Fără titlu

          Ştiu că a trebuit să vii pentru că aveam nevoie de cineva ca tine şi înţeleg că a trebuit să pleci pentru ca eu să regăsesc drumul către mine. Într-un final, am învăţat prin tine ca binecuvântările ni se pot arăta sub cele mai hidoase forme, aşa cum obstacolele se deghizează în mari iubiri doar pentru a ne testa limitele.

        Dar rămas un gol în mine şi nu ştiu ce să fac cu el. Nu ştiu unde s-a dus tot ce era acolo şi nici ce să pun în loc. Mi-ai spune că zâmbete, lumini, vorbe frumoase, replici inspirate, zgomote şi mângâieri bine plasate ar putea să astupe prăpastia asta fără sens, dar ştim amândoi că nu asta e răspunsul. Tu însuţi ţi-ai clădit o viaţă întreagă colecţionând frânturi din oameni, adunând momente disparate acum în cotloanele obscure ale sufletului tău. Te-ai căutat pe tine în îmbrăţişări străine, ai vrut să-ţi dai un sens, oricare, în săruturi furate pe la colţuri întunecate de stradă, ai căutat peste tot, mai puţin în tine. Le-ai pus pe toate la grămadă şi ai creionat ca un adevărat artist baza unui suflet măcinat de îndoieli; biet naiv, fără să ştii, ţi-ai pus la temelie un mozaic de nimicuri. Dar chiar şi în arhitectură, înainte de a adăuga un etaj sau o dependinţă se verifică fundaţia. Spune-mi acum, ai avea curaj să îţi înfrunţi adevărata faţă?

         Dar poate că răspunsul mi-a fost mereu la îndemână. Mi l-ai oferit chiar tu, care îţi ţineai în permanenţă cheile la gât şi tresăreai noaptea, terifiat de gândul că dacă le-ai pierde, cineva ar putea să vadă cine eşti cu adevărat. Vezi tu, ai ridicat un zid între noi, dar zidul era de sticlă, căci n-ai înţeles nici până astăzi cum ceea ce un om ascunde spune mai multe decât ceea ce el arată. Am văzut totul din tine şi m-au cutremurat cadavrele care zăceau pe podeaua sufletului tău, ştiind că într-o zi aveam să îmi ocup şi eu locul meu acolo. Am privit mereu, chiar şi în dimineţile în care tu fără să ai habar îmi pregăteai cafeaua, şi am văzut în întunericul un mister pe care mi-am dorit să-l dezleg. Dar ştiu astăzi că nu era niciun mister, erau doar reminiscenţele unor idealuri neîmplinite, doar osemintele unui „eu” care ţi-ai fi dorit să fii, dar n-ai fost niciodată.

        Dar oare tu ştii ce zace în tine? Oare mai ţii minte câte suflete ai ars pe rugul iubirii, ori timpul laolaltă cu uitarea ţi-au transformat şi vina în scrum pe altarul căutării de sine? Ţi-a lipsit curajul poate, sau poate ne-a lipsit amândurora sincronizarea. Sau poate că ne-am întâlnit exact când trebuia, ca eu să trec prin focul purificator al transformării, iar tu rămâi pentru totdeauna o parte din mine. Ştiu că nu e vina ta. Nu e nici a mea, nu e vina nimănui şi în definitiv, de ce ar fi o vina să iubeşti? Nu, nu a fost o nebunie să mă jertfesc pe altarul tău, ci doar o opţiune personală, ca o Ana a lui Manole m-am facut ofranda la constructia ta, si am ramas si eu pentru totdeauna o parte din tine.

         M-a cuprins acum o resemnare în care nu mă recunosc. Oare am obosit? Sau poate m-am pierdut din nou? Sunt tot eu? Sunt alta, m-am schimbat? Nu mai ştiu încotro. Rareori îmi mai permit să privesc cu coada ochiului în urmă, doar pentru a-mi aduce aminte cum am ajuns astăzi aici. În definitiv, orice despărţire poate fi tradusă ca un abandon al unui „eu”, la fel cum orice privire aruncată pe furiş în urmă aduce cu ea un inevitabil regret. Şi vai de cei care seduşi de imaginea trecutului, îmbrăcat acum în straiele cele mai frumoase, vor sparge lacăte de la uşi ce nu ar mai trebui deschise vreodată. În final, dintr-un univers de întrebări, va cutremura pământul numai una: „Cum ar fi fost dacă?”. Poate că răspunsul la întrebarea asta e ceea ce îmi lipseşte şi mie.

Indisponibil? Şi tu eşti?

         Există oameni indisponibili emoţional?

        Am fost întrebată asta pe blog şi m-am întrebat şi eu deseori, oscilând de fiecare dată între un „da” timid, care mă făcea pe moment să mă simt mai bine la gândul că nu îmi aparţine vina pentru pseudodrama pe care o inventasem în viaţa mea la momentul respectiv, pentru a ma aduce apoi singură la realitate spunându-mi că „indisponibil emotional” e doar forma cosmetizata a lui „nu mă interesezi de ajuns”, „nu îmi pasă destul”, „nu te vreau”. N-am reuşit prea uşor să găsesc un răspuns, pentru că fiecare variantă părea cea potrivită atunci când era privită dintr-un anumit unghi, când era dată drept răspuns într-un anumit context sau când, obosită fiind, îmi era totuna care e adevărul.

