Dincoace de DA, dincolo de NU

             Venea la ea în fiecare seară, dar nu se dezbraca niciodată. Intra în sufletul ei aşa, cu straturi de haine unul peste altul, şi tremura din toate încheieturile. Ea era îngrozită de cât de gros era îmbrăcat şi totuşi cât îi era de frig. De dincolo de “DA” se uita la el şi ar fi vrut să îl ia în braţe; i-ar fi dat toată dragostea ei ca să îi ţină de cald, şi-ar fi dat foc propriului suflet doar ca să-l facă şi pe el să simtă căldura iubirii, ar fi ales oricând mai degrabă să se piardă pe ea, decât să simtă că îl pierde pe el. Ea voia, dar el nu putea. Ar fi vrut să îl atingă, dar EL se ascundea dincolo de “NU”. Paradoxal, cu cât se îmbraca mai gros, cu atât îi era mai frig. Purta întotdeauna albastru şi venise în viaţa ei nu ca să o facă fericită, ci doar ca să îi arate cam cât de multe poate îndura un suflet. Răbdătoare, ea îl aştepta în fiecare seară…iar el venea de fiecare dată.

             Uneori îşi lăsa în cuierul de la intrare neîncrederea. Ea se dezbraca în fiecare zi câte puţin…renunţase la amintiri şi la orgolii, se descălţase chiar şi de pantofii înalţi pe care îi purta ori de câte ori voia să pară altfel decât era. Tot ce îşi dorea era că el să o vadă aşa cum este. Şi mai ales să o iubească… Credea sincer, până la naivitate, că numai căldura trupului ei va reuşi să spargă bariera rece dintre două lumi, ca şi cum o rază de soare ar fi putut vreodată să topească un munte de gheaţă. Dar nu îi mai păsa de nimic pentru că îl iubea. Da, îl iubea. Îl iubea, pur şi simplu; nebuneşte, fără speranţă, fără să ştie de ce. Îl iubea ca şi cum asta ar fi fost rostul ei pe pământ. Făcuse păcatul etern al femeii: acela de a se îndrăgosti de ceea ce ar putea fi, şi nu de ceea ce este. Trăia prezentul uitându-se în viitor…îl privea prin ochi de femeie îndrăgostită şi îl vedea într-un schilod emoţional pe bărbatul vieţii ei. “Dacă”. Dacă nu ar fi fost atât de stors, atât de secătuit de puteri, atât de rece; dacă s-ar fi dezbrăcat măcar pentru o clipă de trecut ca să îi arate cam cât de frumos ar putea fi prezentul alături de ea. Îl iubea atât de mult, încât s-ar fi mulţumit şi cu ultimele fărâme de iubire pe care le mai avea el de oferit. Uneori îl simţea aşa de rece, încât ar fi vrut să-l scuture, să zgâlţâie sufletul în el, poate doar aşa ar fi reuşit să-l readucă la viaţă. Alteori, însă, ajunsă la capătul puterilor, îşi dorea că iarna de afară să se mute în sufletul ei. Se ruga Lui Dumnezeu să o îngheţe şi pe ea, să o rupă în bucăţi şi să o împrăştie în toate zările, să o facă să dispară cu totul. Până când chiar aşa s-a întâmplat…

             Într-o zi au dispărut amândoi de pe pământ şi nimeni nu le-a mai dat de urmă. Ce s-a întâmplat cu ei nici până azi nimeni nu ştie. Poate că s-au luat în braţe şi DA l-a încălzit pe NU sau poate că s-au luat în braţe şi NU a îngheţat-o pe DA. Poate că s-au întâlnit undeva sub soare sau poate că au rămas dincolo de iubire; cert este că au sfârşit împreună.

             Dacă a fost iubire sau nu? Chiar şi în ziua de astăzi părerile sunt împărţite. Unii bat cu pumnul în masă că nu a fost iubire, ci masochism; că el căuta refugiu, iar ea se agaţa de el. Alţii pariază pe propriile suflete că da, a fost iubire, ba chiar una dintre cele mai sincere şi profunde. Pentru că iubirea nu răspunde la “De ce?”- uri şi nici nu se explică, iubirea nu dă ca să primească, iubirea nu aşteaptă iubire înapoi, ea pur şi simplu Este.

              Nici măcar eu, dragă cititorule, nu am răspunsul. Eu le-am dat viaţă, însă numai ei ştiu ce a fost… Mă gândesc, totuşi, că poate şi NU o iubea pe DA. În felul lui. O iubea fără să ştie că o iubeşte, fără ca măcar să simtă. Ca şi cum ar fi fost un dat firesc să se întoarcă la ea de fiecare dată. Ca un ceas care nu ştie de ce bate, dar mecanic şi rece se mişcă aşa cum i-a lăsat Dumnezeu rostul pe pământ. Şi ea îl aştepta…iar el venea mereu.

Gânduri la sfârşit de an

         Am tras linie acum, la sfârşit de an, şi mi-a dat cu plus… S-au întâmplat multe în 2012, dar nu aş schimba nimic, aş vărsa fiecare lacrimă şi aş retrăi fiecare zâmbet din simplul motiv că îmi place unde mă aflu astăzi. Da, încă mai am multe întrebări care îşi aşteaptă răspunsul, dar în acelaşi timp simt că am evoluat în ultimele luni mai mult ca oricând. Pentru prima dată după o lungă perioadă pare că m-am regăsit pe mine însemi şi am un anumit echilibru în viaţa mea, mă simt mai puternică, mai sigură pe mine şi aştept cu inima deschisă să văd ce îmi aduce noul an. Am învăţat multe în 2012, dar cele mai importante lecţii au fost că…

–         Vârsta e doar un număr. Am făcut la un moment dat  greşeala de a judeca oamenii în funcţie de vârstă; dacă erau mai tineri ca mine, clar nu aveam ce discuta, iar dacă aveau ceva ani în plus, atunci cu siguranţă aş fi avut ce învăţa de la ei. Viaţa mi-a demonstrat că e o idee total greşită, iar dacă alegi să trăieşti dupa regula asta, atunci iţi refuzi singur şansa de a cunoaşte persoane extraordinare.

* Pentru curioşi…nu am mai mult de 25 de ani (pastrez secretul varstei exacte) şi nici nu am trecut prin foarte multe experienţe…nici nu am pretenţia că aş putea să învat pe cineva ceva; ştiu că nu ştiu nimic, sunt doar o fiinţă care gândeşte prea mult:)

–          “Hai că merge şi aşa” nu se aplică şi într-o relaţie. Dacă vezi de la început lucruri care nu-ţi plac, cel mai bine e să nu te implici; oamenii NU se schimbă, iar “nimicurile” pe care le treci cu vederea acum se vor transforma mai târziu în frustrări. NU merge şi aşa.

–         Dacă un băiat pe place, te caută:) Nu contează că e foarte ocupat, că ai prieten, că nu vă cunoaşteţi foarte bine, că nu are numărul tău (o să facă rost de el…DACĂ te place).

–        Atunci cand cuiva îi pasă cu adevarat de tine, „ultima încercare va fi mereu penultima”. Restul sunt doar scuze. Punct.

–        Oamenii te tratează aşa cum le permiţi tu să te trateze. Uneori să te pui pe tine pe primul plan nu înseamnă să fii egoist, ci să te respecţi pe tine înseţi. Abia atunci o vor face şi ceilalţi…

–         Trebuie să fii de două ori mai atent cu oamenii care îţi vorbesc frumos:) Asta e o lecţie pe care am învăţat-o pe propria piele… Mi-a fost greu, ştiţi şi voi cât îmi plac cuvintele, dar am ajuns acum să nu mai cred în ele. Vorbe frumoase îţi poate spune oricine, însă foarte puţini sunt cei chiar cred în ceea ce spun…şi, în fine, mai puţini sunt aceia ce vor face fapte care să le susţină afirmaţiile.

–         Cea mai sigură cale de a ţine pe cineva lângă tine este să…îi acorzi libertate. Cu cât vei încerca să legi pe cineva de tine, cu atât mai mult celălalt se va zbate ca să se elibereze. Eu cred în relaţiile de genul “Te iubesc, dar pot trăi şi fără tine” – nu trebuie să faci pe nimeni centrul universului, ci trebuie doar să-i faci loc în viaţa ta.

–         O lecţie pe care am învăţat-o chiar azi, în ultima zi din an, este că trecutul se numeşte “trecut” tocmai pentru că A TRECUT, iar dacă îl aduci în prezent nu te alegi decât cu nişte amintiri neplăcute. Câteodată nu pot să ţin în frâu racul din mine, aşa că o ia de capul lui înapoi, spre amintiri, şi aduce în cleşti lucruri care mai bine ar fi rămas în urmă. Cred că trăieşte în interiorul meu un mic masochist. Şi mai cred că memoria este cel mai mare duşman al meu; la fel cum un melc îşi care casa în spinare, eu aduc după mine trecutul şi mi-e teamă că într-o zi o să mă sufoc sub greutatea lui… Şi cu ocazia asta am mai învăţat ceva:

–         Distanţele cele mai mari nu sunt cele geografice. Distanţa dintre doi oameni nu se măsoară dintr-un loc la altul, ci de la o inimă la alta. Distanţa nu se măsoară în kilometri, ci în nopţile când adormi cu gândul la cineva şi dimineţile în care ţi-ai dori să fie lângă tine; nu se măsoară în paşi, în minute de mers pe jos şi nici în ore de zburat cu avionul, ci în momentele de “mă gândesc la tine”, în “aş vrea să fii aici”, în “mi-e dor de tine”… De multe ori suntem unii la alţii la distanţă de un “te iubesc”, “îmi pare rău” sau “iartă-mă”. Alte ori, însă, doar tu eşti AICI, iar celălalt este ACOLO. Eu nu mai ştiu unde sunt…ştiu doar că mi-e dor să-i fie cuiva dor de mine.

–         În final, cea mai importantă lecţie este că din orice experienţă câştigi, chiar dacă uneori pierzi. Se întâmplă uneori să suferim atât de mult, încât nu mai vedem decât durere în faţa ochilor. Eşti ca într-o maşină cu geamurile aburite în care nu reuşeşti decât să observi conturul lucrurilor din afară; ai putea să deschizi portiera şi să ieşi, dar începi să te obişnuieşti cu tristeţea, care parcă nu mai e o companie atât de neplăcută acum.  Când te aduni şi îţi faci curaj să porneşti ştergătoarele, îţi dai seama că vedeai lucrurile deformate…că afară e o lume care te aşteaptă şi că nu poţi şterge trecutul, dar poţi învăţa din el. Ca şi după cea mai urâtă cădere ai şansa de a te înălţa mai bun, mai frumos şi mai înţelept decât ai fost vreodată, că totul stă în mintea ta şi nu în voinţa altora. Cred că ajungi să fii cu adevărat conştient de tine atunci când te uiţi în urmă şi poţi înţelege experienţele mai puţin plăcute şi rostul lor şi mai ales atunci când îţi accepţi trecutul, înveţi din el, dar nu îl laşi să îţi dicteze prezentul.

Cam astea sunt lecţiile pe care le iau cu mine în 2013. E un bagaj mare, ştiu că am multe lucruri în el, dar spre deosebire de alte “relicve”, acestea mă vor ajuta să merg mai departe şi să fiu o…”Eva” mai bună. Vă doresc petrecere frumoasă diseară şi un An Nou în care să fiţi fericiţi cum ştiţi voi mai bine. Şi să ne vedem cu bine…pe blog! Pupici

P.S. Sunt curioasă, tu ce iei cu tine în noul an?

Condiţional optativ

                       “Mă doare tot ce iubesc acum pentru că presimt în orice frumuseţe sfârşitul,                                              dar poate că aşa arată adevărata iubire.” Octavian Paler 

           L-aş iubi pentru că n-ar avea nimic din bărbatul ideal pe care îl visam cu ani în urma… Nu ar fi cel mai frumos şi nici cel mai râvnit, dar la braţul lui m-aş simţi eu cea mai frumoasă şi mai invidiată femeie din lume. L-aş iubi pentru că nu este  perfect,  dar este perfect pentru mine şi alături de el viaţa ar fi mai frumoasă decât mi-aş fi imaginat-o vreodată. L-aş iubi pentru felul în care mă înveleşte noaptea şi pentru că îmi lasa ultimul fursec dimineaţa. L-aş iubi pentru pasiunea pe care o pune în tot ceea ce face, pentru ambiţia lui şi aş fi mândră că sunt iubită de un bărbat ca el. L-aş iubi pentru că ar iubi la mine lucruri pe care eu nu le-am văzut niciodată, nimicuri pentru care nu m-a mai iubit nimeni până atunci…frumuseţea mea ar fi în ochii lui. Aş fi recunoascatoare vieţii pentru că l-am întâlnit şi le-aş mulţumi oamenilor care m-au făcut să plâng în drumul meu spre el…aş înţelege “De ce?” şi m-aş uita în urmă zâmbind. L-aş iubi pentru că iubirea lui m-ar face să fiu mai bună. L-aş iubi şi iubirea lui mi-ar fi de ajuns.

           L-aş iubi pentru că nu m-ar lăsa să fac întotdeauna ce vreau…nu mi-ar spune “cum vrei tu”, “unde vrei tu”, “cum crezi tu” şi nu i-ar fi teamă să-mi spună “nu”. L-aş iubi pentru că ar fi cel mai aspru critic al meu şi pentru că alături de el aş deveni zi de zi un om mai bun şi mai femeie. L-aş iubi pentru că alături de el lumea ar fi mai frumoasă…nu mi-ar mai păsa că în jur oamenii sunt răi, mincinoşi, prefăcuţi şi aş trece zâmbind prin viaţă. L-aş iubi pentru că după cea mai urâtă zi, odată ajunsă în braţele lui aş simţi că toate trec… L-aş iubi pentru că mă ia de mână atunci când mergem pe stradă şi mă ţine strâns în braţe atunci când altcineva se uită după mine. L-aş iubi pentru că mă mângâie pe păr şi mă sărută pe frunte…pentru că îi e drag copilul din mine şi iubeşte femeia care sunt.

           Alături de el mi-ar fi teamă de fericire. L-aş iubi cu teamă că visul s-ar putea termina şi aş simţi o strângere de inimă la gândul că poate într-o zi el n-o să mai fie lângă mine. M-aş gândi cu groază că „iubirea nu se cumpără, dar se plăteşte scump” şi că marea fericire de azi ar putea fi suferinţa de mâine. Dar l-aş iubi atât de mult, încât nu mi-ar păsa dacă a doua zi m-ar distruge…l-aş iubi şi aş şti că nu ar face asta.

           L-aş iubi, dacă l-aş găsi…