nu ‘ieri’, nu ‘maine’. Dar ne obişnuim să alergăm, încât devine o normalitate să fim mereu pe fugă. Ne îndrăgostim mai repede, spunem “te iubesc” mai repede, toate doar ca să ne despărţim mai repede. Uităm unii de alţii repede.

           Te opreşti un pic? Uită-te în jur. Aşează-te într-un colţ şi lasă-ţi plămânii să respire în voie. Eliberează-ţi sufletul. Simţi că îţi fuge pământul de sub picioare, te dezechilibrezi dacă nu ţii frâiele în mâna? Ştiu, pentru ca şi eu sunt la fel. Acceptă gândul că nu sta totul în puterea ta şi că de multe ori fericirea se afla chiar lângă tine. Aici şi acum. Dacă eşti norocos să te opreşti, poate chiar o să te ajungă din urmă. Uită-te în jur. Câţi oameni ai lângă tine şi nu îi vezi? Câţi oameni aleargă după tine fără ca tu să îţi dai seama? Dă-ţi o şansă.

Time! Stop!

0816b038f80513cf579b685df6d7dd07        E adevărat că nu apreciezi cu adevărat unele lucruri până când nu le pierzi, iar asta se întâmplă mai ales atunci când e vorba de timp. Timp liber, mai exact. De la o vreme viaţa mea a luat un avânt la care nu mă aşteptam, zilele se scurg parcă mai repede ca oricând, iar eu – prinsă intre job, momente personale şi blog – simt că orele sunt prea scurte pentru câte aş vrea să fac. Resimt mai mult ca oricând ceea ce scria Marin Preda: timpul nu mai are răbdare. Mă gândesc că am avut clipe în care simţeam că nu se întâmplă nimic, ca totul e calm, limpede, prea senin, prea simplu, ca lucrurile stau prea cuminţi la locul lor. Mă gândesc la dimineţile mele liniştite despre care scriam acum câteva luni, mi-e dor uneori de singurătate şi totodată mă bucur că a venit ziua în care simt lipsa ei. Nu mă gândeam atunci când am scris postarea aceea că voi fi astăzi aici, dar vedeţi că viaţa are mijloacele ei încurcate de a ne aduce in cele din urmă la locul potrivit. Acum lucrurile se reped să se întâmple, vin cu viteza şi se aşază unul lângă altul ca într-un puzzle al universului meu. Şi staţi care e partea frumoasă? Că îmi place ceea ce iese.

       Am cunoscut câteva persoane deosebite prin intermediul jurnalului. V-am spus că citesc doar alte trei bloguri, printre ele fiind şi cel al “haoticei” Sophie. Am mai schimbat câteva mailuri în ultimele luni, câteva comentarii pe facebook, dar o întâlnire între noi două părea puţin probabilă – dat fiind faptul că eu locuiesc în Bucureşti, iar ea la Paris. Iar iată că lucrurile bune vin când te aştepţi mai puţin, când nu le mai cauţi şi nici nu te mai gândeşti la ele. Nu ştiu cine spunea despre fericire că este precum pisica, dacă încerci să o ademeneşti sau să o chemi, te va evita cu îndârjire şi nu va veni niciodată, dar dacă nu îi acorzi atenţie şi iţi vezi de treabă, o vei găsi frecându-se de picioarele tale şi sărindu-ţi în poală. Nu ştiu cine a spus asta, dar încep să îi dau dreptate. Ieri am cunoscut-o ieri pe Sophie. Am petrecut împreună câteva ore bune, am vorbit despre toate, de la hotărârea ei de a se muta din ţară şi motivele pentru care şi-a început blogul, până la schimbarea mea şi planurile de viitor. Blogul a adus multe lucruri frumoase în viaţa mea, iar această întâlnire este cu siguranţă unul din ele. „I think this is the beginning of a beautiful friendship”.:)

       Şi pentru că m-am hotărât să mă bucur de fiecare lucru frumos care îmi apare în cale, aseară am fost şi la TRES CHIC Summer Nights with Malvina & Ana, event care a avut loc pe Calea Floreasca la THE LOUNGE. Am fost ca între blogarite acolo, cu Andreea de la Feminin la superlativ şi SashaLondon. Am avut parte de o seară plăcută cu o atmosferă relaxată, muzica bună şi companie pe măsură. Printre alţii şi-au făcut apariţia şi Raluca Lazarut, Rhea Costa, Diana Dumitrescu şi Stephan Pelger. Poate pe viitor o să pun şi poze.

