Gânduri la sfârşit de an

         Am tras linie acum, la sfârşit de an, şi mi-a dat cu plus… S-au întâmplat multe în 2012, dar nu aş schimba nimic, aş vărsa fiecare lacrimă şi aş retrăi fiecare zâmbet din simplul motiv că îmi place unde mă aflu astăzi. Da, încă mai am multe întrebări care îşi aşteaptă răspunsul, dar în acelaşi timp simt că am evoluat în ultimele luni mai mult ca oricând. Pentru prima dată după o lungă perioadă pare că m-am regăsit pe mine însemi şi am un anumit echilibru în viaţa mea, mă simt mai puternică, mai sigură pe mine şi aştept cu inima deschisă să văd ce îmi aduce noul an. Am învăţat multe în 2012, dar cele mai importante lecţii au fost că…

–         Vârsta e doar un număr. Am făcut la un moment dat  greşeala de a judeca oamenii în funcţie de vârstă; dacă erau mai tineri ca mine, clar nu aveam ce discuta, iar dacă aveau ceva ani în plus, atunci cu siguranţă aş fi avut ce învăţa de la ei. Viaţa mi-a demonstrat că e o idee total greşită, iar dacă alegi să trăieşti dupa regula asta, atunci iţi refuzi singur şansa de a cunoaşte persoane extraordinare.

* Pentru curioşi…nu am mai mult de 25 de ani (pastrez secretul varstei exacte) şi nici nu am trecut prin foarte multe experienţe…nici nu am pretenţia că aş putea să învat pe cineva ceva; ştiu că nu ştiu nimic, sunt doar o fiinţă care gândeşte prea mult:)

–          “Hai că merge şi aşa” nu se aplică şi într-o relaţie. Dacă vezi de la început lucruri care nu-ţi plac, cel mai bine e să nu te implici; oamenii NU se schimbă, iar “nimicurile” pe care le treci cu vederea acum se vor transforma mai târziu în frustrări. NU merge şi aşa.

–         Dacă un băiat pe place, te caută:) Nu contează că e foarte ocupat, că ai prieten, că nu vă cunoaşteţi foarte bine, că nu are numărul tău (o să facă rost de el…DACĂ te place).

–        Atunci cand cuiva îi pasă cu adevarat de tine, „ultima încercare va fi mereu penultima”. Restul sunt doar scuze. Punct.

–        Oamenii te tratează aşa cum le permiţi tu să te trateze. Uneori să te pui pe tine pe primul plan nu înseamnă să fii egoist, ci să te respecţi pe tine înseţi. Abia atunci o vor face şi ceilalţi…

–         Trebuie să fii de două ori mai atent cu oamenii care îţi vorbesc frumos:) Asta e o lecţie pe care am învăţat-o pe propria piele… Mi-a fost greu, ştiţi şi voi cât îmi plac cuvintele, dar am ajuns acum să nu mai cred în ele. Vorbe frumoase îţi poate spune oricine, însă foarte puţini sunt cei chiar cred în ceea ce spun…şi, în fine, mai puţini sunt aceia ce vor face fapte care să le susţină afirmaţiile.

–         Cea mai sigură cale de a ţine pe cineva lângă tine este să…îi acorzi libertate. Cu cât vei încerca să legi pe cineva de tine, cu atât mai mult celălalt se va zbate ca să se elibereze. Eu cred în relaţiile de genul “Te iubesc, dar pot trăi şi fără tine” – nu trebuie să faci pe nimeni centrul universului, ci trebuie doar să-i faci loc în viaţa ta.

–         O lecţie pe care am învăţat-o chiar azi, în ultima zi din an, este că trecutul se numeşte “trecut” tocmai pentru că A TRECUT, iar dacă îl aduci în prezent nu te alegi decât cu nişte amintiri neplăcute. Câteodată nu pot să ţin în frâu racul din mine, aşa că o ia de capul lui înapoi, spre amintiri, şi aduce în cleşti lucruri care mai bine ar fi rămas în urmă. Cred că trăieşte în interiorul meu un mic masochist. Şi mai cred că memoria este cel mai mare duşman al meu; la fel cum un melc îşi care casa în spinare, eu aduc după mine trecutul şi mi-e teamă că într-o zi o să mă sufoc sub greutatea lui… Şi cu ocazia asta am mai învăţat ceva:

–         Distanţele cele mai mari nu sunt cele geografice. Distanţa dintre doi oameni nu se măsoară dintr-un loc la altul, ci de la o inimă la alta. Distanţa nu se măsoară în kilometri, ci în nopţile când adormi cu gândul la cineva şi dimineţile în care ţi-ai dori să fie lângă tine; nu se măsoară în paşi, în minute de mers pe jos şi nici în ore de zburat cu avionul, ci în momentele de “mă gândesc la tine”, în “aş vrea să fii aici”, în “mi-e dor de tine”… De multe ori suntem unii la alţii la distanţă de un “te iubesc”, “îmi pare rău” sau “iartă-mă”. Alte ori, însă, doar tu eşti AICI, iar celălalt este ACOLO. Eu nu mai ştiu unde sunt…ştiu doar că mi-e dor să-i fie cuiva dor de mine.

–         În final, cea mai importantă lecţie este că din orice experienţă câştigi, chiar dacă uneori pierzi. Se întâmplă uneori să suferim atât de mult, încât nu mai vedem decât durere în faţa ochilor. Eşti ca într-o maşină cu geamurile aburite în care nu reuşeşti decât să observi conturul lucrurilor din afară; ai putea să deschizi portiera şi să ieşi, dar începi să te obişnuieşti cu tristeţea, care parcă nu mai e o companie atât de neplăcută acum.  Când te aduni şi îţi faci curaj să porneşti ştergătoarele, îţi dai seama că vedeai lucrurile deformate…că afară e o lume care te aşteaptă şi că nu poţi şterge trecutul, dar poţi învăţa din el. Ca şi după cea mai urâtă cădere ai şansa de a te înălţa mai bun, mai frumos şi mai înţelept decât ai fost vreodată, că totul stă în mintea ta şi nu în voinţa altora. Cred că ajungi să fii cu adevărat conştient de tine atunci când te uiţi în urmă şi poţi înţelege experienţele mai puţin plăcute şi rostul lor şi mai ales atunci când îţi accepţi trecutul, înveţi din el, dar nu îl laşi să îţi dicteze prezentul.

Cam astea sunt lecţiile pe care le iau cu mine în 2013. E un bagaj mare, ştiu că am multe lucruri în el, dar spre deosebire de alte “relicve”, acestea mă vor ajuta să merg mai departe şi să fiu o…”Eva” mai bună. Vă doresc petrecere frumoasă diseară şi un An Nou în care să fiţi fericiţi cum ştiţi voi mai bine. Şi să ne vedem cu bine…pe blog! Pupici

P.S. Sunt curioasă, tu ce iei cu tine în noul an?

Spune-mi despre alţii ca să-ţi spun cine eşti

               

         Oare când vor înţelege unii oameni că ceea ce spun despre alţii îi descrie mai degrabă pe ei înşişi, decât pe ceilalţi? Atunci când arunci cu vorbe urâte la adresa altora nu faci decât să arăţi lumii întregi câte frustrări ai adunat în interior şi cât de nemulţumit eşti de tine însuţi. Cred cu tărie că oamenii răi sunt, de fapt, cei care suferă cel mai mult, în timp ce  aceia care găsesc plăcere în a-i discuta pe alţii sunt doar nesiguri pe ei, iar viaţa personală nu le oferă destulă satisfacţie. Nu mă refer la bârfa nevinovată de genul “Ai citit cu cine s-a sărutat vedeta X?” sau “Ai văzut ce rochie şi-a luat vecina de la doi?”. Nu. Mă refer la cuvintele care fac rău, la “detaliile” pe care unii simt nevoia să le adauge unor poveşti doar pentru a le face mai interesante. Mă refer la oamenii care împroşcă cu noroi în alţii fără să aibă vreun fundament, la cei care găsesc plăcere în a-i face pe ceilalţi să se simtă prost, la cei care împrăştie răutate şi venin peste tot în jurul lor. Mă întreb, oare, dacă ar lua drept obiect de studiu propria persoană, ar mai fi la fel de duri? Sau poate că sunt deja conştienţi de ceea ce reprezintă şi cât valorează, aşa că vor să-i facă şi pe alţii să se simtă la fel de mizerabil ca şi ei. Dacă şi-ar canaliza toată această energie spre a-şi îmbunătăţi sinele, atunci ar ar vedea că nimic nu se compară cu sentimentul de a fi împăcat cu tine însuţi…şi ne-ar scuti şi pe noi, restul, de o bătaie de cap în plus.

              Nu mai ţin minte exact unde am citit asta, dar mi-a plăcut ideea că trebuie să vorbeşti “numai dacă ceea ce ai de spus e mai frumos decât tăcerea”. Crezul meu in viaţă este că dacă nu poţi spune o vorbă bună, mai bine taci; să deschizi  gura şi să îţi dai cu părerea e foarte uşor…asta poate să facă oricine. Unii mai puţin evoluaţi înjura, în timp ce mulţi alţii vorbesc doar pentru că vor să se audă şi nu pentru că ar avea ceva de spus. Toţi judeca. De ce ai critica felul în care îşi trăieşte cineva viaţa? Dacă un om e fericit aşa cum este acum, înseamnă că principiile după care se ghidează sunt în concordanţă cu felul său de a fi. Cine eşti tu să-i spui că nu e bine ca el şi că e bine ca tine?  Cât de mult am putea evolua, dacă ne-am lua privirea de la alţii şi ne-am preocupa de noi înşine, dacă am lăsa deoparte toate răutăţile şi interesul faţă de viaţa altora şi le-am înlocui cu eforturile de a ne transforma în oameni mai buni. Dacă ne-am da seama că vorbele nu au valoare atunci când nu sunt susţinute de fapte…şi că primul pas în a schimba lumea în care te afli se afla în a da tu un exemplu şi a te schimba pe tine însuţi.

              Cu toate acestea, mulţi aleg calea mai usoara; prefera să critice, vorbesc mult şi prost, sunt la curent cu toate noutăţile şi au un punct de vedere cu privire la orice subiect. Aceşti oameni sunt peste tot în jurul nostru, la şcoală, la muncă, pe stradă, în cercul de prieteni, sunt sigură că şi tu, cititorule, cunoşti cel puţin o astfel de persoană. Poate ţi s-a întâmplat să auzi lucruri pe care nici tu nu le ştiai despre tine (!), să afli că o anumită cunoştinţă te discuta în termeni mai mult sau mai puţin binevoitori, însă atunci când ai dat nas în nas cu ea ţi-a zâmbit de parcă aţi fi cei mai buni prieteni din lume. Ei sunt cei care îţi pun eticheta pe frunte din prima: dacă eşti frumoasă, atunci sigur eşti proastă şi nu te înteresează decât bărbaţii cu bani (iar de aici vor izvorî o mulţime de poveşti despre unde, cu cine şi ce ai făcut), dacă eşti discret şi nu-ţi place să fii în centrul atenţiei, atunci clar eşti arogant şi cu nasul pe sus, iar dacă arăţi bine şi ai o carieră de succes, înseamnă că ai avut pe cineva în spate care să te susţină, ca şi cum performanţa pe scara profesională e direct proporţională cu lungimea părului/dimensiunea bustului sau se asortează cu a ochilor culoare. Aaah…iar dacă refuzi un bărbat pentru că pur şi simplu nu te atrage, poţi să te aştepţi să nu primească vestea prea bine şi să îţi auzi vorbe mai târziu, cum că nu te duce capul, că eşti o femeie uşoară, că el este de fapt cel care nu a fost interesat de tine s.a.m.d. Bineînţeles, este valabilă şi viceversa.

            După un timp, însă, începi să devii imun şi îi laşi pe ei să se scalde în continuare în noroi, iar tu îţi vezi de ale tale. Oamenii mici nu îi pot înţelege pe cei mari, iar ca să fii “mare” cu adevărat va trebui să te obişnuieşti cu ideea că ceilalţi vor râde de tine, te vor comenta, te vor ataca fără motiv, iar vorbele lor vor şterge pe jos cu tine. Minţile închise râd în fata lucrurilor pe care nu le înţeleg, trec prin lumea asta să le lege nimic de ele şi nici nu vor lăsa ceva în urmă. Tu le-ai afectat viaţa fără ca măcar să vrei asta…nu-i lăsa şi pe ei să ţi-o afecteze pe a ta. 🙂

Cealaltă faţă a iubirii

               Elogiem cu toţii iubirea şi o pictăm în culori cât mai calde şi strălucitoare; o ridicăm în slăvi, ne dorim să o întâlnim, tânjim după ea. Iubirea mişca munţii din loc şi e cea mai puternică forţă din univers, iubirea ne face mai fericiţi şi mai frumoşi, despre iubire se scriu cărţi şi pentru iubire mor oameni. Dar nimeni nu vorbeşte despre cealaltă faţă a iubirii…

Iubirea te ia de mână şi te face să pluteşti, dar apoi tot ea te izbeşte de pământ şi te împrăştie în toate zările, încât te întrebi dacă vei mai fi vreodată întreg. Iubirea taie în carne vie şi scoate la suprafaţă toate lucrurile pe care le-ai urât vreodată la tine şi ai încercat să le ascunzi cât mai în abisul sinelui, să nu ştii decât tu de ele. Toate defectele şi slăbiciunile de care ai vrut să uiţi şi le-ai îngropat adânc sub haina personalităţii şi norme sociale răbufnesc, iar acum trăieşti orice senzaţie la intensitate maximă. Cel mai sigur om din lume devine nesigur la gândul că poate nu este destul de bun, că există cineva care să-i ofere celuilalt mai mult. Iubirea naşte monştri. Gelozia, furia, ura…ea, iubirea îi trezeşte pe toţi la viaţă. Toate nesiguranţele pe care le-ai ţinut ascunse în tine se amplifică toate acum, eşti ca un vulcan care erupe şi apeşi pedala de acceleraţie fără să te opreşti doar ca să vezi cât de tare poţi să mergi. Iubirea nu doar te mângâie, ea te zgârie şi îţi lasa urme adânci în carne, îţi lasă umbre pe chip şi cicatrici pe piele. Lacrimile crestează drumuri în jurul ochilor, iar prin nări respiri şi inspiri resentimente, durere şi neputinţă. Nu toate poveştile de iubire se scriu cu nostalgie şi cu zâmbetul pe buze, altele se scriu cu sânge. Nici nu mai ştii dacă iubeşti sau urăşti, simţi gustul fierii dimineaţa, la prânz şi seara, până când la un moment dat te obişnuieşti cu el. Apoi bei lichidul ăla de sete, din obişnuinţă sau din simplul motiv că niciun alt sentiment nu mai trezeşte vreo urmă de emoţie în tine; speranţa, compasiunea, prietenia, toate au acelaşi gust insipid al apei. Numai iubirea e amară şi e singura care te face să simţi că trăieşti, iar asta nu doar pentru că îţi simţi inima lovindu-te în piept cu putere. Iubirea nu e doar lumină, iubirea e întuneric, gol, frustrare, durere, chin.

               Cine spune că n-a trăit vreodată aşa ceva e un ipocrit, un laş care îşi reneagă trecutul şi tot ce l-aş întreba pe un astfel de om este dacă a fost călăul sau victima?  Puţin îmi pasă de părerea celor care vor sări acum spunând că asta nu e iubire, celor care iubesc doar pentru că sunt iubiţi, ca şi cum iubirea e un schimb la talcioc unde cântăreşti cu atenţie cât dai de la tine ca să nu ieşi pe minus. Să iubeşti pe cineva fără să aştepţi nimic în schimb, aia e iubire; să-i dai tot ce ai, iar când nu mai ai nimic să i te dai chiar pe tine însuţi, aia e iubire. Şi nu, nu e obsesie, pentru că la un moment dat când te va izbi realitatea în faţă şi vei fi la fel de consumat că o ţigară care a ajuns la filtru, când orice sentiment ai încerca va avea gustul amar al iubirii şi vei trece apatic prin viaţă, atunci îţi vei da seama că nu mai ai nimic. Iar oamenii care nu mai au nimic sunt cei mai puternici pentru că pot să renască. Dacă au mai trecut şi prin Iad şi au ieşit vii de acolo, nu mai e nimic acum care să le stea în cale.

               Cât despre cel iubit…n-am să înţeleg niciodată plăcerea lui de a-l nimici pe cel care-l iubeşte. Plăcerea de a-i transforma inima într-un joc de darts în care caută să găsească punctul cel mai vulnerabil. Şi aruncă săgeţi una după alta, în timp ce celălalt stă şi îşi acceptă soarta ca un Hristos răstignit pe cruce. Pentru că iubirea nu doar te ia de mână şi te mângâie pe creştetul capului, ea te aruncă la pământ şi te calcă în picioare, îţi râde în faţă şi te îmbolnăveşte, te face să îţi tuşeşti şi ultima urmă de umanitate din tine şi îţi zdrobeşte fiecare părticică din cel care ai fost cândva. După ce întâlneşti iubirea te uiţi în oglindă şi nu te mai recunoşti…ori eşti un om mai bun, ori ultimul om de pe pământ. Oricum ar fi, iubirea nu te lasă la fel. Şi de acum înainte nimic nu o să mai aibă vreodată acelaşi gust… Te întrebi, apoi, dacă vei mai putea iubi vreodată atât de mult. Poate că nu. Dar măcar n-o să mai fii martir din nou.

Uneori

         Uneori e bine să nu mai aştepţi nimic de la oameni. Să nu aştepţi să te înţeleagă…de cele mai multe ori nu te înţelegi nici tu. Să nu te aştepţi să fii o prioritate pentru ei şi nici măcar să se gândească şi la tine când iau decizii. Numai atunci când vei învăţa să nu ai aşteptări de la ei te vei pune singur la adăpost de noi dezamăgiri.

         Uneori e bine să fii rece. Acordă-ţi o zi în care să fii indiferent, să nu-ţi mai pese de ceilalţi, o zi în care eşti tu pe primul loc. Permite-ţi pentru o zi să fii egoist, să te gândeşti doar la tine şi să nu-ţi planifici cu atenţie fiecare mişcare de teamă să nu fie rănit cineva. Poate în ziua aceea unii vor fi uimiţi să afle că pământul nu se învârte în jurul lor, iar tu…tu vei vedea că nu ai nevoie în viaţa ta de oameni care secătuiesc tot ce e mai bun din tine.

         Uneori e bine să trăieşti momentele aşa cum vin. Azi nu-ţi mai calcula mişcările astfel încât să ajungi mâine la destinaţia dorită. Chiar şi în cărţi multe poveşti au final deschis…de ce crezi tu că ai putea să îţi planifici viaţa?

         Uneori e bine să accepţi că lucrurile nu depind numai de tine. Că fericirea nu vine atunci când ai cea mai mare nevoie de ea şi că noi, oamenii, nu suntem făcuţi ca să aparţinem unii altora. Cu toate acestea…un om este cu adevărat “al tău” atunci când nu faci NIMIC ca să-l ţii lângă tine, iar el este încă acolo.

         În fine…uneori (foarte rar) reuşesc să fac lucrurile de mai sus. Dar în puţinele momente în care mi-am făcut mintea să tacă şi am pus Stop emoţiilor, mi-am dat seama că trebuie să înveţi să îţi fii de ajuns tu însuţi şi să nu te laşi definit de oamenii din jur. Pentru că oamenii pleaca, iar la sfârşitul zilei…TU eşti TU indiferent lângă cine stai.

Despărţire

         „Nu vreau să te fac să suferi „. De ce spunem mereu asta înainte să-i smulgem cuiva inima din piept? Mi-ai spus-o şi tu, de parcă dacă iei câteva cuvinte şi le împleteşti frumos după manual, cum au făcut atâţia înaintea ta, o să-mi fie mie mai bine. Nu-mi este. Nu mă încălzeşte cu nimic că îmi spui cuvinte, când eu îţi vorbesc sentimente…mă îngheaţă uşurinţa cu care îmi zici “Adio”. Acum ai inima mea în mâini şi mi-o întinzi…doar atât ţi-a mai rămas de la mine şi nu mai ai nevoie de ea. Nici nu mă uit la tine, n-o vreau! „Ia-o, iţi strig. Sau mai bine dă-i foc…poate aşa m-aş mai încălzi şi eu iarna asta.”

         Am mâinile reci, iar mâinile tale nu mai ţin minte de mult atingerea mea. Nici eu nu mai ţin minte cum e să îţi fie cald… Încă mai am însemnată pe mine povestea noastră, dar tu ai şters demult cu uitare amprentele mele de pe trupul tău. Ai intrat sub duş, singur, şi în timp ce vedeai viitorul venind spre tine, cu un burete ştergeai trecutul. Dacă mai rămăseseră câţiva stropi din mine, i-ai şters şi pe aceia atent cu un prosop. Te-ai uitat, apoi, în oglinda mândru de perfecţiunea trupului tău. „Acum e loc pentru poveşti noi!”, ţi-ai zis. Şi cuvintele, unde sunt cuvintele? Ce ai făcut cu ele? Să ştii că mă doare în piept fiecare respiraţie pentru că le-am inhalat eu şi au rămas înăuntrul meu…s-au lipit de plămânii ca şi cum ar fi fost dintotdeauna acolo, iar acum nu mai vor să iasă. Mă doare fiecare pas pe care-l fac pentru că port cu mine povara amintirii tale, iar în loc de inimă am un gol în formă de tine. Buzunarele îmi atârna pline de amărăciune, iar cămaşa mi-e udă de gânduri sub formă de apă sărată, Aş intra şi eu în comedia asta pe care o joci doar de dragul de a împărţi pentru ultima oară aceeaşi scenă cu tine. Aş juca rolul tău şi, privindu-te din spatele unor ochi goi, ţi-aş spune şi eu că „Nu vreau să te fac să suferi”. Dar ştim amândoi că aş minţi…

         Te urăsc atât de mult, încât aş vrea să te iubesc până nu o să mai rămână decât amintirea din tine. Tu să nu mai fii tu, tu să fii parte din mine, iar eu parte din tine, să te consum, să te urăsc cu dragoste, să te strâng, să te mângâi, să te rup în două şi să calc în picioare partea din tine care a trezit la viaţa tot ce e mai rău şi mai urât din mine. Vreau să suferi şi tu, să plângi, să te doară, să strigi. Vreau să te mângâi cu o mână, iar cu cealaltă să-mi las urmă în carnea ta, vreau să te rup în bucăţele şi tot eu să te lipesc înapoi în mine. Iubirea şi ura mea pentru tine nu au margini…numai iubirea ta pentru mine e un capitol la care ai pus punctul final.

         Ne-am scris răni pe trup, iar apoi ni le-am vindecat unul altuia doar ca să ne rănim din nou. Repetam mereu acelaşi ritual, pagină cu pagină. Până când, într-o zi, tu nu le-ai mai vindecat pe ale mele… Acum am toată dragostea asta în mine şi nu stiu ce să fac cu ea.