A doua şansă

Imagine      Eu nu cred în a doua şansă. Cred că cei care te rănesc o dată o vor face şi a doua oară atâta timp cât le dai ocazia. Nu cred în a doua şansă şi cu toate aceasta de multe ori ajung să o ofer, pentru că oricât de cerebrală aş fi ca om, raţiunea nu are nicio şansă în fata afectului. Şi de multe ori nu îi iertăm pe cei care ne-au greşit, ci doar ne mai acordăm nouă şansă de a încerca încă o dată în numele unor momente frumoase din trecut, pentru că suntem naivi în speranţa că le-am mai putea trăi încă o dată. Dar există oameni care te rănesc atât de tare, încât pur şi simplu pe ei nu vrei să îi mai ai în preajmă. Lor pur simplu nu poţi să le mai dai ocazia să te lovească din nou; spui că nu îi urăşti, nu le porţi resentimente, eviţi pe cât posibil să vă întâlniţi, iar dacă îi întâlneşti pe stradă poţi să le zici “bună” din politeţe după care întorci capul pentru că nu îi mai poţi privi, însă singurul lucru pe care îl doreşti de la ei este să stea cât mai departe de tine. Dacă ai avea ocazia să le faci rău, nu le-ai face, dacă ţi s-ar oferi şansa să le întorci loviturile, nu ai lua-o. Tot ce vrei e… nimic. Paradoxal, ajungi să fii implacabil tocmai cu cei care cândva au însemnat cel mai mult pentru tine. De ce? Nu ştiu. Poate că asemenea celor supuşi la chinuri groaznice ajungi în cele din urmă să fii nepăsător pentru că nu ar fi posibil să ţi se facă un rău mai mare, poate că ai fost lovit atât de tare încât ţi-a amorţit sensibilitatea, iar întâlnirea cu cei care ţi-au greşit cândva nu îţi mai provoacă acum nici măcar o tresărire. Poate…

     Sunt oameni care se exteriorizează, care vorbesc, ţipă, lovesc, oameni care bat cu pumnul în masă şi dau din picioare, cei care azi îşi strigă durerea în gura mare fără nicio reţinere pentru că asta îi vindecă, iar mâine îşi spun zâmbind amar “Ei, şi ce dacă?” şi sunt pregătiţi să meargă mai departe. Dar oricât de zen ai fi, vine momentul în care pur şi simplu nu mai ai putere să faci asta, când în blocaj emoţional durerea devine oboseala şi apatie, iar unica opţiune care îţi mai rămâne este să pleci pentru ca asta e singurul lucru uman pe care îl mai poţi face pentru tine. Treci podul, după care îi dai foc, te ridici şi te duci unde vezi cu ochii fără să mai laşi vreo cale de întoarcere. Există, însă, oameni pe care de acum nu pot să îi mai priveşti în ochi, pentru că ai trecut podul purtând bagaje grele după tine.

     “Iert, dar nu uit” – astea sunt cuvintele amare pe care ni le spunem după fiecare trântă pe care o luăm, convinşi că neuitarea inseamnă maturitate şi că dacă aruncăm la îngrămădeală în traistă toate relele care ni s-au făcut şi le purtam cu noi la fiecare pas în lume, atunci nimeni nu are cum să ne mai atingă vreodată. Asta ne spunem, convinşi că nu am pus nimic la suflet, ci doar am adăugat încă o lecţie învăţată din cartea vieţii, fără să ne dăm seama că strângem în inima noastră atâtea vechituri, încât într-o zi n-o să mai putem deschide uşa să poftim pe cineva acolo. Oare ierţi cu adevărat, dacă nu poţi să uiţi? Cum poţi să spui că ai iertat, dacă nu eşti în stare să te mai uiţi la omul acela ca înainte, dacă duci cu tine neuitarea la fel cum un deţinut poartă un lanţ cu bilă, condamnat să nu se mişte niciodată din loc? Şi de ce ai spera la un nou început când ştii că lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel? E ciudat să te întâlneşti cu cei care au făcut parte din viaţa ta la un moment dat şi să îi priveşti acum ca pe străini. Te întrebi când şi de ce, încerci să-ţi dai seama cum s-a ajuns aici şi ce ai fi putut face altfel. Chiar poţi să ierţi, dacă nu uiţi? Şi mai ales, eşti un om rău pentru că nu poţi să uiţi?

