Cum îl văd eu pe Bukowski?

Ca pe un personaj care îşi poartă paşii pe o scenă în faţa întregii lumi, stigmatizat şi blamat, un individ notoriu supus privirilor dezaprobatoare ale oamenilor indignaţi de viciile sale. Un personaj îndrăgostit fără scăpare de propriii demoni: ţigări, băutura, sex, nebunie, singurătate şi scris, îi strânge la piept şi îi îmbrăţişează cu dragoste, îi iubeşte pe toţi la fel de mult, întorcând spre public nu aceeaşi privire dezaprobatoare, ci o nepăsare crudă şi rece, el e un personaj de pe altă lume. Bukowski e supraom, îşi trăieşte existenţa pe pământ, dar fără să se amestece printre noi, e un geniu scriind despre oameni, dar recunoaşte că animalul numit societate îl îngrozeşte, spune că nu ne urăşte, dar se simte mai bine înconjurat doar de singurătate, nu caută să se facă agreat şi nici nu are nevoie de asta. E un bagabond vulgar, imoral, un beţiv decadent, dar îi face al naibii de multă plăcere să fie aşa, parcă îl şi văd rânjind, întrebându-ne printre două fumuri de ţigară, “Şi ce dacă?”.

Cine poate să înţeleagă demonii unui scriitor? La mulţi ani, Mr. Bukowski!

“great writers are indecent people
they live unfairly
saving the best part for paper.

good human beings save the world
so that bastards like me can keep creating art,
become immortal.
if you read this after I am dead
it means I made it.”

 Charles Bukowski, The People Look Like Flowers at Last

Revedere

              Nu a bătut la uşă, a păşit în camera de hotel hotărâtă, mânată de dorinţă, conştientă de ceea ce avea să se întâmple şi nerăbdătoare ca visul să se consume cât mai repede. Ştia că o aşteaptă. Avea mintea goală, şi stomacul la fel, dar îşi simţea sângele curgând şuvoaie în trupul ei, o furnicau degetele până la vârfuri şi inima nebună, tânără şi înfometată stătea să îi iasă din piept. Cămaşa verde din mătase transparentă, strânsă în talie, provocatoare, îi urma fidelă ritmul alert al respiraţiei, îi mângâia bustul tare, care avea să devină plastilina între palmele lui câteva momente mai târziu. Gândul ăsta i-a tăiat respiraţia pentru o secundă, forţând-o să înghită în sec, iar o broboană rece i s-a prelins sălbatic dinspre claviculă spre sâni şi s-a pierdut în crestătura de la care el nu mai putea să îşi ia ochii acum. Dar nu era un gând, ea nu mai gândea. Era o dorinţă, mistuitoare, animalică, o poftă carnală care puse stăpânire pe ea încă de se cazase în hotelul ăla fără bagaje. Îşi uitase acasă toate regulile şi inhibiţiile, toată moralitatea care o încorseta zi de zi până la sufocare. Se simţea liberă. Avea mintea goală acum, tot ce simţea era dorinţa. Şi fusta aia mulată, cu talie înaltă, care completa de minune tocurile şi îi făcea picioarele să pară nesfârşite, o strângea, strigând parcă să fie dezbracată. Acum o mai încorsetau doar hainele, doar lenjeria lipită de pielea ei, devenită prea strâmtă, parcă prea groasă, simţea că dacă nu scapă de ea curând nu va mai putea să respire.

              Printre draperii apusul pătrundea pe alocuri în cameră.

            Atmosfera era încărcată. Era cald, mult prea cald, aparatul care respira aer rece în încăperea aia străină, tot mai mică, dintr-odată nu mai reuşea să faţă fată. O privea cu ochi flămânzi, licărind, pe cea lângă care aproape descoperise iubirea cu timp în urmă. Dar nu mai era copila aia, de data asta se arata în faţa lui mai femeie ca oricare alta, de la depărtare mirosea a dorinţă, de parcă toată pasiunea de pe pământ s-a scurs în fiinţa aia care răspândea acum în faţa lui erotism prin toţi porii. S-a simţit uşurat când s-a apropiat şi l-a sărutat brutal în timp ce şi-a împletit braţele de după gâtul lui, pentru că n-ar fi ştiut ce să spună. Era frumoasă. Prea frumoasă. Recunoştea acelaşi gust de vişine şi buzele îi erau la fel de moi, iar degetele lui se plimbau prin părul ei cu aceeaşi lejeritate de altădată. A sărutat-o după gât şi mirosul de mare l-a făcut să se simtă ca acasă, iar sânii ei, plamaduiti parcă după palmele sale, l-au facut să o dorească şi mai mult la gândul că e aici, că e „a lui” şi n-a încetat niciodată să fie. Dar nu mai era ea, se schimbase ceva. Şi-a dat seama de asta când şi-a înfipt sălbatic degetele în carnea sa de parcă ar fi vrut să-l înveţe şi pe el ce e durerea. Nu şi-au vorbit prin cuvinte, dar a intrat şi el în jocul ei sălbatic, erau ca doi primitivi care descopereau chiar atunci pe loc ce înseamnă să îţi scurgi minţile şi să te contopeşti cu cineva, să te dizolvi fiinţă în fiinţa şi să te inunde plăcerea, precum o apă care îşi iese din matcă şi se revarsă sălbatic, în lume după bunul plac şi propria voie. Fără să-şi dea seama când, o eliberase de lenjeria care o sufoca mai devreme. Curios, acum îi era şi mai greu să respire.

          Se făcuse deja beznă când şi-au spus primele cuvinte. Hainele le erau împrăştiate prin cameră, la fel le erau şi gândurile, la fel şi trupurile lor lipsite de vlagă. Ea se simţea de parcă făcuse dragoste pentru prima dată, el o simţea a lui fără să o mai cunoască.

” Ce s-a întâmplat cu tine?”

              S-a întors spre el şi i-ar fi spus atatea, dar învăţase ceva în seara aia, că atunci cand sunt in plus cuvintele murdăresc iubirea. Şi-a lăsat capul pe pieptul lui, nu fusese nicicând mai bine. A zâmbit.

„Tu te întâmpli de fiecare dată”.

When in Rome

Atinşi de dragoste, cu toţii devenim poeţi – spunea Platon. Mă conving de asta tot mai des, mai ales când oameni pe care îi vedeam ca fiind reci şi rigizi mi se arata capabili de pasiuni istovitoare. Şi se mai întâmpla asta şi când fac parte din proiecte frumoase, de care sunt mândră, care mă fac să zâmbesc prin simplul fapt că s-au realizat.

E prima dată când vorbesc despre job-ul meu, dar n-am putut să mă abţin, ştiu că o să vă placă şi vouă. Mai multe info găsiţi aici.

Şi ca să păstrăm tema campaniei, aş vrea să îmi spuneţi care a fost cel mai romantic lucru pe care l-a făcut cineva pentru voi? Sau pe care l-aţi făcut chiar voi pentru alţii. Haideţi, aştept să aud idei nebuneşti… de romantice! 🙂