       Iar în final vreau să vă spun că am început de curând să citesc o carte pe care v-o recomand din suflet. Recunosc că nu am avansat foarte mult cu lectura din cauza timpului limitat, dar vă las aici un citat care sper să vă trezească interesul:

       „Eu nu mă mai pot suporta pe mine însumi”. Acesta era gândul care continua să se deruleze în mintea mea. Apoi, dintr-o dată, am sesizat ciudăţenia lui. „Sunt eu o fiinţă sau două? Dacă cu nu mă mai pot suporta pe mine însumi, atunci trebuie să existe două fiinţe în mine: «eu» şi «mine însumi», cu care «eu» nu mai pot trăi.” „Poate că”, m-am gândit eu, „numai una dintre ele este reală.”

       Cartea se numeşte “Puterea prezentului”, este scrisă de Eckhart Tolle şi mi-a fost recomandată de o prietenă care m-a asigurat că după ce o voi citi îmi voi schimba felul în care privesc lumea şi voi învăţa să iau tot ce e mai bun de la viaţă. Nu ştiu dacă asta e cauza, dar în momentul de fată asta fac: mă bucur de prezent. Si pentru ca am primit o avalansa de cereri si mi-ar luat foarte mult sa raspund fiecaruia in parte, cartea poate fi descarcata de AICI.

P.S. Să nu credeţi că vechea Eva a dispărut. Vor urma şi postari în „dulcele stil clasic” , însă asta se va întampla atunci când îl voi învăţa pe domnul Timp să aibă răbdare cu mine.:)

Voi cum vă luptaţi cu el?

Partea frumoasă a vieţii

           V-am promis că o să scriu despre lucruri frumoase, aşa că asta am să fac. Dar nu numai în postarea de astăzi, ci de acum înainte.

           Voi începe prin a vă spune că ieri m-a prins cea mai frumoasă ploaie cu soare. Am spus de nenumărate ori cât îmi place ploaia, mirosul ei, lumina de după… A fost o senzaţie minunată, ar trebui să încercaţi.

Imagine

           În altă ordine de idei, nu prea am mai scris pe blog pentru că nu mai am timp la fel de mult ca înainte. Am un job nou de ceva vreme şi nu pot să spun decât că îmi place foarte mult şi simt, după mult timp, că am în sfârşit o direcţie în viaţă. Iar cine spunea că dacă iubeşti ceea ce faci, n-o să munceşti nicio clipă, avea mare dreptate. Cred că sunt o nococoasa din punctul ăsta de vedere. Odată cu jobul am cunoscut şi oameni noi, oameni frumoşi, care mă inspiră, care m-au încurajat să zâmbesc şi să iau tot ce e mai bun de la viaţă. Mi-am propus să îmi înving frica de orice fel ar fi ea. Mai exact: dacă întâlnesc un lucru pe care mi-e teamă să îl fac, îl fac. Ah, şi cât de puternică mă simt după!

           Să vă mai spun şi că eu citesc doar câteva bloguri? Mai exact doar 3. Iar toţi aceşti trei oameni, pe care îi admir şi îi citesc de fiecare dată cu drag, mi-au scris că îmi citesc şi ei la rândul lor blogul. Fără ca măcar să interacţionăm în vreun fel înainte, fără să îmi treacă prin minte că au ajuns aici şi au citit măcar un rând care îmi aparţine. N-aş şti să vă descriu ce sentiment m-a încercat atunci. Am fost foarte fericită. Când un om pe care îl admiri dintr-un motiv sau altul îţi spune că îi place ceea ce faci, înseamnă că faci ceva bine, e ca o reconfirmare a valorii tale, îţi dă încredere în tine. Mulţumesc, Gladiola.

           Ca să nu mai spun de mesajele pe care le primesc pe mail, pe facebook, pe blog. Uneori după o zi grea asta e ca o alinare pentru mine. Aţi devenit o parte din viaţa mea şi uneori simt că unii dintre voi mă înţeleg mult mai bine chiar decât cei care mă cunosc şi sunt zi de zi alături de mine. Nu pot decât să vă mulţumesc. Sunt o norocoasă din nou. Îmi dau seama că până acum m-am concentrat pe lucrurile mai puţin bune şi am greşit. Nu a fost o problemă de moment, nici o etapă din viaţa mea, ci un fel de a fi. Lucrez la asta.:)

           V-am spus pe facebook că vă pregătesc ceva şi aşa şi este. O să apară câteva schimbări pe blog din motive pe care probabil că le intuiţi deja. Pentru că viaţa mea s-a schimbat, pentru că eu m-am schimbat (sau cel puţin încerc) şi pentru că nu mă mai regăsesc atât de mult în ceea ce scriam înainte. O să păstrez stilul, e parte din mine, dar incerc să mă concentrez pe lucruri mai puţin triste; vreau acum să mă bucur de lucrurile frumoase şi mi-ar plăcea să vi le arăt şi vouă. Pentru că voi mă faceţi pe mine să zâmbesc şi aş vrea să zâmbiţi şi voi când intraţi aici. Mi se pare incredibil că ne-am strâns peste 45 000 de oameni pe o pagină, iar acum 6 luni când mi-am deschis blogul nu m-am gândit nicio clipă la aşa ceva. Nici în cele mai optimiste scenarii nu m-aş fi aşteptat la asta, dar în viaţă se întâmplă şi lucruri frumoase…

           Şi o întrebare pentru voi: despre ce v-ar plăcea să scriu? Pe langa ceea ce am scris până acum vreau să fac şi câteva secţiuni noi,  aşa că o să ţin cont de părerile voastre.

