Resemnare (3)

• Fericirea (1)
• Absurdul (2)

        „Tu eşti povestea vieţii mele, dar eu sunt pentru tine doar un capitol schiţat cu măiestrie în cartea iubirilor tale alături de multe alte dinaintea mea şi de cele care vor urma… Tu eşti povestea vieţii mele, te-am recitit în gând şi-n vis iar şi iar până am memorat fiecare rând, fiecare virgulă, fiecare sărut şi mângâiere. Eşti personajul meu principal, singurul de altfel, dar eu pentru tine apar episodic, imprimat pe hârtie calm şi sigur, cu aceleaşi litere lungi şi subţiri, buclate delicat şi înclinate precum copacii în bătaia vântului, semne care au descris cu fidelitate, rând pe rând, fiecare om ce şi-a purtat paşii prin sufletul tău. Eu nu am un loc al meu în povestea ta, mă pierd printre alte zeci de chipuri şi sentimente laolaltă. N-am cum să fiu povestea vieţii tale pentru că mă uiţi ori de câte ori pleci. Mă gândesc uneori că te întorci numai când dai pagini în urmă şi mă întâlneşti acolo, numai atunci te cuprinde nostalgia şi reiei lectura de la capăt doar ca să mă poţi da din nou uitării cu uşurinţă. Mă citeşti şi mă uiţi, te întorci şi pleci, la fel cum vara vine şi ne amagaseşte, ca să ne lase mai apoi prada ploilor şi frigului. Ar trebui să-ţi rup sufletul în bucăţi, să-ţi fac răni, ca de fiecare dată când te vei dezbrăca de tine cicatricile să îţi aducă aminte de mine. Numai aşa ai putea să nu mă uiţi, doar aşa mi-ai dedica mie mai mult de un capitol. Nu te-am văzut niciodată goală, dar sunt sigur că pe trupul tău sunt scrise cu sânge atâtea şi atâtea poveşti, sufletul e plin de răni care sângerează încă. Tu numai aşa ţii minte: dacă e scrijelit în tine, iar mângâierile mele nu lasă niciodată urme…

       Vii numai ca să îmi arăţi că se poate, iar apoi pleci. Eşti minunată în puţinele momente în care îmi aparţii, ca apoi să te pierd fără să ştiu unde şi cum am greşit, ce-ţi lipseşte şi eu nu-ţi pot oferi. Dacă ai mult, vrei şi mai mult, dacă eşti aici, vrei să fii dincolo, dacă e iarnă, vrei să fie vară, dacă e azi, tu vrei să fie mâine, tu niciodată nu esti multumita. Mă iubeşti numai când nu sunt lângă tine, eşti îndrăgostită mai mult de lipsa mea decât de mine. Iar eu te iubesc mereu, oricand, oriunde…oare tu nu ştii că mă doare să nu îţi fiu suficient, că mă roade să văd cum îmi este peste puteri să te ţin pe loc? Normal că ştii, ai ştiut tot timpul, dar nu îţi pasă, iubirea mea nu se împacă cu libertatea ta, durerea mea nu e mai puternică decât setea ta de cunoaştere, fericirea te sperie pentru că te-ar ţine în loc… iar tu nu eşti făcută pentru asta, tu vrei să dai piept cu întunericul vieţii, să-l palpezi, să-l simţi în vintre şi să suferi, să simţi cum îţi trepidează fiecare celulă a materiei. Nu mi te arăţi niciodată aşa cum eşti şi niciodată nu eşti la fel, dar te citesc în poveştile tale, văd dincolo de cuvintele pe care le scrii… Ţie nu ţi-e frică nici măcar de Iad, te duci până acolo şi înapoi, nu mergând pe vârful degetelor, ci călcând hotărât şi cu fruntea sus, i-ai spune râzând Diavolului în faţă: “Am trăit iubirea şi n-am murit, acum nimic pe lumea asta nu mă poate distruge”. 

