Fericirea (1)

             “Tu nu ştii să fii fericită„, asta îmi spunea mereu.

             „Cu greu mă abţin să nu izbucnesc într-un râs isteric numai când te aud că asta îţi doreşti, pentru că – ascultă aici la mine – tu n-o să fii fericită niciodată, fericirea nu e pentru tine aşa cum nici apa nu e pentru deşert, că dacă ar ploua într-o zi s-ar duce dracu’ toate uscăciunea aia care îl defineşte atât de bine. De fapt, cred că asta ar fi cea mai mare tragedie care ţi s-ar putea întâmpla vreodată: să fii fericită, că atunci ţi s-ar anula întreaga fiinţa, ţi-ai vedea sfărâmate toate principiile şi axiomele pe care ţi-ai clădit existenţa până acum, n-ai mai şti încotro s-o apuci. Ţie îţi place freamătul, zbuciumul interior, nemulţumirea, tristeţea e felul tău de a fi, asta te defineşte pe tine la fel cum albul defineşte iarna, aşa cum atunci când vezi albastru te gândeşti la mine. Crezi că ţi-ar mai rămâne ceva dacă fericirea ţi-ar fura toate astea? Dacă Doamne fereşte, mi-a spus râzând, te-ai trezi într-o zi şi ai fi fericită, atunci n-ai mai fi tu, ar muri o parte din tine, parcă te şi văd plângând în genunchi ca în faţa unui mormânt pentru că eşti fericită şi nu vrei să fii, pentru că fericirea îţi va fi ucis sufletul… Ah, ce comedie neagră mi-ar fi dat să văd ochilor! Da, ar fi un blestem pentru tine să întâlneşti fericirea, că fără tristeţe n-ai mai avea despre ce scrie.

             Şi ştii ce e tragic? Ca pe cât de mult îţi place să iubeşti, pe atât de mult iubeşti să suferi. Iubeşti pătimaş şi până în pânzele albe, fără măsură şi fără să întrebi de ce, ai putea să iubeşti pe oricine pentru că iubirea vine din tine şi nu depinde de alţii, ea nu e condiţionată decât de nevoia ta de a cunoaşte. De fapt, singura măsură pe care tu o dai tu lucrurilor este suferinţa, alte reguli nu ai. Ar putea să fie un oricare altul în locul meu şi tu ai rămâne aceeaşi… Asta mă roade, că în locul meu ar putea fi un oricare altul, în timp ce în locul tău pentru mine nu ar fi putea fi nimeni altcineva; eu sunt îndrăgostit de tine, iar tu eşti îndrăgostită de iubire. Si pentru tine nu-i iubire aia care nu te face să plângi, care nu-ţi smulge inima din piept, tu vrei să-ţi fie călcat sufletul în picioare şi zdrobit, vrei să ai soarta tragică a eroilor din cărţile tale…sau poate că ei au soarta ta. Bietul tău suflet a ajuns cobai de amorul artei… La dracu’ că nu mai înţeleg nimic, m-am rugat de atâtea ori să-ţi fie de ajuns să trăieşti prin ele, prin personajele tale, dar acum încep să cred că n-ai avea cum să le dai viaţa fără să fi trecut chiar tu prin experienţele pe care le atribui lor… Nu, e absolut necesar ca tu să cunoşti, să aduni trăiri, tu visezi iubiri cu final tragic ca în cărţile pe care le scrii, viaţa ta e un roman în care tu eşti Marele Personaj. Dispreţuieşti şi te deprimă finalurile fericite, iubirile comune îţi lasa un gust amar, ţie îţi place întunericul, durerea, chinul. Mă întreb tot mai des, oare ce demon se ascunde în tine? Tu îţi măsori iubirile prin suferinţă: cu cât suferi mai mult, cu atât iubeşti mai mult, iar asta e blestemul meu…că n-am să fiu niciodată dragostea vieţii tale pentru că n-aş putea nicicând să te fac să suferi.

