Prietenia dintre femei şi bărbaţi

72147_567345843305701_751869074_n

Are Samantha dreptate, chiar aşa să fie? Nu poate exista prietenie între o femeie şi un bărbat? Din impuls aş spune un „nu” hotărât şi răspicat. Poate exista o amiciţie, însă o prietenie în adevăratul sens al cuvântului nu cred că poate să ia naştere între ei decât dacă au avut deja (o tentativă de) o relaţie, atunci când s-a consumat tot ce era de consumat şi nu mai exista ceea ce numim atracţie sexuală.

Sau putem vorbi de o amiciţie de scurtă durată, asta în cazul în care unul sau ambii iubesc deja pe cineva, dar este de neevitat ca la un moment dat  măcar unul dintre ei să îşi dorească mai mult.

Însă înainte de a ne întreba dacă aşa ceva este posibil, ar trebui să definim conceptul. Putem porni de la faptul că bărbaţii şi femeile au definiţii diferite pentru termenul de prietenie, iar asta din cauza felului în care suntem construiţi. Ştiţi deja povestea cu diferenţele dintre creierul feminim şi cel masculin: femeile sunt sentimentale, pentru ele pe primul plan se afla emoţiile, relaţiile, apropierea sufletească, în vreme ce bărbaţii se raportează la lumea şi oamenii din jur prin prisma obiectelor şi a faptelor concrete.

Astfel, pentru femei prietenia e bazată pe sentimente şi trăiri, ele au nevoie de cineva în faţa căruia să îşi deschidă inima, o persoană cu care pot discuta orice, oricând, despre oricine, în timp ce, în viziunea masculină, prietenia se bazează mai întâi de toate pe fapte. Nu de alta, dar aţi văzut bărbaţi stând de vorbă cu cel mai bun prieten ore întregi despre nimic? Da, nici eu. Iar atunci… prietenia dintre un bărbat şi o femeie înseamnă găsirea unei căi de mijloc?

Nu cred că este imposibil ca un bărbat şi o femeie să fie ”doar prieteni”, dar se întâmplă destul de rar aşa ceva, este greu de obţinut şi mai ales de întreţinut. Există şanse mai mari ca prietenia să apară atunci când ea urmează unei relaţii sentimentale şi nu invers, pentru că dacă dispare pasiunea, tensiunea sexuală, atunci celor doi le va mai rămâne prietenia. Iar acest lucru se întâmplă atunci cand se respectă principiul conform căruia chiar şi într-o relaţie amoroasă cei doi trebuie să fie buni prieteni.

Ştiu că e un subiect sensibil la care fiecare dintre noi are o părere, fie pentru că am trăit aşa ceva pe propria piele, fie văzând lucrurile din afară.  Din proprie experienţă eu spun că e vital să avem în viaţa noastră un prieten bărbat. Într-adevăr, femeile sunt cele care au o răbdare infinită şi te ascultă cum despici firul în patru iar şi iar, construiesc scenarii alături de tine şi îţi oferă un umăr pe care să plângi, însă am observat de-a lungul timpului ca cele mai bune sfaturi (cel puţin în ceea ce priveşte relaţiile) de la bărbaţi au venit.

Voi ce credeţi, un bărbat şi o femeie pot fi doar prieteni? Aveţi o astfel de relaţie? Sau dacă aţi avut, de ce nu a mers?

P.S. Eliade spune asta:

„Camaraderia dintre un bărbat şi o femeie tânără este posibilă numai dacă amândoi sunt foarte inteligenţi sau dacă amândoi iubesc. Altminteri, este o simplă tovărăşie mai mult sau mai puţin insipidă, foarte puţin interesantă sufleteşte, sau o etapă preliminară a unei legături tot atât de puţin interesante. Iar prietenia între un bărbat şi o femeie tânără este, de asemenea, un mare vânt, cu majuscule, dacă nu e alimentată de inteligenţă şi susţinută de dragostea pe care fiecare din ei o poartă unei alte persoane.”

A doua şansă

Imagine      Eu nu cred în a doua şansă. Cred că cei care te rănesc o dată o vor face şi a doua oară atâta timp cât le dai ocazia. Nu cred în a doua şansă şi cu toate aceasta de multe ori ajung să o ofer, pentru că oricât de cerebrală aş fi ca om, raţiunea nu are nicio şansă în fata afectului. Şi de multe ori nu îi iertăm pe cei care ne-au greşit, ci doar ne mai acordăm nouă şansă de a încerca încă o dată în numele unor momente frumoase din trecut, pentru că suntem naivi în speranţa că le-am mai putea trăi încă o dată. Dar există oameni care te rănesc atât de tare, încât pur şi simplu pe ei nu vrei să îi mai ai în preajmă. Lor pur simplu nu poţi să le mai dai ocazia să te lovească din nou; spui că nu îi urăşti, nu le porţi resentimente, eviţi pe cât posibil să vă întâlniţi, iar dacă îi întâlneşti pe stradă poţi să le zici “bună” din politeţe după care întorci capul pentru că nu îi mai poţi privi, însă singurul lucru pe care îl doreşti de la ei este să stea cât mai departe de tine. Dacă ai avea ocazia să le faci rău, nu le-ai face, dacă ţi s-ar oferi şansa să le întorci loviturile, nu ai lua-o. Tot ce vrei e… nimic. Paradoxal, ajungi să fii implacabil tocmai cu cei care cândva au însemnat cel mai mult pentru tine. De ce? Nu ştiu. Poate că asemenea celor supuşi la chinuri groaznice ajungi în cele din urmă să fii nepăsător pentru că nu ar fi posibil să ţi se facă un rău mai mare, poate că ai fost lovit atât de tare încât ţi-a amorţit sensibilitatea, iar întâlnirea cu cei care ţi-au greşit cândva nu îţi mai provoacă acum nici măcar o tresărire. Poate…

     Sunt oameni care se exteriorizează, care vorbesc, ţipă, lovesc, oameni care bat cu pumnul în masă şi dau din picioare, cei care azi îşi strigă durerea în gura mare fără nicio reţinere pentru că asta îi vindecă, iar mâine îşi spun zâmbind amar “Ei, şi ce dacă?” şi sunt pregătiţi să meargă mai departe. Dar oricât de zen ai fi, vine momentul în care pur şi simplu nu mai ai putere să faci asta, când în blocaj emoţional durerea devine oboseala şi apatie, iar unica opţiune care îţi mai rămâne este să pleci pentru ca asta e singurul lucru uman pe care îl mai poţi face pentru tine. Treci podul, după care îi dai foc, te ridici şi te duci unde vezi cu ochii fără să mai laşi vreo cale de întoarcere. Există, însă, oameni pe care de acum nu pot să îi mai priveşti în ochi, pentru că ai trecut podul purtând bagaje grele după tine.

     “Iert, dar nu uit” – astea sunt cuvintele amare pe care ni le spunem după fiecare trântă pe care o luăm, convinşi că neuitarea inseamnă maturitate şi că dacă aruncăm la îngrămădeală în traistă toate relele care ni s-au făcut şi le purtam cu noi la fiecare pas în lume, atunci nimeni nu are cum să ne mai atingă vreodată. Asta ne spunem, convinşi că nu am pus nimic la suflet, ci doar am adăugat încă o lecţie învăţată din cartea vieţii, fără să ne dăm seama că strângem în inima noastră atâtea vechituri, încât într-o zi n-o să mai putem deschide uşa să poftim pe cineva acolo. Oare ierţi cu adevărat, dacă nu poţi să uiţi? Cum poţi să spui că ai iertat, dacă nu eşti în stare să te mai uiţi la omul acela ca înainte, dacă duci cu tine neuitarea la fel cum un deţinut poartă un lanţ cu bilă, condamnat să nu se mişte niciodată din loc? Şi de ce ai spera la un nou început când ştii că lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel? E ciudat să te întâlneşti cu cei care au făcut parte din viaţa ta la un moment dat şi să îi priveşti acum ca pe străini. Te întrebi când şi de ce, încerci să-ţi dai seama cum s-a ajuns aici şi ce ai fi putut face altfel. Chiar poţi să ierţi, dacă nu uiţi? Şi mai ales, eşti un om rău pentru că nu poţi să uiţi?

Un bărbat aparte

e2c1453faefddf990f57053ac2f24394-1

       Strigă în continuare cât te ţin plămânii că femeile sunt proaste, materialiste şi uşuratice. Dacă asta te ajută să te împaci mai bine cu tine însuţi, anunţă cu surle şi trâmbiţe că vor doar bani, că nu merită nimic şi că fac umbră pământului degeaba. Dacă aşa ţi-e ţie mai uşor să te priveşti în oglindă, repetă-ţi în continuare că femeile sunt un mare zero barat, bucăţi de carne care expira, că ele nu fac nimic altceva decât să încetinească progresul omenirii. Încearcă în continuare să-ţi ascunzi neputinţa, goliciunea mentală şi spirituală, dejecţia morală sub remarci misogine, iar noi o să te credem pe cuvânt că sub cuvintele tale se ascunde o minte sclipitoare, dar mai presus de toate un bărbat aparte… un bărbat adevărat. Bineînţeles că asta este absolut imposibil, aşa că nici nu vom lua în calcul varianta ca tu să fii neputincios, insuficient, limitat, impotent chiar, când femeile sunt toate la fel – şi anume inferioare ţie şi întregului gen masculin.