        Am luat cartea de psihologie la braţ şi am aflat ca oamenii indisponibili emoţional sunt indivizi „neterminaţi”, neîmpliniţi sufleteşte, oameni al căror Sine este incomplet şi care se afla fără să ştie într-o permanentă căutare al propriului Eu. Dar stiam asta deja, pentru ca am vazut cu ochii mei cum absorb ca un burete frustrări, tristeţi şi neîmpliniri, pe care le depozitează adânc şi le condamnă să rămână ascunse tocmai din teama lor de a se deschide, de a se apropia sufleteşte şi de a avea încredere în cei din jur. Paradoxal, tocmai această disfuncţionalitate care le condamna din start eşecului orice tentativă de a avea o relaţie sănătoasă, le rămâne lor necunoscută. Autocunoaşterea le este străină indisponibililor, care nu sunt conştienţi de propriile trăiri, ori le neagă, le refulează şi refuza să le domine. Cum fiecare sac îşi are peticul, vor fi atraşi de ei indivizi care le simt blocajul emoţional şi îşi vor dori să îi salveze pentru că au şi ei o nevoie bolnăvicioasă: aceea de a fi făcuţi să sufere.

        Din punct de vedere psihologic, atracţia faţă de oameni indisponibili emoţional nu este decât un mecanism psihic însuşit la un moment dat în trecut, cel mai adesea în copilărie, algoritm care va fi repetat întotdeauna inconştient în fiecare relaţionare ce va urma pe parcursul vieţii. Putem traduce atracţia faţă de indisponibili emoţional sub diferite forme, de la teamă de abandon, stimă scăzută de sine şi perfecţionism, până la neîncrederea în sine şi în alţii, sentimentul de frică, ruşine, vulnerabilitate. Dacă în copilărie nu ne-am simţit acceptaţi de părinţi, dacă nu am primit destulă afecţiune din partea lor, dacă ne-am simţit criticaţi, neînţeleşi şi abandonaţi, atunci vom dezvolta convingerea ca merităm atât şi nimic mai mult, şi vom avea prin urmare tendinţa de a alege parteneri indisponibili emoţional, care nu ne vor face niciodată să atingem împlinirea sufletească, confirmându-ne parcă ideea de la care am pornit, şi anume că „doar atât merităm”.

          Deşi copilăria rămâne una din cele mai scurte perioade din viaţă, ea îşi lasă puternic amprenta asupra întregii noastre existenţe. Un părinte dominator, autoritar, rece sau indisponibil (fizic sau psihic), care impune tranformarea propriilor nerealizări în ambiţiile copilului, care nu poate răspunde nevoilor acestuia, va face ca cel mic să îşi asume convingerea că nevoile sale sunt neimportante, creând premisele formării unui adult nesigur pe el, care va avea întotdeauna o nevoie covârşitoare de atenţie şi siguranţă din partea partenerului. Paradoxal, ajuns la maturitate copilul va urma acelaşi tipar monstruos învăţat in copilarie: îi va alege fix pe acei oameni care vor repeta comportamentul părinţilor, pentru că va vedea în ei şansa de a schimba trecutul şi va forţa existenţa unor relaţii în care mai mult va oferi decât va primi, din dorinţa de a câştiga atenţia, iubirea şi afecţiunea pe care nu le-a primit cand era mic.

          Suntem “neterminaţi” şi noi atunci când tragem de o legatură cu oameni care nu îşi doresc implicare sau care se afla deja într-o altă relaţie, care nu au de oferit decât firimituri din sufletul şi timpul lor, ori oameni care locuiesc la depărtare, astfel încât legătura cu ei ne va aduce drama pe o căutam desi nu recunoastem asta, oameni care au nevoie să fie salvaţi, tocmai din nevoia masochistă de a suferi: îi alegem inconştient pentru că ei vin să ne facă să simţim durerea atat de familiară nouă, cu care am fost obişnuiţi de mici şi ne condamnăm singuri să fim prizonieri într-un cerc vicios pe care îl repetăm la nesfârşit.

        În ansamblu, vom avea în permanenţă tendinţa de a ne mula fidel întreaga existenţă pe modelul învăţat în copilărie: dacă ne-am simţit respinşi de o persoană apropiată atunci când eram mici, la maturitate vom fi atraşi în mod paradoxal de persoane care fac acelaşi lucru, în ciuda nevoii noastre imense de a primi şi a oferi afecţiune. Suferim pentru că nu avem parte de lucrurile pe care ni le dorim, pe care le merităm şi pentru care am face orice, însă într-un mod absolut bizar, cerem ca aceste nevoi să fie satisfăcute de persoane care nu pot face asta! Existenţa unui călău cere şi o victimă, aşa că ne aşezăm cu plăcere capul pe eşafod şi aşteptam cu zâmbetul pe buze ca lama rece să ne atingă ceafa. Ne place să ne regăsim în postura de victime, de oameni care suferă din şi pentru iubire şi îi blamam pe indisponibili pentru suferinţa noastră, când de fapt călăul şi victimă sunt una şi aceeaşi persoană: noi. Nimeni nu ne poate face rău decât cu voia noastră, iar noi îi alegem pe indisponibili tocmai pentru că defecţiunile lor le regăsim în adâncul nostru; îi alegem pentru că suntem incompleţi şi incapabili de a avea o relaţie altfel decât bolnăvicioasă. Cu alte cuvinte, atracţia faţă de parteneri incompleţi, indisponibili, nepregătiţi pentru o relaţie, nu face decât să demonstreze propria indisponibilitate, conform legii firii: oamenii pe care îi alegem în jurul nostru reflectă cu fidelitatea unei oglinzi ceea ce suntem noi cu adevărat.

        Poate că la prima vedere nu îţi dai seama, dar aruncând o privire atentă în trecut vei vedea că întreaga ta existenţă nu este decât o eternă reiterare a experienţelor mai vechi, rămase în incostient, şi care ţi-au influenţat fiecare alegere în viaţă. E o muncă sisifică, dar dacă ai răbdarea să dezgropi rămăşiţele relaţiilor îngropate de mult şi să calculezi rece şi metodic fiecare pas pe care l-ai făcut, vei identifica algoritmii de funcţionare şi modelele comportamentale care te-au adus în punctul în care te afli astăzi.

       Vestea proastă este că nu ne putem schimba copilăria şi nici trecutul. Vestea bună este că viitorul poate fi schimbat oricând.

Alb negru

           Ştii, Parisul nu mi s-a părut niciodată mai puţin romantic ca atunci când l-am văzut cu tine. Toate oraşele mari, mai cu seamă acest axis mundi al iubirii, poartă în ele povara atâtor suflete rătăcite care îşi cauta regăsirea acolo. Ne-am căutat şi noi unul pe celălalt printre cohorte de îndrăgostiţi, de parcă n-am fi ştiut că ne-am pierdut demult unul de altul. Dar poate că nici nu ne-am întâlnit vreodată, ci doar am rătăcit bezmetici în golul dintre noi, şi împiedicându-ne când şi când ne ceream scuze pentru fluturii rebeli care dădeau să prindă aripi. Dar în ziua aia, când te-am luat de mână şi cuvintele mi-au părăsit buzele îngheţate, am ştiut că dezbracandu-te de haină, mâinile şi-au croit drum printre coastele tale şi atunci ţi-am simţit pentru prima dată inima pulsând între palmele mele.

De când nu ai mai privit cerul?
Nu ştiu, parcă de o eternitate…

           N-am fost nicicând mai aproape de tine ca atunci şi nicăieri nu mi s-a părut cerul mai departe ca în Paris. N-am simţit nicicând că eşti a mea mai mult ca în clipa aceea, când ridicând privirea spre cer ţi-ai lăsat sufletul nesupravegheat în mâinile mele. Dar am văzut apoi că la Paris cerul poate fi atins doar cu privirea. El rămâne departe, e departe…iar romantismul oraşului se risipeşte, la fel cum, cu toată grandoarea lui, Turnul Eiffel păleşte şi el în fata înălţimii aşteptărilor noastre. Mi-a fost clar atunci că greutatea viselor pe care le-am purtat in bagaje pana acolo afunda tot mai mult Parisul în neputinţă, distanţându-ne de cer. Vezi tu, astea sunt lucrurile care depărtează oamenii. Oraşe prea mari, aşteptări prea mari, vise prea mari, vorbe prea mari, în definitiv, dacă nu ne aflăm în pat, orice lucru mare naşte prăpăstii între noi.

        Iar când mi-ai întors spatele în marea aia de oameni, m-am simţit atunci mai singur ca oricând. Pentru unii iubirea se naşte la Paris, alţii o reînvie, noi am îngropat-o acolo.

Cartea amăgirilor

Niciodată nu te voi trăda de tot, deşi te-am trădat şi te voi trăda la fiecare pas; Când te-am urât nu te-am putut uita; Te-am blestemat, ca să te suport; Te-am refuzat, ca să te schimbi; Te-am chemat şi n-ai venit, am urlat şi nu mi-ai zâmbit, am fost trist şi nu m-ai mângâiat. Am plâns şi nu mi-ai îndulcit lacrimile. Deşert ai fost rugăminţilor mele. Ucis-am în gând întâia clipă a vieţii şi fulgerat-am începuturile tale, secetă în fructe, uscăciune în flori şi secarea izvoarelor dorit-a sufletul meu. Dar recunoscător îţi este sufletul meu pentru zâmbetul ce l-a văzut doar el şi nimeni altul; recunoscător pentru acea întâlnire, de nimeni aflată; acea întâlnire nu se uită, ci cu credinţa ascunsă în tine răsună în tăcere, înverzeşte pustiuri, îndulceşte lacrimi şi înseninează singurătăţi. Îţi jur că niciodată nu vei cunoaşte marea mea trădare. Jur pe tot ce poate fi mai sfânt: pe zâmbetul tău, că nu mă voi despărţi niciodată de tine.

Emil Cioran