Vă îmbrăţişez,
să aveţi o duminică frumoasă!

Femeia

Imagine

           Mi-ar plăcea să fiu bărbat fie numai pentru a putea iubi o femeie. Îmi plac femeile. Îmi plac femeile care ştiu să fie femei, care îmi captează atenţia, cele care mă fac chiar şi pe mine să le privesc cu admiraţie, să întorc capul dupa ele şi mă ambiţionează să-mi depăşesc condiţia. Îmi plac femeile fascinante cărora bărbaţii le dedică poezii şi în numele cărora pornesc războaie, femei ale căror priviri îndrăgostiţii le-au descris iar şi iar în nopţi şi nopţi de nesomn. Din păcate le întâlnesc foarte rar pe cele care să mă facă să casc ochii, să rămân mută de încântare, femei în faţa cărora să exclam: “Da, uite, dacă aş fi de bărbat de ea m-aş îndrăgosti, eu despre ea aş scrie!”. Zi de zi ne este servit pe tavă un ideal în care nu mă regăsesc şi mă întristează să văd că mulţi dintre noi îşi însuşesc lucrurile care le sunt transmise pe această cale, crezând că dacă şlefuieşti frumos exteriorul, asta va fi de ajuns pentru a fi nu doar o femeie, ci un om complet înainte de toate. Astfel, bărbaţii învaţă să se mulţumească cu puţin, iar femeile la rândul lor se obişnuiesc să ceară puţin de la ele însele.

           Mie îmi plac femeile care încalcă acest tipar, iar dacă aş fi bărbat, la una din ele m-aş opri. Mai există şi astfel de excepţii, femei puternice, nu doar frumoase şi atât, dovada vie a faptului că un trup fără cusur şi un zâmbet ameţitor nu sunt atuurile sine-qua-non ale realizării în viaţă. Cam aşa vad eu o Femeie. Le admir pe cele care pot să iasă în evidenţă altfel decât prin tocuri de 15 acompaniate de un decolteu până în buric, de o rochie care le acoperă cu greu fundul, un parfum înţepător şi cu mai mult machiaj pe faţă decât haine. Oricine poate să îţi sară în ochi aşa, oricine e observat atunci când râde zgomotos crezând că astfel este sexy şi provocator, oricine ţi se va lipi de retină vrei, nu vrei, atunci când încearcă cu tot dinadinsul să facă asta. Dar îmi scria cineva mai demult ca “Feminitatea este atunci când un bărbat întoarce capul şi habar nu are de ce a făcut-o”, iar eu consider cu toata fiinţa mea că asta înseamnă să fii Femeie. Eu aşa vreau să fiu. Pentru mine frumuseţea nu este echivalentă cu feminitatea şi am întâlnit femei cu care natura poate că nu a fost atât de darnică, dar care erau fericite, iubeau şi erau iubite. Am văzut femei care ţineau bărbaţi lângă ele şi fără să fie frumuseţi răpitoare, dar care te cucereau cu glasul lor, cu felul în care vorbeau, cu lumina din ochi, femei care umpleau o cameră goală prin simpla prezenţă. Nu sunt perfecte, au defecte şi calităţi, un amalgam de caracteristici care le fac unice, frumoase în primul rând în ochii lor şi apoi în ai celor din jur. Sunt şi ele oameni, oameni conştienţi de sine, de ceea ce sunt, persoane care au înţeles că nu e de ajuns să zugrăveşti frumos faţada, ci e musai să cultivi şi interiorul. Altfel nu o să stea nimeni acolo prea mult timp şi nici măcar ţie n-o să-ţi placă… Ar fi ideal, dacă nu să fiu înconjurată, măcar să întâlnesc când şi când o astfel de persoană care să răstoarne convingerea aproape general acceptată că o operaţie, două, trei sau câte e nevoie pentru a atinge imaginea ideala, este de ajuns pentru a transforma o persoană de sex feminin într-o Femeie. Cât despre frumuseţea pe care poate că şi-a dorit-o fiecare la un moment dat… cred că celor care o au le este cel mai greu să îşi găsească fericirea, dar asta e deja altă poveste.