       Şi ştii care e problema… ta? Ca în timp ce tu te strofoci căutând noi şi noi moduri de a arăta lumii ce nulităţi sunt femeile, altul descoperă zi de zi noi feluri în care s-o iubească pe cea de lângă el. În timp ce tu cauţi scuze care de care mai penibile ca să justifici faptul că nu eşti în stare ţii o Ea lângă tine, altul încearcă zi de zi să devină un bărbat mai bun pentru femeia lui. În timp ce vorbeşti despre femei ca fiind nişte paraziţi, un adaos aproape inutil vieţii pe pământ, un altul munceşte zi de zi ca să o facă mândră de el pe femeia iubită. Spui că nicio femeie nu e destul de bună pentru tine, dar în adâncul tău nici măcar tu nu crezi asta. Ai vrea pe cineva, dar ţi-e teamă de respingere, aşa că e mult mai uşor să vorbeşti, să îţi maschezi laşitatea sub o falsă aroganţă, când de fapt tu încă nu ai depăşit stadiul de copil speriat care se ascunde după fusta mamei. Şi mai ştii ce e trist pentru tine? Că până şi ea e femeie. Trist este că până n-o să-ţi scoţi capul din nisipul în care te-ai îngropat de unul singur, nu o să vezi niciodată că prin ceea ce spui despre femei, te-ai descris de fapt pe tine. N-o să conştientizezi că de fapt lumea din jur o vezi aşa cum îţi este ţie sufletul, e propria ta imagine reflectată în oglindă, iar dacă lumea e dizgraţioasa, murdară, josnică, superficială… ei bine, asta înseamnă că la fel eşti şi tu pe interior.

       Există oameni atât de frustraţi pe lumea asta, încât nici nu ştiu dacă ar trebui să-i compătimesc sau să-i ignor pur şi simplu. Indivizi care vorbesc despre bărbaţi la superlativ, dar le desfiinţează pe femei cu aceeaşi uşurinţă cu care calci în picioare nişte gândaci de bucătărie. Mă enervează cumplit să văd personaje care tratează femeia ca pe o cârpă, dar care manifestă totuşi pretenţii până la cer de la preafericita care ar putea să stea lângă ei şi au o părere atât de bună despre ei înşişi, încât se consideră deja cu o clasă peste restul omenirii. Paradoxal, se cred bărbaţi adevăraţi tocmai pentru că urăsc femeile şi sunt mândri de isprava lor, dar nu pot să nu mă întreb, oare ce te face mai “bărbat” decât a şti cum să te comporţi cu o femeie?

       De ce sunt atât de pornită pe subiectul ăsta? Pentru că am fost martoră de curând la o discuţie în care un oarecare “el” încerca să o convingă pe o oarecare “ea” de superioritatea bărbatului în faţa femeii; iar atunci când argumentele sale la fel de puternice precum o foaie de hârtie în calea foarfecii au căzut fără drept de apel, acest personaj s-a simţit îndreptăţit să treacă la jigniri şi i-a înşirat bietei fete toată gama de înjurături existente în limba română la momentul actual. Cred ca unor astfel de oameni le lipseşte, în primul rând, dimensiunea realităţii. Probabil există în ei anumite reminiscenţe a unei copilării mai puţin fericite, anumite frustrări adunate în adolescenţă, care puse cap la cap i-au transformat în aceşti bărbaţi misogini şi iraţionali care sunt astăzi. Pentru că un om raţional nu încadrează toate femeile sau toţi bărbaţii într-o anumită categorie, pentru că lăsând la o parte modul atât de clişeistic în care sună, niciun om nu seamănă cu altul! Mi se pare strigător la cer ca în secolul XXI să susţii cu toată convingerea că singurul rol al femeilor este acela de reproducere, că visează numai sex şi bani, în vreme ce bărbaţii sunt…citez: “ca sferele, perfecţi”. Contrar aşteptărilor unor astfel de “perfecţiuni întruchipate”, să critici ceea ce nu înţelegi şi să etichetezi ceva fără să cunoşti sugerează orice, numai inteligenţă nu. O astfel de atitudine denotă numai incapacitate de adaptare, gândire limitată şi, cel mai probabil, anumite probleme psihologice. Îmi pare rău nu doar pentru femeile, ci pentru orice om care ia contact cu un astfel de personaj – care din punctul meu de vedere nu poate servi societăţii decât ca exemplu negativ, de primitivism dus până la extreme.

       Nu vreau să pară că susţin feminismul până în pânzele albe; eu însămi am criticat femeile din ziua de azi din nenumărate motive pe care nu o să le înşir aici acum pentru că mi-ar mai ieşi încă un articol. Dar mi se ridică părul în cap şi-mi firbe sangele-n vine când văd unii oameni care au aroganţa de a considera că fac parte dintr-o “rasă pură” doar pentru că sunt bărbaţi şi nu femei, albi şi nu negri, majoritari şi nu minoritari şi aşa mai departe Bărbatul şi femeia sunt fiinţe complementare, sunt diferiţi, dar se completează reciproc, aşa că discuţia cu privire la care dintre ei este mai valoros, e numai o inepţie din start destinată eşecului.

Cu şi despre oameni complicaţi

c6a29bef351777db39c6f98de9809b57

       Mă atrag ca un magnet şi totodată îmi displac profund oamenii complicaţi. Într-o anumită măsură sunt şi eu unul din ei, iar când îi întâlnesc îmi dau seama cam cât de greu le este celor din jur să aibă de-a face cu mine. Sigur ştii despre ce vorbesc: acum râd cu gura până la urechi şi afară canta pasarele, iar peste câteva minute tună şi fulgeră, privirea li se întunecă, iar tu rămâi buimac fără să ştii când şi unde a apărut problema. Ciudaţi, nehotăraţi sau pur şi simplu imaturi, astăzi îţi scriu poezii şi îţi jura iubire, iar mâine nu mai auzi nimic de la ei. Sunt cei care dispar şi te fac să te întrebi “unde dracu’ am greşit?” şi revin în viaţa ta fix atunci când reuşeşti să te pui pe picioare, de parcă ar avea un detector care îi anunţa că ar cam fi timpul să te dea iar peste cap. Şi se comportă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, se gudura ca un animăluţ la picioarele tale, îţi zâmbesc cu ochi mari şi inocenţi, îţi spun vorbe frumoase cu aşa o înflăcărare, încât oricât ţi-ai dori asta, nu poţi să nu îi crezi. Sunt oameni fascinanţi tocmai din cauza acestui “du-te, vino”, pentru că niciodată nu ştii la ce să te aştepţi de la ei, pentru fiecare clipă petrecută împreună o trăieşti la maxim ştiind că mâine e foarte posibil să plece şi tu să rămâi din nou singur în ceaţă. Şi nu mai auzi nimic de ei, dispar ca şi cum nici n-ar fi trecut prin viaţa ta, ajungi să te întrebi dacă au fost într-adevăr acolo sau totul s-a petrecut doar în mintea ta.

       Sunt complicaţi pentru că nu reuşeşti niciodată să-i înţelegi. Pentru ei albul nu e alb, iar negrul nu e negru, pentru că 1+1 nu face 2, pentru că pur şi simplu sunt altfel decât restul. Pentru că le place ploaia, iar soarele îi deprima, pentru că sunt ba reci, ba sensibili, pentru că te fac din cuvinte…te ridica la cer şi apoi te împing din Rai pe pământ fără paraşută. Şi nici nu dau doi bani pe părerea celorlalţi, trăiesc într-o lume a lor după propriile reguli, în care ziua e luna pe cer, iar soarele noaptea. Îţi juri că asta e ultima dată când te mai întorci din drum, că asta este ultima şansă pe care le-o dai, dar cumva, fără să sesisezi, ultima oară devine mereu penultima. Şi nu poţi să le spui “nu” pentru că la un moment dat te obişnuieşti cu gândul că aşa sunt ei, nu fac asta din răutate şi nici n-au un plan prestabilit, pur şi simplu aşa i-a lăsat Dumnezeu pe pământ. Astăzi sunteţi fericiţi şi totul e atât de bine, încât începi să visezi cu ochii deschişi, iar mâine telefonul nu mai suna. Iar dacă suni tu, nu răspunde nimeni. Mereu pleacă şi se întorc, începi să prinzi drag de ei, dar nu reuşeşti să te imaginezi într-o relaţie cu o astfel de persoană…şi dacă faci prostia să te îndrăgosteşti, e posibil să începi să scrii despre asta, aşa că ceva productiv tot va ieşi.:) Bineînţeles, numai după ce mai întâi o să te facă să nu mai fii om şi o să-ţi #%&*@ creierii până când îţi vei dori să te internezi la nebuni de bună voie.