Marea

f07093aeb93ed554d6b8163c3b352d6d

          Eu nu ştiu să înot. Îmi place nespus de mult marea, dar nu ştiu să înot. Iubesc liniştea şi muzica, iar marea mi le aduce pe amândouă. Iubesc şi albastrul, dar asta ştiţi deja… De abia aştept să fug la plajă, să stau pe nisip şi să mă dezbrac de toate. Să las în urmă gândurile, grijile şi iubirile, să mă dăruiesc marii aşa cum nu m-a avut nimeni vreodată. Asta o să fie păcatul meu. Şi la fel ca un bărbat pe care nu-l prinde niciodată dimineaţa lângă aceeaşi femeie, voi pleca în zorii zilei împăcată, fără să privesc în urmă, cu inima plină şi cu gândul că măcar pentru câteva clipe i-am aparţinut numai ei.

        Şi îmi place să scriu. Nu ştiu dacă vindecă răni sau pur şi simplu mă face să nu le uit, dar găsesc aşa liniştea care atât de mult îmi lipseşte. Mă gândesc uneori că e tot un soi de autoflagelare, dar mai contează asta atunci când îţi face plăcere?

Aici, acum

Imagine

           Întreaga viaţă suntem ca la maraton. Alergam după oameni care n-au timp să se uite în urmă la noi pentru că aleargă şi ei după alţii. Alergam după oameni şi n-avem timp să ne uităm la cei care încearcă din răsputeri să ne ajungă din urmă, suntem atât de concentraţi să ţinem pasul cu alergători care nici nu se obosesc să ne aştepte pentru că au uitat şi ei de noi în goana după fericire.

           Întotdeauna ceea ce nu avem pare mai strălucitor. Alergam ca să atingem idealuri şi se prăbuşeşte cerul peste noi dacă eşuăm. Nu ne dăm voie să greşim şi nici nu ştim să acceptăm înfrângerile. Ne dorim ceea ce au alţii, tânjim să avem mai mult, conştienţi că ‘mai mult’ nu o să ne fie niciodată de ajuns. Pentru că ‘mai mult’ nu are nicio limită, iar trăind după legea lui „mai mult” o să fim toată viaţa în goană după fericire. Şi nu o vom găsi niciodată.

           Şi uite aşa nu suntem mulţumiţi, căutam întotdeauna alt loc şi visam la alt anotimp. Trebuie să pierdem ca să dorim ce avem acum, pentru trăim în trecut sau în viitor, dar niciodată în prezent. Pentru că o să iubim prezentul atunci când o să devină trecut şi l-am iubit pe vremurile când era doar viitor. Alergam după oameni care nu ne vor, după idealuri care să ne aducă fericirea, când singurul moment pe care îl avem este ‘acum’. Acum, nu ‘ieri’, nu ‘maine’. Dar ne obişnuim să alergăm, încât devine o normalitate să fim mereu pe fugă. Ne îndrăgostim mai repede, spunem “te iubesc” mai repede, toate doar ca să ne despărţim mai repede. Uităm unii de alţii repede.

           Te opreşti un pic? Uită-te în jur. Aşează-te într-un colţ şi lasă-ţi plămânii să respire în voie. Eliberează-ţi sufletul. Simţi că îţi fuge pământul de sub picioare, te dezechilibrezi dacă nu ţii frâiele în mâna? Ştiu, pentru ca şi eu sunt la fel. Acceptă gândul că nu sta totul în puterea ta şi că de multe ori fericirea se afla chiar lângă tine. Aici şi acum. Dacă eşti norocos să te opreşti, poate chiar o să te ajungă din urmă. Uită-te în jur. Câţi oameni ai lângă tine şi nu îi vezi? Câţi oameni aleargă după tine fără ca tu să îţi dai seama? Dă-ţi o şansă.

Time! Stop!