             Mă uit cu admiraţie şi groază la tine cum îţi place să fii sfaramată în bucăţi doar din satisfacţia morbidă de a te reconstrui singură la loc, cărămidă cu cărămidă, cu un entuziasm copilăresc, numai să-ţi îndeplineşti curiozitatea de a vedea ce iese…şi niciodată nu iese la fel, de fiecare dată când te întorci la mine eşti alta… în definitiv, fericirea nu te-ar putea mulţumi vreodată, e prea comună pentru tine. „

Femei şi bărbaţi

        

          Nu ştiu cum să vă spun…mie îmi place singurătatea. Stau uneori zile întregi singură în casă, mă reinventez, îmi analizez sufletul din toate unghiurile, dorm ziua şi stau trează noaptea, mai beau câte un pahar de vin şi îmi fumez gândurile în timp ce privesc inelele de fum cum se duc în întuneric şi dispar în magia nopţii. Cel mai bine cu ea mă înţeleg, cu noaptea. Apar mereu goală în faţa ei n-am simţit vreodată nici cea mai mică urmă de jenă, ne ştim de multă vreme şi am ajuns în timp să îi înţeleg tăcerea, iar ea mie egoismul. Uneori stau şi scriu, alteori mă las purtată de cele mai fascinante povesti din cărţile care îşi aşteaptă cuminţi rândul să fie citite, dar cel mai adesea propriile mele gânduri sunt cele care îmi inundă mintea şi sufletul deopotrivă. Oamenii mă obosesc, mă consumă, mă seacă de energie, mă gândesc tot mai des că nu voi putea găsi vreodată companie mai plăcută decât a mea însemi, si in afară de cel care se îmbraca în albastru niciun bărbat nu a mai înţeles până acum nevoia mea de singurătate.

           Cel mai tragic este că nici femeile nu înţeleg asta, multe fac dintr-un bărbat sensul vieţii lor şi uită că înainte de a te dărui cuiva, trebuie să-ţi aparţii ţie înseţi. Am privit consternata femei care îşi dedică viaţa bărbatului de lângă ele, care respira prin el, îl pun pe primul plan şi îi oferă tot ce au mai bun din ele, ca să rămână mai târziu singure şi goale pe dinăuntru, în timp ce prinţul a plecat să salveze o altă Cosânzeana din ghearele…singurătăţii. Mi se pare ireal să văd femei care se înjosesc încercând să ţină un bărbat alături răbdându-i orice, acceptându-i toate toanele şi mizeriile, justificând asta mai apoi prin ideea răsuflată că au găsit dragostea vieţii, când de fapt relaţia în care s-au cantonat de bunăvoie nu trădează decât părerea extrem de proastă pe care o eu despre sine şi faptul că nu ştiu să se aprecieze. Eu nu sunt aşa, n-am putut niciodată să fiu, mă face să râd numai gândul că m-aş arunca la picioarele unui bărbat implorându-l să nu plece de lângă mine. Am un orgoliu respectabil şi un egoism pe care mulţi nu reuşesc să-l înţeleagă; ştiu să iubesc, dar mă iubesc mai întâi pe mine însemi, sunt ca un puzzle şi indiferent în cât de multe piese mi-ar fi dezmembrat sufletul, pot oricând să fiu asamblata la loc de către omul potrivit. Iar de cele mai multe ori eu sunt acela… pot să fiu astăzi cu sufletul în genunchi, frantă în mii de piese, dar mâine o să mă reclădesc singura cărămidă cu cărămidă în cel mai semeţ castel care mi-a fost dat să văd ochilor. Mi-am jurat că n-o să mă arăt slabă în faţa vreunui bărbat, dar numai când a fost vorba de el n-am reuşit să fac asta şi i-am oferit astfel plăcerea de a mă vedea distrusă. Dar tot la fel mi-am oferit şi mie mai târziu plăcerea de a-l vedea cum se uită la mine şocat şi cu admiraţie în egală măsură: “Unde dracu’ e femeia aia ruptă în bucăţi, unde a dispărut sufletul ăla care se zvârcolea pe jos de durere?” – avea să mă întrebe apoi, când încă nu ştia că nu depind de nimeni şi că nu este el cel care mă defineşte pe mine.

          Bărbaţii, în general, nu pot să înţeleagă o femeie care nu are nevoie de ei, iar ca să faci o relaţie să meargă trebuie să le laşi măcar ideea iluzorie că deţin controlul asupra ta, să le gâdili orgoliul şi să le dai impresia fie numai pentru un moment că eşti fragilă şi dependentă de ajutorul lor. Îi lăsam şi eu să creadă asta când şi când, până în ziua în care, plictisită şi epuizată de inconsistenţa lor spirituală, ajungeam să resimt mult mai mult decât de obicei nevoia  de singurătate. Se dădeau lezaţi în amorul propriu dacă refuzam o ieşire pe motiv că vreau să fiu singură, se gândeau că o fac pe inabordabila, că vreau doar să le aţâţ interesul, că poate a apărut altcineva mai interesant sau cine ştie ce alte explicaţii mai aflaseră ei de prin revistele de tarabă. M-a amuzat mereu falsa siguranţă de sine a unora şi atitudinea de Făt-Frumos pe cal alb, atitudine care ascunde în fapt o ignoranţă crasă în ceea ce priveşte sufletul unei femei. Trist e că majoritatea sunt aşa…se cred mari Don Juani şi sunt plini de ei, aşteptându-se ca o cină în oraş şi două glume spirituale mai  târziu să le cazi la picioare. Tot ei se plâng că suntem toate la fel, dar când dau de o Femeie nu ştiu să o facă a lor, spun că se lasă greu şi găsesc fel şi fel de motivaţii care să le mascheze incapacitatea de a o cuceri dacă ea nu e impresionată de o maşină în tendinţe şi de un portofel plin cu bani.

           Adevărul este ca pe mine cel puţin nu m-a mai înţeles nimeni ca el, cel care se îmbrăca în albastru… a fost singurul care s-a împăcat cu stările mele fluctuante, care a vazut că dincolo de nestatornicia şi ezitările mele se afla un suflet blând, o inimă dornică de iubire. Numai el m-a înţeles şi probabil de aceea încă îl mai aştept, pentru că mi-am pierdut speranţa că voi mai întâlni pe cineva care să înţeleagă singurătatea mea, dar asta e deja altă poveste…

Albastru

           “Fericirea doare”, asta îmi spunea mereu cel care se îmbrăca în albastru, aşa că am făcut din cuvintele lui Crezul vieţii mele. Îl rosteam seara, înainte de culcare, era “Tatăl nostru” din dimineţile albastre şi îl repetam în gând strângând din dinţi ori de câte ori simţeam că nu mai am putere să merg mai departe. Suferinţa mea îi oferea o satisfacţie bolnavă, dar chiar şi aşa sufeream doar ca să fie el fericit, plângeam pentru că aş fi făcut orice ca să îl văd că zâmbeşte. Iubirea noastră s-a consumat la porţile Iadului, acolo unde am şi fost lăsată în genunchi atunci când el a plecat. Dar s-a gândit la mine să nu rămân singură şi nu mi-a întors spatele decât după ce mi-a făcut cunoştinţă cu Durerea. Acum, că mă uit în urmă, cam asta simţisem mai tot timpul: durere, aşa că a fost un gest firesc atunci să ne luăm în braţe una pe alta şi din clipa aceea să nu ne mai dăm drumul vreodată. E singura care nu m-a părăsit nicicând, m-a sărutat pe frunte în fiecare noapte în care  el dormea cu spatele la mine şi m-a ţinut de mână în întuneric până să apari tu. Chiar şi acum e aici, o vezi? Stă ascunsă după perdea, se uită lacom la noi şi aşteaptă cu nerăbdare să pleci ca să facă din nou dragoste cu mine. Mi-a şoptit într-o noapte, în timp ce tu dormeai, că doar timpul decide cât mai e până când o să rămânem doar noi două, singure din nou. “Şi nu mai e mult până atunci”, mi-a spus zâmbind amar, de parcă i-ar fi fost şi ei milă de mine. Mi-a reamintit că ea e singura care mi-a rămas mereu fidelă, ca nouă ne-a scris el cu albastru să fim împreună şi că acolo, la porţile Iadului, a fost pecetluita legătura noastră pe vecie. Spune-mi, cum aş putea acum să-i permit să plece? Dacă o las să se ducă, cu cine rămân când o să pleci şi tu?

              Să ştii că tot Durerea e cea nu îmi dă voie să-l uit, are ochii lui calzi ca să fie sigură că îmi voi aminti mereu culoarea destinului meu şi îmi mai zgârie sufletul din când în când, deschizând răni doar ca să ţin minte ca astăzi până şi sângele îmi este albastru. Îmi ţin respiraţia de câte ori mă iei de braţe pentru că mă aştept ca în orice clipă el să se întoarcă din neant, să-şi bage mâna în părul meu şi în timp ce mă săruta sălbatic să-mi spună că sunt ultima femeie din lume, că nu dă doi bani pe mine. Parcă-l şi văd cum mă izbeşte de perete şi-mi şopteşte pervers la ureche ca jurămintele mele de iubire au fost minciuni josnice, că sunt cea mai falsă făptură de pe pământ. Furios, o să-mi strige apoi cât sunt de meschină de ţi-am permis să te îmbraci în albastru, o să mă desfiinţeze cu fiecare cuvânt, o să calce în picioare tot ce a mai lăsat din demnitatea mea în timp ce distruge şi ultima frântură de viaţă din mine. Mereu m-am simţit mică în faţa lui, aşa că n-o să-i fie greu să mă sfărâme uşor între degete ca un Dumnezeu pe cel neînsemnat dintre pământeni. Oricum, m-a distrus în fiecare zi câte puţin şi nici nu ştiu de ce  m-a mai lăsat oare să respir înainte să plece. O să deschidă apoi palma şi o să sufle peste firele de cenuşă care au mai rămas din mine, iar eu aşa o să dispar, ca şi cum nici n-aş fi existat vreodată. Îţi mărturisesc că uneori, când Durerea mă strângea în braţe de credeam că am să mor, m-am rugat ca el să se întoarcă şi să îşi termine opera.

             Iubitule, simţi cum mă pierzi?… Sunt aici cu tine, dar văd albastru în faţa ochilor. Tu îţi doreşti să fie simplu, iar eu sunt departe de a fi simplă. Ştiu că vrei să fie altfel şi mă ucide gândul că te înţeleg atât de bine, nici mie nu-mi place de mine. Am scos toate oglinzile din casa acum mult timp şi refuz să mă privesc de teamă că o să mă zdruncine din temelii caricatura care mi s-ar arăta în faţa ochilor. Te rog, trebuie să înţelegi. M-a durut atât de mult fericirea, încât simt acum nevoia să mă odihnesc. Vreau să îmi las capul pe pernă şi să mă cufund în tăcere. Nu vreau nici să mai respir, mă dor toate oasele. Nu-mi spune nimic, mă dor sunetele. Stinge lumina, nu vreau să mai văd albastru. Şi veghează-mă, nu mai vreau să dorm în braţele Durerii.

Aş vrea să te iubesc, dar nu pot.

Nu mai am putere să mă doară şi pentru tine,

nu a mai rămas nimic de distrus

din mine.

Adevărata distanţă

“Timpul şi distanta pot stinge iubirile mici, 
dar le fac să crească pe cele mari.”
R. Wurmbrand

              Fiecare zi care trece pe lângă mine îmi întăreşte credinţa că nu există forţă mai mare pe lumea asta decât iubirea şi că nicio piedică nu poate să ţină departe inimi care bat una pentru cealaltă. V-am mai spus-o o dată şi o să o repet ori de câte ori va fi nevoie: distanţele cele mai mari dintre oameni nu sunt cele geografice, adevărata distanţă nu se măsoară în kilometri, ci de la un suflet la altul. Am suspinat odată comparând singurătatea mea în doi cu plenitudinea unei relaţii în care el şi ea se aflau la sute de kilometri unul faţă de celălalt şi m-am gândit că uneori numărul paşilor dintre doi oameni e invers proporţional cu intensitatea sentimentelor. M-am mai gândit şi că distanta te face să îl apreciezi mai mult pe celălalt, te determină să preţuieşti înzecit clipele petrecute împreună şi, pe deasupra, te scuteşte de un mare blestem al relaţiilor de pretutindeni: monotonia.

             Dintr-un anumit punct de vedere aş zice că o relaţie la distanţă e la fel ca una extraconjugala: când te vezi cu persoana iubită laşi în urmă toate supărările şi grijile cotidiene, te dedici total şi vrei să iei cât poţi de mult din timpul limitat petrecut împreună, îl săruţi şi îl strângi în braţe pe celălalt cât să îţi ajungă până la următoarea întâlnire. Ce să mai spun despre încredere – care-i indispensabilă, despre gelozie – care apare vrei, nu vrei sau despre dependenta de telefon şi internet – singurele mijloace de comunicare cu celalalt. Noptea dormi cu perna în braţe de dor şi ajungi, în cele din urmă, într-un punct critic în care trebuie să renunţi ori la distanţă, ori la relaţie. Unii rezista aşa o lună, alţii un an sau chiar mai mulţi, dar cei ce reuşesc să depăşească această probă rămân de cele mai multe ori împreună. Deci da, timpul şi distanţa nu distrug în mod iniment iubirea, pot chiar să o întărească. Am acasă cel mai bun exemplu: viaţa i-a pus pe părinţii mei la mii de kilometri distanţă ani de zile, dar au pornit la drum împreună acum mult timp şi încă se mai ţin şi astăzi de mână.

             Am ales să scriu despre subiectul ăsta pentru că am aflat de curând o poveste care m-a uns la suflet. Un bărbat s-a îndrăgostit de ochii verzi ai unei blonde, dar în prezent îi despart sute kilometri: el la Bucuresti, ea la Constanta; se văd cam două zile pe săptămână şi se îndrăgostesc tot mai mult cu fiecare revedere. L-am întrebat curioasă dacă a existat vreun moment în care s-a gândit să pună capăt relaţiei din cauza asta, a distanţei, sau poate că din acelaşi motiv a avut la început dubii dacă să se bage în aşa ceva sau nu; m-a impresionat răspunsul lui, care a venit prompt şi sigur, de parcă nici n-ar fi stat să se gândească: “Niciodată”. Mi-a spus că are 121 de motive să o iubească…n-am înţeles eu prea bine asta, dar mi-a spus că nici nu trebuie, ştiu doar ei semnificaţia. M-am gândit, atunci, că de multe ori am căutat să le găsesc scuze altora sau chiar mie însemi: am spus că nu era momentul potrivit, că circumstanţele nu erau favorabile, că astrele nu au fost de partea noastră…mi-am spus orice m-ar fi facut sa ma simt mai bine:). Suntem slabi, de multe ori preferăm să ne minţim singuri luând în braţe minciuni care ţin de cald în loc să privim în ochi adevărul crud şi rece, nu avem curaj nici macar să ne închipuim că ceilalti ar putea trăi şi fără noi. Acum, însă, lucrurile îmi sunt clare: nu mi-a păsat destul de mult, nu am iubit destul de mult sau am fost chiar eu pusă în balanţă alături de alte lucruri care…au “cântărit” mai mult decât mine.

             Revenind la povestea noastră, mă gândesc că relaţiile de genul acesta sunt cele mai sincere şi că aceşti oameni au avut norocul să se găsească unul pe celălalt, dar şi ghinionul de a exista distanţa între ei. De multe ori ea nu există, dar ce te faci dacă te afli lângă persoană nepotrivită? Cauţi mai departe…însă în primul caz lucrurile sunt mult mai clare. Le-aş transmite să renunţe la distanţă, nu la relaţia lor, şi să aprecieze binecuvântarea de a întâlni iubirea într-o lume în care dăm nas în nas tot mai des cu minciuna, falsitatea, indiferenţa şi în cele din urmă cu… dezamăgirea.

Despre cei fără suflet

           Rar mi-a fost dat să întâlnesc un bărbat care să recunoască cu francheţe că nu poate oferi iubire, că tot ce are el de dat e doar o noapte, două, trei de plăcere…în fine, că n-o să plece de lângă tine atâta timp cât pasiunea nu dispare nici ea. El aşa e…e de o sinceritate crudă şi multe femei şi-au dorit să îl vindece fără să înţeleagă că, de fapt, nu e bolnav. S-au aruncat cu capul înainte sperând cu naivitate că îşi va dori şi el să le cunoască la lumina zilei, dincolo de aştenuturi, au acceptat târgul “plăcere pentru plăcere” amăgindu-se cu gândul că dăruind şi iubire pe langă, vor primi acelaşi lucru în schimb… Însă cu iubirea nu merge niciodată aşa. El nu vrea să îşi lase amprentele în sufletul nimănui, viaţa l-a învăţat că doare să porţi urmele cuiva pe tine, că iubirea poate deveni o temniţă murdară în care te închizi de unul singur în braţele singurătăţii. Aşa că poartă mănuşi albe în fiecare noapte când se duce la ele şi şi-a jurat să nu se mai întoarcă niciodată, dacă la despărţirea din zorii zilei vor apărea lacrimile…

           Eu l-am înţeles pentru că sunt la fel ca el, avem amândoi acelaşi gol în piept. Ne-am întâlnit într-o seară ploioasă şi mi-a oferit adăpost sub umbrela lui; eu i-am oferit adăpost la mine acasă şi în noaptea aceea mi-a trecut pentru prima dată pragul. N-am încercat niciodată să-l schimb şi nici el n-a încercat să mă schimbe pe mine, ne-am acceptat unul pe celălalt aşa cum eram: mutilaţi, storşi de viaţă, laşi, fără curajul de a ieşi din nou la lumina zilei. De altfel, am acceptat târgul lui pentru că nici eu nu aveam mai multe de oferit. I-am spus să-şi dea jos mănuşile, că mie nu are unde să-mi mai lase urme, şi de atunci trece pe la mine când şi când, fără teama că va sosi momentul în care va fi nevoit să nu se mai întoarcă. Mi-a povestit într-una din nopţile când a venit pe neaşteptate că îşi pierduse sufletul cu mult timp în urmă. Îl lăsase undeva, nu ştia nici el exact unde, răsfirat în carnea unei femei cu buze roşii şi miros de mare. I-am povestit şi eu de cel care se îmbrăca în albastru şi mirosea a tutun, i-am spus cum am uitat de mine în drumul întortocheat dintre ceea ce mi-am dorit să fie şi ceea ce n-a fost niciodată. M-a luat în braţe atunci şi m-a sărutat pe frunte; eu mi-am sprijinit capul pe umărul lui şi am închis ochii.

           Când vine la mine poartă mereu ceva albastru, iar eu mă dau cu ruj roşu…ăsta e ritualul nostru şi îl respectăm de fiecare dată cu sfinţenie. A învăţat să mă sărute mai întâi apăsat pe buze, iar apoi coboară uşor pe gât şi urmează linia umerilor. Eu ştiu cum îi place să fie mângâiat pe spate, iar de când a renunţat la mănuşi îi cunosc deja linia vieţii din palmă de parcă ar fi fost pusă de mine însămi acolo. Pe fundal curge în fiecare noapte o muzică atât de cunoscută mie, o muzică pe care a învăţat-o şi el fără să vrea, iar întunericul este singurul martor al legăturii noastre.

           Scriu acum despre el căci, pentru prima dată, azi a rămas să deschidă fereastra la răsăritul soarelui. Am împărţit cafeaua de dimineaţă. Am împărţit şi ţigara de după şi noaptea de dinainte. Ne înţelegem bine aşa, ca între oameni fără suflet. Al lui a rămas la fata cu buzele roşii; al meu e la cel care se îmbrăca în albastru.