           După cum m-am obişnuit până acum, probabil vor fi unii care vor interpreta articolul acesta în fel şi chip, ajungând în cele din urmă la concluzia că textul de faţă este un semn de egocentrism din partea mea. Sunt, într-adevăr,  egocentrică, dar contrar aşteptărilor, nu pe mine m-am descris mai sus. Ba mai mult, cunosc atât de puţine despre mine însămi, despre lume, încât uneori mă simt ca o adolescentă şi mi-e teamă că nu o să-mi ajungă o viaţă întreagă ca să mă transform în omul care visez să fiu. Şi nu ştiu dacă sunt încă o Femeie… dar în mod sigur încerc zi de zi să devin una.

Îmi plac începuturile…

834349f67cb1aff82310abf652147d91          Pentru mine începuturile au aromă de cafea, căci pornesc la drum cu sufletul vindecat şi cu mintea limpede, amintindu-mi de dimineţile în care mă trezeam cu poftă de viaţă şi fără teamă să ridic ochii spre cerul…albastru. Au gustul dulce – acrişor de vişine şi un farmec al lor aparte pentru că nu ştii niciodată ce te aşteaptă, dar cu speranţă în suflet te gândeşti că de data asta o să fie mai bine. Îmi plac începuturile pentru că ajungem acolo mai buni, mai înţelepţi, mai dornici ca de data asta să fie altfel, pentru că purtăm cu noi lecţiile pe care ni le-au predat sfârşiturile… Iar începuturi cu adevărat sunt doar cele în care te avânţi cu inima deschisă şi numai după ce ai făcut curăţenie în suflet, după ce ai dat uitării tot ceea ce te-a apăsat cândva şi ai făcut loc pentru amintiri noi, când ţi-ai golit buzunarele de amărăciune, tristeţe şi teamă şi eşti pregătit să iei pe altcineva de mână ca să păşiţi împreună, cu încredere, spre viitor.

           Îmi plac începuturile… Îmi plac fluturii din stomac, momentele în care inima naivă o ia razna, îmi plac mesajele de “bună dimineaţa” şi telefoanele de “noapte bună”, îmbrăţişările lungi din zori şi până-n seară şi sărutările în care ai vrea să devii o singură fiinţă cu celălalt. Îmi place zâmbetul tâmp pe care-l am pe faţă şi fericirea care mă face să radiez şi ador momentele în care cei din jur îmi spun “Ce frumoasă eşti azi”, iar sufletul meu zâmbeşte căci numai el ştie motivul. Îmi place să-mi fie dor de cineva, secundele să mi se pară ore, iar orele zile, să aştept să-l văd cu entuziasm, nerăbdătoare, agitată, fericită, să simt fluturii cum îmi dansează prin tot corpul, iar gândurile să nu mai aibă nicio logică, să nu mai ştiu dacă e luni, e marţi sau sâmbătă, să nu mai ştiu de mine. Să nu-mi mai fie foame de nimic, decât de iubire.

           Îmi plac începuturile pentru că atunci chiar şi cei mai maturi oameni se transformă în adolescenţi, pentru că oricât de raţional şi ancorat în realitate ai fi, nu poţi să nu devii un visător, pentru că oricât de multe lovituri le-ar fi dat viaţa celor mai încercate suflete, chiar în colţurile lor mai întunecate va izvorî o rază de speranţă. Îmi plac începuturile pentru că iubirea poate face emoţii să rodească chiar şi în cele mai aride inimi, pentru că fericirea e atât de mare atunci, încât nu mai e loc de orgolii, pentru că singura grijă e descoperirea celuilalt, asimilarea lui… pentru că atunci chiar crezi cu toată fiinţa că “de data asta” o să fie altfel. Furnicăturile din stomac când te sună, când te ia de mână, când se uită la tine, când se apropie şi îi simţi mirosul, respiraţia, bătăile inimii – toate îmi plac. Şi iubesc începuturile pentru că te fac curajos… pentru că îndrăzneşti să crezi, să speri, să vrei. Pentru că îţi pun zâmbetul pe chip şi soarele în suflet, pentru îndrăgostiţii sunt ca nişte licurici, au o lumină a lor specială care îi distinge de restul oamenilor, pentru că sunt unul lângă celălalt şi atunci nu le mai lipseşte nimic. Şi îmi plac începuturile tocmai pentru că sunt scurte. Pentru că lucrurile frumoase durează puţin, pentru că dacă ar dura mult n-am mai şti să ne bucurăm de ele, pentru că apar în viaţa noastră atunci când ne aşteptăm mai puţin doar ca să ne arate că magia există.

           Îmi plac începuturile mai ales acum, când se apropie primăvara… şi oare ce alt anotimp ar fi mai potrivit pentru un nou început?

%d blogeri au apreciat: