Prietenia dintre femei şi bărbaţi

Are Samantha dreptate, chiar aşa să fie? Nu poate exista prietenie între o femeie şi un bărbat? Din impuls aş spune un „nu” hotărât şi răspicat. Poate exista o amiciţie, însă o prietenie în adevăratul sens al cuvântului nu cred că poate să ia naştere între ei decât dacă au avut deja (o tentativă de) o relaţie, atunci când s-a consumat tot ce era de consumat şi nu mai exista ceea ce numim atracţie sexuală.

Sau putem vorbi de o amiciţie de scurtă durată, asta în cazul în care unul sau ambii iubesc deja pe cineva, dar este de neevitat ca la un moment dat  măcar unul dintre ei să îşi dorească mai mult.

Însă înainte de a ne întreba dacă aşa ceva este posibil, ar trebui să definim conceptul. Putem porni de la faptul că bărbaţii şi femeile au definiţii diferite pentru termenul de prietenie, iar asta din cauza felului în care suntem construiţi. Ştiţi deja povestea cu diferenţele dintre creierul feminim şi cel masculin: femeile sunt sentimentale, pentru ele pe primul plan se afla emoţiile, relaţiile, apropierea sufletească, în vreme ce bărbaţii se raportează la lumea şi oamenii din jur prin prisma obiectelor şi a faptelor concrete.

Astfel, pentru femei prietenia e bazată pe sentimente şi trăiri, ele au nevoie de cineva în faţa căruia să îşi deschidă inima, o persoană cu care pot discuta orice, oricând, despre oricine, în timp ce, în viziunea masculină, prietenia se bazează mai întâi de toate pe fapte. Nu de alta, dar aţi văzut bărbaţi stând de vorbă cu cel mai bun prieten ore întregi despre nimic? Da, nici eu. Iar atunci… prietenia dintre un bărbat şi o femeie înseamnă găsirea unei căi de mijloc?

Nu cred că este imposibil ca un bărbat şi o femeie să fie ”doar prieteni”, dar se întâmplă destul de rar aşa ceva, este greu de obţinut şi mai ales de întreţinut. Există şanse mai mari ca prietenia să apară atunci când ea urmează unei relaţii sentimentale şi nu invers, pentru că dacă dispare pasiunea, tensiunea sexuală, atunci celor doi le va mai rămâne prietenia. Iar acest lucru se întâmplă atunci cand se respectă principiul conform căruia chiar şi într-o relaţie amoroasă cei doi trebuie să fie buni prieteni.

Ştiu că e un subiect sensibil la care fiecare dintre noi are o părere, fie pentru că am trăit aşa ceva pe propria piele, fie văzând lucrurile din afară.  Din proprie experienţă eu spun că e vital să avem în viaţa noastră un prieten bărbat. Într-adevăr, femeile sunt cele care au o răbdare infinită şi te ascultă cum despici firul în patru iar şi iar, construiesc scenarii alături de tine şi îţi oferă un umăr pe care să plângi, însă am observat de-a lungul timpului ca cele mai bune sfaturi (cel puţin în ceea ce priveşte relaţiile) de la bărbaţi au venit.

Voi ce credeţi, un bărbat şi o femeie pot fi doar prieteni? Aveţi o astfel de relaţie? Sau dacă aţi avut, de ce nu a mers?

P.S. Eliade spune asta:

„Camaraderia dintre un bărbat şi o femeie tânără este posibilă numai dacă amândoi sunt foarte inteligenţi sau dacă amândoi iubesc. Altminteri, este o simplă tovărăşie mai mult sau mai puţin insipidă, foarte puţin interesantă sufleteşte, sau o etapă preliminară a unei legături tot atât de puţin interesante. Iar prietenia între un bărbat şi o femeie tânără este, de asemenea, un mare vânt, cu majuscule, dacă nu e alimentată de inteligenţă şi susţinută de dragostea pe care fiecare din ei o poartă unei alte persoane.”

Un bărbat aparte

       Strigă în continuare cât te ţin plămânii că femeile sunt proaste, materialiste şi uşuratice. Dacă asta te ajută să te împaci mai bine cu tine însuţi, anunţă cu surle şi trâmbiţe că vor doar bani, că nu merită nimic şi că fac umbră pământului degeaba. Dacă aşa ţi-e ţie mai uşor să te priveşti în oglindă, repetă-ţi în continuare că femeile sunt un mare zero barat, bucăţi de carne care expira, că ele nu fac nimic altceva decât să încetinească progresul omenirii. Încearcă în continuare să-ţi ascunzi neputinţa, goliciunea mentală şi spirituală, dejecţia morală sub remarci misogine, iar noi o să te credem pe cuvânt că sub cuvintele tale se ascunde o minte sclipitoare, dar mai presus de toate un bărbat aparte… un bărbat adevărat. Bineînţeles că asta este absolut imposibil, aşa că nici nu vom lua în calcul varianta ca tu să fii neputincios, insuficient, limitat, impotent chiar, când femeile sunt toate la fel – şi anume inferioare ţie şi întregului gen masculin.

       Şi ştii care e problema… ta? Ca în timp ce tu te strofoci căutând noi şi noi moduri de a arăta lumii ce nulităţi sunt femeile, altul descoperă zi de zi noi feluri în care s-o iubească pe cea de lângă el. În timp ce tu cauţi scuze care de care mai penibile ca să justifici faptul că nu eşti în stare ţii o Ea lângă tine, altul încearcă zi de zi să devină un bărbat mai bun pentru femeia lui. În timp ce vorbeşti despre femei ca fiind nişte paraziţi, un adaos aproape inutil vieţii pe pământ, un altul munceşte zi de zi ca să o facă mândră de el pe femeia iubită. Spui că nicio femeie nu e destul de bună pentru tine, dar în adâncul tău nici măcar tu nu crezi asta. Ai vrea pe cineva, dar ţi-e teamă de respingere, aşa că e mult mai uşor să vorbeşti, să îţi maschezi laşitatea sub o falsă aroganţă, când de fapt tu încă nu ai depăşit stadiul de copil speriat care se ascunde după fusta mamei. Şi mai ştii ce e trist pentru tine? Că până şi ea e femeie. Trist este că până n-o să-ţi scoţi capul din nisipul în care te-ai îngropat de unul singur, nu o să vezi niciodată că prin ceea ce spui despre femei, te-ai descris de fapt pe tine. N-o să conştientizezi că de fapt lumea din jur o vezi aşa cum îţi este ţie sufletul, e propria ta imagine reflectată în oglindă, iar dacă lumea e dizgraţioasa, murdară, josnică, superficială… ei bine, asta înseamnă că la fel eşti şi tu pe interior.

       Există oameni atât de frustraţi pe lumea asta, încât nici nu ştiu dacă ar trebui să-i compătimesc sau să-i ignor pur şi simplu. Indivizi care vorbesc despre bărbaţi la superlativ, dar le desfiinţează pe femei cu aceeaşi uşurinţă cu care calci în picioare nişte gândaci de bucătărie. Mă enervează cumplit să văd personaje care tratează femeia ca pe o cârpă, dar care manifestă totuşi pretenţii până la cer de la preafericita care ar putea să stea lângă ei şi au o părere atât de bună despre ei înşişi, încât se consideră deja cu o clasă peste restul omenirii. Paradoxal, se cred bărbaţi adevăraţi tocmai pentru că urăsc femeile şi sunt mândri de isprava lor, dar nu pot să nu mă întreb, oare ce te face mai “bărbat” decât a şti cum să te comporţi cu o femeie?

       De ce sunt atât de pornită pe subiectul ăsta? Pentru că am fost martoră de curând la o discuţie în care un oarecare “el” încerca să o convingă pe o oarecare “ea” de superioritatea bărbatului în faţa femeii; iar atunci când argumentele sale la fel de puternice precum o foaie de hârtie în calea foarfecii au căzut fără drept de apel, acest personaj s-a simţit îndreptăţit să treacă la jigniri şi i-a înşirat bietei fete toată gama de înjurături existente în limba română la momentul actual. Cred ca unor astfel de oameni le lipseşte, în primul rând, dimensiunea realităţii. Probabil există în ei anumite reminiscenţe a unei copilării mai puţin fericite, anumite frustrări adunate în adolescenţă, care puse cap la cap i-au transformat în aceşti bărbaţi misogini şi iraţionali care sunt astăzi. Pentru că un om raţional nu încadrează toate femeile sau toţi bărbaţii într-o anumită categorie, pentru că lăsând la o parte modul atât de clişeistic în care sună, niciun om nu seamănă cu altul! Mi se pare strigător la cer ca în secolul XXI să susţii cu toată convingerea că singurul rol al femeilor este acela de reproducere, că visează numai sex şi bani, în vreme ce bărbaţii sunt…citez: “ca sferele, perfecţi”. Contrar aşteptărilor unor astfel de “perfecţiuni întruchipate”, să critici ceea ce nu înţelegi şi să etichetezi ceva fără să cunoşti sugerează orice, numai inteligenţă nu. O astfel de atitudine denotă numai incapacitate de adaptare, gândire limitată şi, cel mai probabil, anumite probleme psihologice. Îmi pare rău nu doar pentru femeile, ci pentru orice om care ia contact cu un astfel de personaj – care din punctul meu de vedere nu poate servi societăţii decât ca exemplu negativ, de primitivism dus până la extreme.

       Nu vreau să pară că susţin feminismul până în pânzele albe; eu însămi am criticat femeile din ziua de azi din nenumărate motive pe care nu o să le înşir aici acum pentru că mi-ar mai ieşi încă un articol. Dar mi se ridică părul în cap şi-mi firbe sangele-n vine când văd unii oameni care au aroganţa de a considera că fac parte dintr-o “rasă pură” doar pentru că sunt bărbaţi şi nu femei, albi şi nu negri, majoritari şi nu minoritari şi aşa mai departe Bărbatul şi femeia sunt fiinţe complementare, sunt diferiţi, dar se completează reciproc, aşa că discuţia cu privire la care dintre ei este mai valoros, e numai o inepţie din start destinată eşecului.

Cu şi despre oameni complicaţi

       Mă atrag ca un magnet şi totodată îmi displac profund oamenii complicaţi. Într-o anumită măsură sunt şi eu unul din ei, iar când îi întâlnesc îmi dau seama cam cât de greu le este celor din jur să aibă de-a face cu mine. Sigur ştii despre ce vorbesc: acum râd cu gura până la urechi şi afară canta pasarele, iar peste câteva minute tună şi fulgeră, privirea li se întunecă, iar tu rămâi buimac fără să ştii când şi unde a apărut problema. Ciudaţi, nehotăraţi sau pur şi simplu imaturi, astăzi îţi scriu poezii şi îţi jura iubire, iar mâine nu mai auzi nimic de la ei. Sunt cei care dispar şi te fac să te întrebi “unde dracu’ am greşit?” şi revin în viaţa ta fix atunci când reuşeşti să te pui pe picioare, de parcă ar avea un detector care îi anunţa că ar cam fi timpul să te dea iar peste cap. Şi se comportă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, se gudura ca un animăluţ la picioarele tale, îţi zâmbesc cu ochi mari şi inocenţi, îţi spun vorbe frumoase cu aşa o înflăcărare, încât oricât ţi-ai dori asta, nu poţi să nu îi crezi. Sunt oameni fascinanţi tocmai din cauza acestui “du-te, vino”, pentru că niciodată nu ştii la ce să te aştepţi de la ei, pentru fiecare clipă petrecută împreună o trăieşti la maxim ştiind că mâine e foarte posibil să plece şi tu să rămâi din nou singur în ceaţă. Şi nu mai auzi nimic de ei, dispar ca şi cum nici n-ar fi trecut prin viaţa ta, ajungi să te întrebi dacă au fost într-adevăr acolo sau totul s-a petrecut doar în mintea ta.

       Sunt complicaţi pentru că nu reuşeşti niciodată să-i înţelegi. Pentru ei albul nu e alb, iar negrul nu e negru, pentru că 1+1 nu face 2, pentru că pur şi simplu sunt altfel decât restul. Pentru că le place ploaia, iar soarele îi deprima, pentru că sunt ba reci, ba sensibili, pentru că te fac din cuvinte…te ridica la cer şi apoi te împing din Rai pe pământ fără paraşută. Şi nici nu dau doi bani pe părerea celorlalţi, trăiesc într-o lume a lor după propriile reguli, în care ziua e luna pe cer, iar soarele noaptea. Îţi juri că asta e ultima dată când te mai întorci din drum, că asta este ultima şansă pe care le-o dai, dar cumva, fără să sesisezi, ultima oară devine mereu penultima. Şi nu poţi să le spui “nu” pentru că la un moment dat te obişnuieşti cu gândul că aşa sunt ei, nu fac asta din răutate şi nici n-au un plan prestabilit, pur şi simplu aşa i-a lăsat Dumnezeu pe pământ. Astăzi sunteţi fericiţi şi totul e atât de bine, încât începi să visezi cu ochii deschişi, iar mâine telefonul nu mai suna. Iar dacă suni tu, nu răspunde nimeni. Mereu pleacă şi se întorc, începi să prinzi drag de ei, dar nu reuşeşti să te imaginezi într-o relaţie cu o astfel de persoană…şi dacă faci prostia să te îndrăgosteşti, e posibil să începi să scrii despre asta, aşa că ceva productiv tot va ieşi.:) Bineînţeles, numai după ce mai întâi o să te facă să nu mai fii om şi o să-ţi #%&*@ creierii până când îţi vei dori să te internezi la nebuni de bună voie.

       Am observat că fac cum fac şi mă înconjor numai cu astfel de persoane. Mi-a spus cineva mai demult că oamenii nu sunt magneţi, aşa că vei sfârşi alături de cineva ca tine. În cele din urmă poate că eu sunt problema…dar totuşi mă sperie să văd că există oameni chiar şi mai fucked up decât mine.

Îmi plac începuturile…

          Pentru mine începuturile au aromă de cafea, căci pornesc la drum cu sufletul vindecat şi cu mintea limpede, amintindu-mi de dimineţile în care mă trezeam cu poftă de viaţă şi fără teamă să ridic ochii spre cerul…albastru. Au gustul dulce – acrişor de vişine şi un farmec al lor aparte pentru că nu ştii niciodată ce te aşteaptă, dar cu speranţă în suflet te gândeşti că de data asta o să fie mai bine. Îmi plac începuturile pentru că ajungem acolo mai buni, mai înţelepţi, mai dornici ca de data asta să fie altfel, pentru că purtăm cu noi lecţiile pe care ni le-au predat sfârşiturile… Iar începuturi cu adevărat sunt doar cele în care te avânţi cu inima deschisă şi numai după ce ai făcut curăţenie în suflet, după ce ai dat uitării tot ceea ce te-a apăsat cândva şi ai făcut loc pentru amintiri noi, când ţi-ai golit buzunarele de amărăciune, tristeţe şi teamă şi eşti pregătit să iei pe altcineva de mână ca să păşiţi împreună, cu încredere, spre viitor.

           Îmi plac începuturile… Îmi plac fluturii din stomac, momentele în care inima naivă o ia razna, îmi plac mesajele de “bună dimineaţa” şi telefoanele de “noapte bună”, îmbrăţişările lungi din zori şi până-n seară şi sărutările în care ai vrea să devii o singură fiinţă cu celălalt. Îmi place zâmbetul tâmp pe care-l am pe faţă şi fericirea care mă face să radiez şi ador momentele în care cei din jur îmi spun “Ce frumoasă eşti azi”, iar sufletul meu zâmbeşte căci numai el ştie motivul. Îmi place să-mi fie dor de cineva, secundele să mi se pară ore, iar orele zile, să aştept să-l văd cu entuziasm, nerăbdătoare, agitată, fericită, să simt fluturii cum îmi dansează prin tot corpul, iar gândurile să nu mai aibă nicio logică, să nu mai ştiu dacă e luni, e marţi sau sâmbătă, să nu mai ştiu de mine. Să nu-mi mai fie foame de nimic, decât de iubire.

           Îmi plac începuturile pentru că atunci chiar şi cei mai maturi oameni se transformă în adolescenţi, pentru că oricât de raţional şi ancorat în realitate ai fi, nu poţi să nu devii un visător, pentru că oricât de multe lovituri le-ar fi dat viaţa celor mai încercate suflete, chiar în colţurile lor mai întunecate va izvorî o rază de speranţă. Îmi plac începuturile pentru că iubirea poate face emoţii să rodească chiar şi în cele mai aride inimi, pentru că fericirea e atât de mare atunci, încât nu mai e loc de orgolii, pentru că singura grijă e descoperirea celuilalt, asimilarea lui… pentru că atunci chiar crezi cu toată fiinţa că “de data asta” o să fie altfel. Furnicăturile din stomac când te sună, când te ia de mână, când se uită la tine, când se apropie şi îi simţi mirosul, respiraţia, bătăile inimii – toate îmi plac. Şi iubesc începuturile pentru că te fac curajos… pentru că îndrăzneşti să crezi, să speri, să vrei. Pentru că îţi pun zâmbetul pe chip şi soarele în suflet, pentru îndrăgostiţii sunt ca nişte licurici, au o lumină a lor specială care îi distinge de restul oamenilor, pentru că sunt unul lângă celălalt şi atunci nu le mai lipseşte nimic. Şi îmi plac începuturile tocmai pentru că sunt scurte. Pentru că lucrurile frumoase durează puţin, pentru că dacă ar dura mult n-am mai şti să ne bucurăm de ele, pentru că apar în viaţa noastră atunci când ne aşteptăm mai puţin doar ca să ne arate că magia există.