0816b038f80513cf579b685df6d7dd07        E adevărat că nu apreciezi cu adevărat unele lucruri până când nu le pierzi, iar asta se întâmplă mai ales atunci când e vorba de timp. Timp liber, mai exact. De la o vreme viaţa mea a luat un avânt la care nu mă aşteptam, zilele se scurg parcă mai repede ca oricând, iar eu – prinsă intre job, momente personale şi blog – simt că orele sunt prea scurte pentru câte aş vrea să fac. Resimt mai mult ca oricând ceea ce scria Marin Preda: timpul nu mai are răbdare. Mă gândesc că am avut clipe în care simţeam că nu se întâmplă nimic, ca totul e calm, limpede, prea senin, prea simplu, ca lucrurile stau prea cuminţi la locul lor. Mă gândesc la dimineţile mele liniştite despre care scriam acum câteva luni, mi-e dor uneori de singurătate şi totodată mă bucur că a venit ziua în care simt lipsa ei. Nu mă gândeam atunci când am scris postarea aceea că voi fi astăzi aici, dar vedeţi că viaţa are mijloacele ei încurcate de a ne aduce in cele din urmă la locul potrivit. Acum lucrurile se reped să se întâmple, vin cu viteza şi se aşază unul lângă altul ca într-un puzzle al universului meu. Şi staţi care e partea frumoasă? Că îmi place ceea ce iese.

       Am cunoscut câteva persoane deosebite prin intermediul jurnalului. V-am spus că citesc doar alte trei bloguri, printre ele fiind şi cel al “haoticei” Sophie. Am mai schimbat câteva mailuri în ultimele luni, câteva comentarii pe facebook, dar o întâlnire între noi două părea puţin probabilă – dat fiind faptul că eu locuiesc în Bucureşti, iar ea la Paris. Iar iată că lucrurile bune vin când te aştepţi mai puţin, când nu le mai cauţi şi nici nu te mai gândeşti la ele. Nu ştiu cine spunea despre fericire că este precum pisica, dacă încerci să o ademeneşti sau să o chemi, te va evita cu îndârjire şi nu va veni niciodată, dar dacă nu îi acorzi atenţie şi iţi vezi de treabă, o vei găsi frecându-se de picioarele tale şi sărindu-ţi în poală. Nu ştiu cine a spus asta, dar încep să îi dau dreptate. Ieri am cunoscut-o ieri pe Sophie. Am petrecut împreună câteva ore bune, am vorbit despre toate, de la hotărârea ei de a se muta din ţară şi motivele pentru care şi-a început blogul, până la schimbarea mea şi planurile de viitor. Blogul a adus multe lucruri frumoase în viaţa mea, iar această întâlnire este cu siguranţă unul din ele. „I think this is the beginning of a beautiful friendship”.:)

       Şi pentru că m-am hotărât să mă bucur de fiecare lucru frumos care îmi apare în cale, aseară am fost şi la TRES CHIC Summer Nights with Malvina & Ana, event care a avut loc pe Calea Floreasca la THE LOUNGE. Am fost ca între blogarite acolo, cu Andreea de la Feminin la superlativ şi SashaLondon. Am avut parte de o seară plăcută cu o atmosferă relaxată, muzica bună şi companie pe măsură. Printre alţii şi-au făcut apariţia şi Raluca Lazarut, Rhea Costa, Diana Dumitrescu şi Stephan Pelger. Poate pe viitor o să pun şi poze.

       Iar în final vreau să vă spun că am început de curând să citesc o carte pe care v-o recomand din suflet. Recunosc că nu am avansat foarte mult cu lectura din cauza timpului limitat, dar vă las aici un citat care sper să vă trezească interesul:

       „Eu nu mă mai pot suporta pe mine însumi”. Acesta era gândul care continua să se deruleze în mintea mea. Apoi, dintr-o dată, am sesizat ciudăţenia lui. „Sunt eu o fiinţă sau două? Dacă cu nu mă mai pot suporta pe mine însumi, atunci trebuie să existe două fiinţe în mine: «eu» şi «mine însumi», cu care «eu» nu mai pot trăi.” „Poate că”, m-am gândit eu, „numai una dintre ele este reală.”

       Cartea se numeşte “Puterea prezentului”, este scrisă de Eckhart Tolle şi mi-a fost recomandată de o prietenă care m-a asigurat că după ce o voi citi îmi voi schimba felul în care privesc lumea şi voi învăţa să iau tot ce e mai bun de la viaţă. Nu ştiu dacă asta e cauza, dar în momentul de fată asta fac: mă bucur de prezent. Si pentru ca am primit o avalansa de cereri si mi-ar luat foarte mult sa raspund fiecaruia in parte, cartea poate fi descarcata de AICI.

P.S. Să nu credeţi că vechea Eva a dispărut. Vor urma şi postari în „dulcele stil clasic” , însă asta se va întampla atunci când îl voi învăţa pe domnul Timp să aibă răbdare cu mine.:)

Voi cum vă luptaţi cu el?

%d blogeri au apreciat: