Alb negru

           Ştii, Parisul nu mi s-a părut niciodată mai puţin romantic ca atunci când l-am văzut cu tine. Toate oraşele mari, mai cu seamă acest axis mundi al iubirii, poartă în ele povara atâtor suflete rătăcite care îşi cauta regăsirea acolo. Ne-am căutat şi noi unul pe celălalt printre cohorte de îndrăgostiţi, de parcă n-am fi ştiut că ne-am pierdut demult unul de altul. Dar poate că nici nu ne-am întâlnit vreodată, ci doar am rătăcit bezmetici în golul dintre noi, şi împiedicându-ne când şi când ne ceream scuze pentru fluturii rebeli care dădeau să prindă aripi. Dar în ziua aia, când te-am luat de mână şi cuvintele mi-au părăsit buzele îngheţate, am ştiut că dezbracandu-te de haină, mâinile şi-au croit drum printre coastele tale şi atunci ţi-am simţit pentru prima dată inima pulsând între palmele mele.

De când nu ai mai privit cerul?
Nu ştiu, parcă de o eternitate…

           N-am fost nicicând mai aproape de tine ca atunci şi nicăieri nu mi s-a părut cerul mai departe ca în Paris. N-am simţit nicicând că eşti a mea mai mult ca în clipa aceea, când ridicând privirea spre cer ţi-ai lăsat sufletul nesupravegheat în mâinile mele. Dar am văzut apoi că la Paris cerul poate fi atins doar cu privirea. El rămâne departe, e departe…iar romantismul oraşului se risipeşte, la fel cum, cu toată grandoarea lui, Turnul Eiffel păleşte şi el în fata înălţimii aşteptărilor noastre. Mi-a fost clar atunci că greutatea viselor pe care le-am purtat in bagaje pana acolo afunda tot mai mult Parisul în neputinţă, distanţându-ne de cer. Vezi tu, astea sunt lucrurile care depărtează oamenii. Oraşe prea mari, aşteptări prea mari, vise prea mari, vorbe prea mari, în definitiv, dacă nu ne aflăm în pat, orice lucru mare naşte prăpăstii între noi.

        Iar când mi-ai întors spatele în marea aia de oameni, m-am simţit atunci mai singur ca oricând. Pentru unii iubirea se naşte la Paris, alţii o reînvie, noi am îngropat-o acolo.

Toate pânzele sus!

           Acum fix o lună mă întorceam din vacanţă. Am vrut să fac o postare despre asta, dar am renuntat repede la idee, a fost atât de frumos, încât nu am ştiut ce să scriu. Cumva, aveam în minte imaginea perfectă, dar cuvintele descriau un tablou deformat, searbăd, mult prea departe de ceea ce am trăit. Şi acum cred că despre lucrurile frumoase nu trebuie să se scrie, ele trebuie să fie simtite, păstrate în suflet. Cum ai putea să descrii un sentiment? Cum sună? Ce gust, ce miros are? Nici acum nu ştiu ce să spun mai exact, dar am în minte un singur lucru: că e posibil să te regăseşti pe tine în locuri în care nu ştiai că te-ai pierdut, în locuri în care nici măcar nu ai mai fost. Să te afli într-un oraş nou, în care nu cunoşti pe nimeni, îţi dă senzaţia de libertate, te simţi uşor, mai curajos, de parcă ţi-au fost iertate toate păcatele şi poţi să o iei oricând de la capăt. Eu aşa am simţit. Nu ştiu dacă a fost de vină vremea superbă, Barcelona, sau pur şi simplu faptul că pentru câteva zile am plecat fără să-mi iau în bagaj şi gândurile. Iar dacă până acum credeam că sunt genul care prinde rădăcini într-un loc, mi-am dat seama cu ocazia asta că nu sunt niciun gen; caut acum următoarea destinaţie.

           Am ales să scriu câteva cuvinte despre călătoria mea pentru că în de ceva vreme văd  peste tot pe internet o serie de poze făcute în diferite locuri de pe glob, de la Londra şi Veneţia până în China şi Bali. Probabil stiti deja si voi, în fiecare fotografie ideea este aceeaşi: o femeie care nu-şi arată niciodată faţa apare în prim plan ţinând pe cineva de mână. Mie nu-mi place nimic din ceea ce înseamnă viral, dacă văd de exemplu că o melodie este postată de toată lumea, pur şi simplu nu mă interesează, n-am nicio intenţie să o ascult, nu am nici cea mai mică curiozitate. La fel e şi cu filmele, cărţile (apropo, chiar nu înţeleg ce e cu acest “Fifty shades of Grey”,pierd ceva?!), cu oamenii… În cazul ăsta, însă, recunosc că n-am rezistat tentaţiei de a afla cine se afla în spatele acestor poze… şi cine stă cu spatele în ele.:)

           Am aflat că e un proiect deosebit, romantic şi creativ în acelaşi timp, aparţinându-i unui fotograf rus, Murad Osmann, care călătoreşte în jurul lumii alături de prietena sa… muza lui, am putea spune. În fiecare fotografie Murad îi întinde mâna iubitei sale, care se afla mereu înaintea lui şi pare că îl îndreaptă spre cele mai frumoase locuri din lume. Proiectul se numeşte foarte sugestiv “Follow me” şi puteţi vedea toate pozele pe instagram  sau pe pagina de facebook a lui Murad. Cei doi şi-au început călătoria în octombrie 2011 unde credeţi? în Barcelona… iar în momentul de faţă au ajuns la New York, se pare. Bineînţeles că m-am “documentat” şi am aflat că pe “muza” o cheamă Nataly Zakharova, este journalista în Moscova, iar proiectul acesta a fost ideea ei; Murad povesteşte că totul a început astfel:

The first photo happened în Barcelona while we were on vacation. Nataly was a bit annoyed that I was always taking pictures of everything, şo she grabbed my hand and tried to pull me forward.  That said it didn’t stop me from doing photos while she was pulling me. Şo that’s how it all started.

                 Să nu vă închipuiţi că cei doi o ţin numai într-o vacanţă. Pleacă în călătorii doar pentru 3-4 zile pentru că au şi ei un program încărcat la serviciu. Ca orice femeie, pe lângă peisajele minunate, recunosc că i-am admirat outfit-urile fetei – altele în fiecare poză, de la rochii şi pantaloni până la costume de baie sau… aproape goală.

Aaah… în caz că vă întrebaţi cum ia naştere o astfel de poză:

         Nu ştiu dacă mi-a plăcut mai mult povestea lor sau pozele, dar scriu rândurile acestea cu zâmbetul pe buze. Iubire, artă şi călătorii… ce ai putea să-ţi doreşti mai mult? Mă bucur să văd oameni frumoşi, care ştiu să se bucure de viaţă şi ne arata şi noua lumea prin ochii lor. Iar pentru că mai e ceva timp până o să plec eu în următoarea vacanţă, urmăresc până atunci pe facebook o călătorie cel puţin la fel de frumoasă. Este vorba despre Răzvan, Alex şi MoJo – catamaranul care îi poartă pe cei doi în “aventura pe ocean”. Au plecat acum mai bine de 6 luni să facă înconjurul lumii pe apă şi au ajuns, printre altele, în Filipine, Singapore şi Thailanda. Dar nu vă spun mai multe, va laş să descoperiţi singuri pe pagina lor de facebook Aventura pe Ocean.

        Voi aţi vizitat locuri care v-au rămas în suflet? Unde v-aţi dori să ajungeţi? şi… de ce nu acum, ce aşteptaţi?:-)

Gânduri la sfârşit de an

         Am tras linie acum, la sfârşit de an, şi mi-a dat cu plus… S-au întâmplat multe în 2012, dar nu aş schimba nimic, aş vărsa fiecare lacrimă şi aş retrăi fiecare zâmbet din simplul motiv că îmi place unde mă aflu astăzi. Da, încă mai am multe întrebări care îşi aşteaptă răspunsul, dar în acelaşi timp simt că am evoluat în ultimele luni mai mult ca oricând. Pentru prima dată după o lungă perioadă pare că m-am regăsit pe mine însemi şi am un anumit echilibru în viaţa mea, mă simt mai puternică, mai sigură pe mine şi aştept cu inima deschisă să văd ce îmi aduce noul an. Am învăţat multe în 2012, dar cele mai importante lecţii au fost că…

–         Vârsta e doar un număr. Am făcut la un moment dat  greşeala de a judeca oamenii în funcţie de vârstă; dacă erau mai tineri ca mine, clar nu aveam ce discuta, iar dacă aveau ceva ani în plus, atunci cu siguranţă aş fi avut ce învăţa de la ei. Viaţa mi-a demonstrat că e o idee total greşită, iar dacă alegi să trăieşti dupa regula asta, atunci iţi refuzi singur şansa de a cunoaşte persoane extraordinare.

* Pentru curioşi…nu am mai mult de 25 de ani (pastrez secretul varstei exacte) şi nici nu am trecut prin foarte multe experienţe…nici nu am pretenţia că aş putea să învat pe cineva ceva; ştiu că nu ştiu nimic, sunt doar o fiinţă care gândeşte prea mult:)

–          “Hai că merge şi aşa” nu se aplică şi într-o relaţie. Dacă vezi de la început lucruri care nu-ţi plac, cel mai bine e să nu te implici; oamenii NU se schimbă, iar “nimicurile” pe care le treci cu vederea acum se vor transforma mai târziu în frustrări. NU merge şi aşa.

–         Dacă un băiat pe place, te caută:) Nu contează că e foarte ocupat, că ai prieten, că nu vă cunoaşteţi foarte bine, că nu are numărul tău (o să facă rost de el…DACĂ te place).

–        Atunci cand cuiva îi pasă cu adevarat de tine, „ultima încercare va fi mereu penultima”. Restul sunt doar scuze. Punct.

–        Oamenii te tratează aşa cum le permiţi tu să te trateze. Uneori să te pui pe tine pe primul plan nu înseamnă să fii egoist, ci să te respecţi pe tine înseţi. Abia atunci o vor face şi ceilalţi…

–         Trebuie să fii de două ori mai atent cu oamenii care îţi vorbesc frumos:) Asta e o lecţie pe care am învăţat-o pe propria piele… Mi-a fost greu, ştiţi şi voi cât îmi plac cuvintele, dar am ajuns acum să nu mai cred în ele. Vorbe frumoase îţi poate spune oricine, însă foarte puţini sunt cei chiar cred în ceea ce spun…şi, în fine, mai puţini sunt aceia ce vor face fapte care să le susţină afirmaţiile.

–         Cea mai sigură cale de a ţine pe cineva lângă tine este să…îi acorzi libertate. Cu cât vei încerca să legi pe cineva de tine, cu atât mai mult celălalt se va zbate ca să se elibereze. Eu cred în relaţiile de genul “Te iubesc, dar pot trăi şi fără tine” – nu trebuie să faci pe nimeni centrul universului, ci trebuie doar să-i faci loc în viaţa ta.

–         O lecţie pe care am învăţat-o chiar azi, în ultima zi din an, este că trecutul se numeşte “trecut” tocmai pentru că A TRECUT, iar dacă îl aduci în prezent nu te alegi decât cu nişte amintiri neplăcute. Câteodată nu pot să ţin în frâu racul din mine, aşa că o ia de capul lui înapoi, spre amintiri, şi aduce în cleşti lucruri care mai bine ar fi rămas în urmă. Cred că trăieşte în interiorul meu un mic masochist. Şi mai cred că memoria este cel mai mare duşman al meu; la fel cum un melc îşi care casa în spinare, eu aduc după mine trecutul şi mi-e teamă că într-o zi o să mă sufoc sub greutatea lui… Şi cu ocazia asta am mai învăţat ceva:

–         Distanţele cele mai mari nu sunt cele geografice. Distanţa dintre doi oameni nu se măsoară dintr-un loc la altul, ci de la o inimă la alta. Distanţa nu se măsoară în kilometri, ci în nopţile când adormi cu gândul la cineva şi dimineţile în care ţi-ai dori să fie lângă tine; nu se măsoară în paşi, în minute de mers pe jos şi nici în ore de zburat cu avionul, ci în momentele de “mă gândesc la tine”, în “aş vrea să fii aici”, în “mi-e dor de tine”… De multe ori suntem unii la alţii la distanţă de un “te iubesc”, “îmi pare rău” sau “iartă-mă”. Alte ori, însă, doar tu eşti AICI, iar celălalt este ACOLO. Eu nu mai ştiu unde sunt…ştiu doar că mi-e dor să-i fie cuiva dor de mine.

–         În final, cea mai importantă lecţie este că din orice experienţă câştigi, chiar dacă uneori pierzi. Se întâmplă uneori să suferim atât de mult, încât nu mai vedem decât durere în faţa ochilor. Eşti ca într-o maşină cu geamurile aburite în care nu reuşeşti decât să observi conturul lucrurilor din afară; ai putea să deschizi portiera şi să ieşi, dar începi să te obişnuieşti cu tristeţea, care parcă nu mai e o companie atât de neplăcută acum.  Când te aduni şi îţi faci curaj să porneşti ştergătoarele, îţi dai seama că vedeai lucrurile deformate…că afară e o lume care te aşteaptă şi că nu poţi şterge trecutul, dar poţi învăţa din el. Ca şi după cea mai urâtă cădere ai şansa de a te înălţa mai bun, mai frumos şi mai înţelept decât ai fost vreodată, că totul stă în mintea ta şi nu în voinţa altora. Cred că ajungi să fii cu adevărat conştient de tine atunci când te uiţi în urmă şi poţi înţelege experienţele mai puţin plăcute şi rostul lor şi mai ales atunci când îţi accepţi trecutul, înveţi din el, dar nu îl laşi să îţi dicteze prezentul.

Cam astea sunt lecţiile pe care le iau cu mine în 2013. E un bagaj mare, ştiu că am multe lucruri în el, dar spre deosebire de alte “relicve”, acestea mă vor ajuta să merg mai departe şi să fiu o…”Eva” mai bună. Vă doresc petrecere frumoasă diseară şi un An Nou în care să fiţi fericiţi cum ştiţi voi mai bine. Şi să ne vedem cu bine…pe blog! Pupici

P.S. Sunt curioasă, tu ce iei cu tine în noul an?