           Îmi plac începuturile mai ales acum, când se apropie primăvara… şi oare ce alt anotimp ar fi mai potrivit pentru un nou început?

Ştim să iubim?

           Primesc tot mai des mesaje în care sunt întrebată: “Ce ar trebui să fac?”. Mă bucură faptul că inspir atâta încredere, încât unii dintre voi consideră că aş putea să le dau un sfat pertinent cu privire la problemele lor, însă după cum probabil aţi observat şi voi…viaţa mea personală e cam pe butuci:) şi atunci cum aş putea eu să îi învăţ pe alţii cum să fie fericiţi pe plan sentimental, n-ar fi asta o ipocrizie din partea mea? Aş putea, cel mult, să exprim o părere…dar oare nu cerem păreri atunci când ştim şi noi ce e de făcut, numai că adevărul e mult prea crud şi ne este greu să-l acceptăm?

           Pe de altă parte, citind unele comentarii sau mesaje pe care le primesc, mă întristez. Văd cum toţi mai mulţi punem eticheta “Iubire” pe sentimente egoiste, spunem că iubim pe cineva, când de fapt doar avem nevoie de persoana respectivă. Am fost întrebată “Vrea să plece. Cum să-l ţin lângă mine?” Răspunsul e cum nu se poate mai simplu: nu faci absolut nimic. Dacă un om vrea să plece, lasă-l să plece!!! Nu trebuie să ţii pe nimeni lângă tine cu forţa şi vă spun cu mâna pe inimă ca pentru mine cel puţin nu există nimic mai înjositor decât să cerşeşti iubire. Iubirea nu se cere, iubirea pur şi simplu ţi se oferă. Citeam zilele trecute că a încerca să ţii lângă tine pe cineva care nu vrea să fie acolo e ca şi cum ai îmbrăţişa un cactus: cu cât îl strângi mai tare în braţe, cu atât te doare mai rău, cu atât îţi faci răni mai adânci şi mai crunte. Şi mulţi strigă în gura mare cât de mult iubesc, dar, mă întreb eu, este asta iubire? Atunci când iubeşti îi doreşti celuilalt tot binele din lume, îi oferi libertate, şi chiar dacă e dureros, accepţi ideea că e posibil ca tu să nu îi fii de ajuns, aşa că îi dai voie să fie fericit alături de altcineva. Nu trebuie să faci tu nimic în afară de a te respecta pe tine însuţi. Dacă vrei să plângi, plângi, dacă vrei să te dai cu capul de pereţi, fă şi asta, dar fă-o în intimitatea casei tale, dă-ţi voie să suferi şi să îmbrăţişezi pământul pentru o zi, două, trei, dar apoi ridică-te şi mergi mai departe. Nu-l asalta cu telefoane, nu i te agăţa de picioare, nu implora în genunchi să te primească înapoi pe cineva care nu te mai vrea, nu te plimba cu rimelul scurs pe stradă. Dacă mai există vreo şansă cât de mică să vă împăcaţi, primul pas trebuie să-l facă cel care a plecat. Dar, din păcate, văd oameni care renunţă la orice urmă de demnitate din “iubire”, când de fapt sunt doar dependenţi de cel de lângă ei. Vor să ştie că e cineva acolo căruia îi pasă, le este frică de singurătate, iar dacă se întâmplă că acel cineva să plece, simt că universul li se destrama. Pentru mine asta nu e iubire. Nu, nu înseamnă că iubeşti dacă spui “Am nevoie de tine”; în iubire nu ai nevoie să ţi se dea, în iubire oferi.

           Şi mai îngrozitoare de atât – dacă se poate una ca asta – mi se pare situaţia în care ţii cu dinţii de o persoană care nu te apreciază, ba mai mult, te înjoseşte, te calcă în picioare…şi la propriu, şi la figurat. Cu lacrimi în ochi îmi povestea cineva ca el e Alesul şi că nu concepe să îl piardă, cu toate că 5 minute mai devreme încheiaseră o convorbire la telefon în care iubirea vieţii ei o făcuse albie de porci… Şi o ameninţa că se despart dacă nu face aşa şi pe dincolo, de parcă fiinţă care ar fi trebuit să îi fie jumătate devenise o simplă marionetă în mâinile lui. Nu am înţeles atunci, nu înţeleg nici acum. Probabil cei care spun că din iubire accepţi orice şi suporţi orice au uitat de Respect. Eu nu concept Iubire fără Respect, în inima mea nu poate înflori acest sentiment dacă el nu este îngrijit cu respect, cu atenţie, cu afecţiune. Nu ştiu, nu pot să-mi explic de ce o femeie s-ar mulţumi cu mai puţin de atât, de ce oare multe dintre noi stau lângă bărbaţi care în loc să le facă să se simtă cele mai frumoase şi mai iubite fiinţe de pe pământ, le calcă demnitatea în picioare şi nu le oferă decât lacrimi şi durere. Pentru mine un bărbat care nu respectă Femeia e un zero barat, un nimic, mi se pare cel mai josnic om cu putinţă şi merită să sfârşească singur în uitare. Însă unele femei nu numai că îi acceptă aşa cum sunt, dar plâng după ei şi se umilesc singure implorându-i să le ofere atenţie. Şi mă întreb, oare de ce? E asta iubire şi nu înţeleg eu?

           Eu cred că nu. De cele mai multe ori spunem că iubim pentru că e la modă să iubeşti, pentru că toată lumea iubeşte, pentru că suntem slabi, pentru că nu suntem mulţumiţi cu noi înşine şi avem nevoie de alţii care să ne facă să ne simţim mai bine, pentru că nu vrem să recunoaştem cum de multe ori căutăm doar plăcere fizică, aşa că ascundem asta sub cuvântul “iubire”. Până la urmă, altfel sună că spui că faci “dragoste”, nu “sex”, chiar dacă în afara dormitorului nu există încredere între cei doi, dar în schimb gelozia, orgoliul şi dependenţa sunt ca la ele acasă. Şi aici e problema: suntem confuzi şi nu mai ştim să facem diferenţa între ataşament şi iubire, în mintea noastră e un talmeş – balmeş, un labirint al lui Dedalus din care ne lipseşte firul Ariadnei. Ataşamentul aduce cu sine anumite cerinţe pe care le avem de la ceilalţi şi pe care aşteptăm ca ei să le împlinească, presupunând dorinţe şi aşteptări care ne pun la pământ pe măsură ce ele nu se realizează. Ne facem planuri în minte, proiectăm o imagine ideală a felului în care “trebuie” să fie lucrurile, iar când realitatea nu coincide cu visele noatre, suferim. Suferim şi aruncăm vina pe iubire, “iubirea e naşpa”, “n-o să mă mai îndrăgostesc niciodată”, “e mai bine să nu te implici”, “iubirea aduce suferinţă”. Dar nu, nu iubirea ne aduce atâta suferinţă, căci ea se caracterizează prin libertate şi respect faţă de alegerile celuilalt, iar ataşamentul – în schimb – are drept consecinţă neacceptarea, deci durerea. Şi numai când “toate dependențele vor fi murit, indiferent de ce natură vor fi fost ele, atunci, ceea ce va rămâne va fi iubire, va fi strălucirea sufletului, lumină, adevărata lumină…” (O. Paler).

           Eu cred ca iubirea în formă ei pură nu aduce niciodată suferinţă. Suferinţa vine din noi, din amorul nostru propriu care este rănit atunci când cel pe care pretindem că-l iubim nu ne răspunde la fel. La fel ca mulţi alţii am “suferit” şi eu, iar astăzi mă întreb dacă am iubit vreodată cu adevărat sau dacă voi reuşi vreodată să iubesc pe cineva mai mult decât pe mine însămi. Înainte de a striga în gura mare cât de mult iubim, ar trebui să ne supunem unui proces de introspecţie: îl iubim pe celalalt sau iubim imaginea noastra în el? Iubim sau doar avem nevoie de cineva care să compenseze ceea ce nouă ne lipseşte? Şi oare e drept să spunem atât de uşor că iubim şi să murdărim un sentiment pur asociindu-l cu cele mai întunecate gânduri şi emoţii care pot izvorî în sufletul omenesc? Şi mai ales…ştim să iubim?