       Spre final vocea lui se îmbrăcase cu atâta calm, încât ai fi zis că vorbeşte despre doi necunoscuţi, vorbea de parcă n-aş fi fost de faţă şi dintr-odată devenise atât de indiferent ca şi cum i-ar fi fost totuna dacă mai stăteam sau plecam de lângă el chiar in momentul ala. Şi n-am plecat, indiferenţa lui echilibrase balanţa, mă simţeam dintr-odată dezarmată în faţa resemmnarii cu care accepta situaţia. Mi-a spus că pentru o persoană care scrie atât de mult despre iubire eşuez lamentabil în viaţa reală, iar pentru prima dată în ziua aceea eu am fost cea care a rămas în urmă… Albastru a plecat. Resemnat, sigur, fără să se uite în urmă, şi a devenit personajul meu principal. De atunci am scris în fiecare zi despre el.

Dincoace de DA, dincolo de NU

             Venea la ea în fiecare seară, dar nu se dezbraca niciodată. Intra în sufletul ei aşa, cu straturi de haine unul peste altul, şi tremura din toate încheieturile. Ea era îngrozită de cât de gros era îmbrăcat şi totuşi cât îi era de frig. De dincolo de “DA” se uita la el şi ar fi vrut să îl ia în braţe; i-ar fi dat toată dragostea ei ca să îi ţină de cald, şi-ar fi dat foc propriului suflet doar ca să-l facă şi pe el să simtă căldura iubirii, ar fi ales oricând mai degrabă să se piardă pe ea, decât să simtă că îl pierde pe el. Ea voia, dar el nu putea. Ar fi vrut să îl atingă, dar EL se ascundea dincolo de “NU”. Paradoxal, cu cât se îmbraca mai gros, cu atât îi era mai frig. Purta întotdeauna albastru şi venise în viaţa ei nu ca să o facă fericită, ci doar ca să îi arate cam cât de multe poate îndura un suflet. Răbdătoare, ea îl aştepta în fiecare seară…iar el venea de fiecare dată.

             Uneori îşi lăsa în cuierul de la intrare neîncrederea. Ea se dezbraca în fiecare zi câte puţin…renunţase la amintiri şi la orgolii, se descălţase chiar şi de pantofii înalţi pe care îi purta ori de câte ori voia să pară altfel decât era. Tot ce îşi dorea era că el să o vadă aşa cum este. Şi mai ales să o iubească… Credea sincer, până la naivitate, că numai căldura trupului ei va reuşi să spargă bariera rece dintre două lumi, ca şi cum o rază de soare ar fi putut vreodată să topească un munte de gheaţă. Dar nu îi mai păsa de nimic pentru că îl iubea. Da, îl iubea. Îl iubea, pur şi simplu; nebuneşte, fără speranţă, fără să ştie de ce. Îl iubea ca şi cum asta ar fi fost rostul ei pe pământ. Făcuse păcatul etern al femeii: acela de a se îndrăgosti de ceea ce ar putea fi, şi nu de ceea ce este. Trăia prezentul uitându-se în viitor…îl privea prin ochi de femeie îndrăgostită şi îl vedea într-un schilod emoţional pe bărbatul vieţii ei. “Dacă”. Dacă nu ar fi fost atât de stors, atât de secătuit de puteri, atât de rece; dacă s-ar fi dezbrăcat măcar pentru o clipă de trecut ca să îi arate cam cât de frumos ar putea fi prezentul alături de ea. Îl iubea atât de mult, încât s-ar fi mulţumit şi cu ultimele fărâme de iubire pe care le mai avea el de oferit. Uneori îl simţea aşa de rece, încât ar fi vrut să-l scuture, să zgâlţâie sufletul în el, poate doar aşa ar fi reuşit să-l readucă la viaţă. Alteori, însă, ajunsă la capătul puterilor, îşi dorea că iarna de afară să se mute în sufletul ei. Se ruga Lui Dumnezeu să o îngheţe şi pe ea, să o rupă în bucăţi şi să o împrăştie în toate zările, să o facă să dispară cu totul. Până când chiar aşa s-a întâmplat…

             Într-o zi au dispărut amândoi de pe pământ şi nimeni nu le-a mai dat de urmă. Ce s-a întâmplat cu ei nici până azi nimeni nu ştie. Poate că s-au luat în braţe şi DA l-a încălzit pe NU sau poate că s-au luat în braţe şi NU a îngheţat-o pe DA. Poate că s-au întâlnit undeva sub soare sau poate că au rămas dincolo de iubire; cert este că au sfârşit împreună.

             Dacă a fost iubire sau nu? Chiar şi în ziua de astăzi părerile sunt împărţite. Unii bat cu pumnul în masă că nu a fost iubire, ci masochism; că el căuta refugiu, iar ea se agaţa de el. Alţii pariază pe propriile suflete că da, a fost iubire, ba chiar una dintre cele mai sincere şi profunde. Pentru că iubirea nu răspunde la “De ce?”- uri şi nici nu se explică, iubirea nu dă ca să primească, iubirea nu aşteaptă iubire înapoi, ea pur şi simplu Este.

              Nici măcar eu, dragă cititorule, nu am răspunsul. Eu le-am dat viaţă, însă numai ei ştiu ce a fost… Mă gândesc, totuşi, că poate şi NU o iubea pe DA. În felul lui. O iubea fără să ştie că o iubeşte, fără ca măcar să simtă. Ca şi cum ar fi fost un dat firesc să se întoarcă la ea de fiecare dată. Ca un ceas care nu ştie de ce bate, dar mecanic şi rece se mişcă aşa cum i-a lăsat Dumnezeu rostul pe pământ. Şi ea îl aştepta…iar el venea mereu.

Despărţire

         „Nu vreau să te fac să suferi „. De ce spunem mereu asta înainte să-i smulgem cuiva inima din piept? Mi-ai spus-o şi tu, de parcă dacă iei câteva cuvinte şi le împleteşti frumos după manual, cum au făcut atâţia înaintea ta, o să-mi fie mie mai bine. Nu-mi este. Nu mă încălzeşte cu nimic că îmi spui cuvinte, când eu îţi vorbesc sentimente…mă îngheaţă uşurinţa cu care îmi zici “Adio”. Acum ai inima mea în mâini şi mi-o întinzi…doar atât ţi-a mai rămas de la mine şi nu mai ai nevoie de ea. Nici nu mă uit la tine, n-o vreau! „Ia-o, iţi strig. Sau mai bine dă-i foc…poate aşa m-aş mai încălzi şi eu iarna asta.”

         Am mâinile reci, iar mâinile tale nu mai ţin minte de mult atingerea mea. Nici eu nu mai ţin minte cum e să îţi fie cald… Încă mai am însemnată pe mine povestea noastră, dar tu ai şters demult cu uitare amprentele mele de pe trupul tău. Ai intrat sub duş, singur, şi în timp ce vedeai viitorul venind spre tine, cu un burete ştergeai trecutul. Dacă mai rămăseseră câţiva stropi din mine, i-ai şters şi pe aceia atent cu un prosop. Te-ai uitat, apoi, în oglinda mândru de perfecţiunea trupului tău. „Acum e loc pentru poveşti noi!”, ţi-ai zis. Şi cuvintele, unde sunt cuvintele? Ce ai făcut cu ele? Să ştii că mă doare în piept fiecare respiraţie pentru că le-am inhalat eu şi au rămas înăuntrul meu…s-au lipit de plămânii ca şi cum ar fi fost dintotdeauna acolo, iar acum nu mai vor să iasă. Mă doare fiecare pas pe care-l fac pentru că port cu mine povara amintirii tale, iar în loc de inimă am un gol în formă de tine. Buzunarele îmi atârna pline de amărăciune, iar cămaşa mi-e udă de gânduri sub formă de apă sărată, Aş intra şi eu în comedia asta pe care o joci doar de dragul de a împărţi pentru ultima oară aceeaşi scenă cu tine. Aş juca rolul tău şi, privindu-te din spatele unor ochi goi, ţi-aş spune şi eu că „Nu vreau să te fac să suferi”. Dar ştim amândoi că aş minţi…

         Te urăsc atât de mult, încât aş vrea să te iubesc până nu o să mai rămână decât amintirea din tine. Tu să nu mai fii tu, tu să fii parte din mine, iar eu parte din tine, să te consum, să te urăsc cu dragoste, să te strâng, să te mângâi, să te rup în două şi să calc în picioare partea din tine care a trezit la viaţa tot ce e mai rău şi mai urât din mine. Vreau să suferi şi tu, să plângi, să te doară, să strigi. Vreau să te mângâi cu o mână, iar cu cealaltă să-mi las urmă în carnea ta, vreau să te rup în bucăţele şi tot eu să te lipesc înapoi în mine. Iubirea şi ura mea pentru tine nu au margini…numai iubirea ta pentru mine e un capitol la care ai pus punctul final.

         Ne-am scris răni pe trup, iar apoi ni le-am vindecat unul altuia doar ca să ne rănim din nou. Repetam mereu acelaşi ritual, pagină cu pagină. Până când, într-o zi, tu nu le-ai mai vindecat pe ale mele… Acum am toată dragostea asta în mine şi nu stiu ce să fac cu ea.

Despre EA II

           Ne vedeam întotdeauna la mine. Uneori nu ştiam nimic de ea cu zilele, iar apoi venea intr-o dimineaţa pe la patru şi adormea în braţele mele. Eram contrariat, o întrebam de unde vine şi a ce făcut atâta timp, iar ea se rezuma să spună doar că fuge de trecut. Evident că nu îmi era de ajuns răspunsul, insistam să aflu mai multe, dar când vedeam cum i se întunecă chipul şi ochii işi pierd din stralucire mă simţeam vinovat că tocmai eu, cel care o iubeşte, sunt acela care o face să sufere. Nu-mi doream decât să o iau în braţe, să o protejez, să-i şterg durerile despre care nu-mi vorbea, dar despre care eu ştiam că se afla acolo. După un timp am încetat să o mai întreb; de fapt devenisem atât de dependent de ea, încât nu îmi mai păsa. Nu voiam să mai aflu de unde vine şi ce face cât timp nu e cu mine, tot ceea ce conta era că se întorcea în braţele mele şi, din când în când, pentru câteva zile îmi aparţinea mie trup şi suflet.

           Stăteam în casa zile întregi. Îmi plăcea să o descopăr, vorbeam despre orice, mă surprindea cu imaginaţia ei aparte şi cu răspunsuri pe care nu le mai auzisem până atunci. Nu mă întreba aproape niciodată de trecut, dar uneori îi povesteam eu despre vechile mele iubiri din vanitatea bărbatului care vrea să impresioneze prin cuceririle sale. Mă asculta total dezinteresată, iar asta mă rodea pe interior. Voia să-mi cunoască visele, dorinţele şi rănile care mă dor, îmi sondase sufletul până în cele mai adânci straturi, însă performanţele din viaţa mea amoroasă o lăsau total rece. Ştiam că nu îi pasă de restul femeilor din simplul fapt că toate semănau între ele, în timp ce ea era altfel. Şi mai ştiam şi că în momentul în care s-ar fi plictisit de mine nu i-ar fi fost deloc greu să găsească un altul în locul meu. Ar fi de ajuns doar să iasă pe stradă şi orice bărbat care ar privi-o chiar şi pentru o clipă ar fi captivat de ea şi ar vrea să îi aştearnă lumea la picioare, aşa cum am facut şi eu. Era fermecătoare fără să facă vreun efort în privinţa asta şi eram gelos numai la gândul că ar fi fost atât de uşor pentru oricine să se îndrăgostească de ea fără să ştie de ce.

           Îmi plăcea să o ascult când vorbea şi, uitându-mă aşa la ea, mi se părea perfectă. Avea momente când cădea pe gânduri şi se întrista, iar atunci eram şi mai fascinat de prezenţa ei. Tristeţea care i se aşternea pe chip o făcea, parcă, mai frumoasă, mai misterioasă, iar eu o priveam dezarmat neştiind cum să mă comport. Mă simţea stingher şi venea ea în braţele mele cutând afecţiune, iar atunci o simţeam mai “a mea” ca niciodată. Era ca un copil abandonat care nu vrea decât să fie iubit, iar acelea erau momentele în care mă lasa să fiu eu stăpân asupra ei. Mi se arăta vulnerabilă şi atunci mă simţeam ca un Dumnezeu, crezând sincer că pot să fiu eu salvatorul ei. Doream cu ardoare să o vindec, să o fac să mă iubească şi să îi fiu şi eu ei de ajuns, acum cum îmi era ea mie. Mai târziu mi-am dat seama că am fost un arogant să cred că aş putea să salvez o femeia ca ea, când de fapt mă salvase ea pe mine în toate modurile posibile.

           Ultimele zile împreună au fost marcate de un aer care prevestea sfârşitul. Mi s-a dăruit atunci aşa cum nu o mai făcuse niciodată, iar eu n-am înţeles pe moment ca asta era felul ei de a-şi lua la revedere. Paradoxal, acelea au fost zilele în care am fost cel mai fericit. Cuprins de beţia momentului, n-am observat că tristeţea din privirea ei nu dispăruse nicio clipă. În dimineaţa când m-am trezit şi ea nu mai era lângă mine m-am gândit că se va întoarce peste câteva zile, cum făcea de obicei, deşi în adâncul sufletului ştiam că de data asta o să fie altfel. Îmi dăruise deja totul. M-a învăţat să iubesc, mi-a dăruit atâtea, iar eu doar am luat şi am luat, dar nu i-am dat nimic. A plecat din viaţa mea la fel de tristă cum a venit.

           Au trecut zilele, săptămânile, a venit şi iarna, timp în care hoinăream pe străzi în căutarea ei. Acum îmi dau seama ce naiv am fost. Nu ştiam nimic despre ea, decât ca o iubeam ca un nebun şi nu făceam decât să rătăcesc pribeag pe străzi întrebând oamenii: “Aţi văzut-o pe femeia pe care o iubesc?”. Căutam o nălucă. Am avut zile când plângeam ca un copil, dar şi nopţi în care îmi juram că de mâine o să mi-o scot din suflet. Mă frământă zi de zi gândul că i-aş fi dat şi viaţa, dacă aş fi ştiut cum…cred că asta a fost problema mea, că n-am ştiut cum. Într-un final am renunţat să mai caut; nu poţi să găseşti pe cineva care nu vrea să fie găsit. Acum nu mai fac decât să aştept. Ştiu că nu vine, dar m-am obişnuit…

Cand mult devine prea mult?

           Care este limita până la care trebuie să lupţi pentru o relaţie?  Şi nu, nu mă refer aici la povestea romantică “noi doi şi restul lumii”, ci la situaţia tristă…mai ales pentru tine, atunci când tu DA, iar el/ea NU.

           La început e greu şi simţi că îţi fuge pământul de sub picioare; nu mai ai aer, eşti în cădere liberă şi întinzi mâinile, poate, poate reuşeşti să te mai agăţi de ceva. O amintire, o explicaţie, un cuvânt ce ar putea să mai salveze o relaţie care ţie ţi se părea perfectă. Când vezi că  nimic nu merge, începi să te întrebi “DE CE?”. Ai senzaţia (total greşită) că dacă întorci situaţia pe toate feţele, dacă reiei în minte relaţia de la început şi până la sfarşit, o să afli unde ai greşit. Şi o să repari greşeala, o să te schimbi, dacă viitoare n-o să mai faci!!!

           De ce spun că e total greşit? Pentru că dacă partenerului/ei i-ar mai fi păsat de relaţia voastră, primul pas nu ar fi fost să îi pună capăt. Probabil ar fi pus în discuţie eventuala problema, v-aţi fi gândit împreună, aţi fi încercat să mai salvaţi ceva. E greu să digerăm ideea, dar de cele mai multe ori (mai mereu, de altfel), într-o relaţie cei doi nu iubesc la fel de mult. Primul se dăruieşte cu totul şi îşi pune sufletul deschis în mâinile celuilalt, iar cel din urmă nu poate să facă acelaşi lucru. Poate că a suferit în trecut şi e mai precaut acum, poate nu are aceeaşi profunzime emoţională sau pur şi simplu “he/she’s  not that into you”.

           Şi în cazul ăsta ce faci? Te lupţi cu morile de vânt? Începi cu telefoanele în miez de noapte, cu mesajele de “bună dimineaţa” şi “noapte bună”, îi spui cât de mult îl/o iubeşti şi cum n-o să mai gasească în veci pe cineva ca tine? La început o să-ţi răspundă. O să te asculte – mai mult o să vorbeşti tu şi o să primeşti înapoi doar “da”, “bine”, “îmi pare rău”, poate chiar şi fabuloasele “nu e vina ta, e a mea” sau “eşti prea bun/ă pentru mine” (sincer acum, m-aş simţi jignită în inteligenţa dacă mi-ar spune cineva asta). Când o să vadă că nu te potoleşti şi va începe să se plictisească de tine (chiar şi cel mai răbdator om are limitele lui), n-o să îţi mai răspundă. După zeci de apeluri ratate dimineaţa, la prânz şi seara, o să primeşti (dacă eşti norocos/norocoasă) un mesaj cu “Îmi pare rău că suferi, o să fie bine”. Dacă în continuare nu te potoleşti, n-o să mai primeşti nimic.

           Mai departe ce faci? Te izolezi de prieteni, familie, te închizi în casă, plângi singur/a, îl cauţi la serviciu/scoala/acasă, plângi în faţa lui/ei, te năpădeşte plânsul acasă/la serviciu/pe stradă, le faci prietenilor capul calendar expunându-le iar şi iar relaţia ta în căutarea răspunsului la întrebarea “DE CE???”.

           NU. Te uiţi în oglindă ca să vezi epava care ai ajuns şi îţi dai două palme ca să te trezeşti la realitate. Te ridici de la nivelul -1 la care te afli acum şi încerci să te salvezi pe tine, nu o relaţia care nu mai există şi poate că nici n-a existat vreodată decât în mintea ta.

           N-am să înţeleg niciodată oamenii care cred că au descoperit marea iubire şi acceptă să se înjosească în faţa celuilalt până undeva sub limita umanităţii.

           N-am să înţeleg niciodată cum poţi să lupţi de unul singur pentru iubirea cuiva? Înţeleg să luptaţi împreună pentru iubirea voastră, voi doi împotriva celorlalţi. Dar aşa să te lupţi cu el/ea să te iubească… cum vine asta?!

           Şi încă un lucru pe care n-am să-l înţeleg este cum poate un om care nu se iubeşte pe sine însuşi să aibă pretenţia să fie iubit de cineva? Dacă tu nu te iubeşti şi nu te apreciezi, de ce ai aştepta să facă altcineva asta? De ce ar face altcineva asta? Singurul sentiment pe care o să-l stârneşti – în cel mai fericit caz – este mila. Aah…şi dacă ai ghinionul să iubeşti un egocentrist, un narcisist sau un vanitos… o să îi şi gâdili puţin orgoliul.

* Nu vreau să fie un post trist, nu vorbesc din proprie experienţă şi nici nu judec pe nimeni. Doar că văd tot mai des în jurul meu persoane care “suferă din dragoste” de parcă asta ar fi noua modă. Doar pentru că un om te poate face să suferi prin simpla prezenţă/absenţă, asta nu înseamnă că e sufletul tău pereche. Dacă atunci când îţi adresează un cuvânt  te face să te simţi în al nouălea cer, iar apoi te dai de ceasul morţii pentru că nu te mai cauta cu zilele…asta nu înseamnă că el/ea îţi este alesul/aleasa. Înseamnă că e o persoană căreia pur şi simplu nu îi pasă de tine. 🙂

Îi admir pe cei care luptă pentru ceea ce vor şi da, de cele mai multe ori e bine să nu accepţi un “NU” din prima şi să încerci să recuperezi relaţia, să vindeci rănile, să înveţi din greşeli. Dar atunci când vezi că baţi într-una la o uşă care nu se mai deschide pentru tine…e timpul să pleci mai departe.