       Am observat că fac cum fac şi mă înconjor numai cu astfel de persoane. Mi-a spus cineva mai demult că oamenii nu sunt magneţi, aşa că vei sfârşi alături de cineva ca tine. În cele din urmă poate că eu sunt problema…dar totuşi mă sperie să văd că există oameni chiar şi mai fucked up decât mine.

Îmi plac începuturile…

834349f67cb1aff82310abf652147d91          Pentru mine începuturile au aromă de cafea, căci pornesc la drum cu sufletul vindecat şi cu mintea limpede, amintindu-mi de dimineţile în care mă trezeam cu poftă de viaţă şi fără teamă să ridic ochii spre cerul…albastru. Au gustul dulce – acrişor de vişine şi un farmec al lor aparte pentru că nu ştii niciodată ce te aşteaptă, dar cu speranţă în suflet te gândeşti că de data asta o să fie mai bine. Îmi plac începuturile pentru că ajungem acolo mai buni, mai înţelepţi, mai dornici ca de data asta să fie altfel, pentru că purtăm cu noi lecţiile pe care ni le-au predat sfârşiturile… Iar începuturi cu adevărat sunt doar cele în care te avânţi cu inima deschisă şi numai după ce ai făcut curăţenie în suflet, după ce ai dat uitării tot ceea ce te-a apăsat cândva şi ai făcut loc pentru amintiri noi, când ţi-ai golit buzunarele de amărăciune, tristeţe şi teamă şi eşti pregătit să iei pe altcineva de mână ca să păşiţi împreună, cu încredere, spre viitor.

           Îmi plac începuturile… Îmi plac fluturii din stomac, momentele în care inima naivă o ia razna, îmi plac mesajele de “bună dimineaţa” şi telefoanele de “noapte bună”, îmbrăţişările lungi din zori şi până-n seară şi sărutările în care ai vrea să devii o singură fiinţă cu celălalt. Îmi place zâmbetul tâmp pe care-l am pe faţă şi fericirea care mă face să radiez şi ador momentele în care cei din jur îmi spun “Ce frumoasă eşti azi”, iar sufletul meu zâmbeşte căci numai el ştie motivul. Îmi place să-mi fie dor de cineva, secundele să mi se pară ore, iar orele zile, să aştept să-l văd cu entuziasm, nerăbdătoare, agitată, fericită, să simt fluturii cum îmi dansează prin tot corpul, iar gândurile să nu mai aibă nicio logică, să nu mai ştiu dacă e luni, e marţi sau sâmbătă, să nu mai ştiu de mine. Să nu-mi mai fie foame de nimic, decât de iubire.

           Îmi plac începuturile pentru că atunci chiar şi cei mai maturi oameni se transformă în adolescenţi, pentru că oricât de raţional şi ancorat în realitate ai fi, nu poţi să nu devii un visător, pentru că oricât de multe lovituri le-ar fi dat viaţa celor mai încercate suflete, chiar în colţurile lor mai întunecate va izvorî o rază de speranţă. Îmi plac începuturile pentru că iubirea poate face emoţii să rodească chiar şi în cele mai aride inimi, pentru că fericirea e atât de mare atunci, încât nu mai e loc de orgolii, pentru că singura grijă e descoperirea celuilalt, asimilarea lui… pentru că atunci chiar crezi cu toată fiinţa că “de data asta” o să fie altfel. Furnicăturile din stomac când te sună, când te ia de mână, când se uită la tine, când se apropie şi îi simţi mirosul, respiraţia, bătăile inimii – toate îmi plac. Şi iubesc începuturile pentru că te fac curajos… pentru că îndrăzneşti să crezi, să speri, să vrei. Pentru că îţi pun zâmbetul pe chip şi soarele în suflet, pentru îndrăgostiţii sunt ca nişte licurici, au o lumină a lor specială care îi distinge de restul oamenilor, pentru că sunt unul lângă celălalt şi atunci nu le mai lipseşte nimic. Şi îmi plac începuturile tocmai pentru că sunt scurte. Pentru că lucrurile frumoase durează puţin, pentru că dacă ar dura mult n-am mai şti să ne bucurăm de ele, pentru că apar în viaţa noastră atunci când ne aşteptăm mai puţin doar ca să ne arate că magia există.

           Îmi plac începuturile mai ales acum, când se apropie primăvara… şi oare ce alt anotimp ar fi mai potrivit pentru un nou început?

%d blogeri au apreciat: