Uneori, călătoriile închid drumuri. Alteori le construiesc.

         Am cunoscut-o pe Alina de curând şi mi-a transmis încă de prima dată când ne-am întâlnit o parte din energia, pozitivismul şi pofta ei de viaţă. Lăsând la o parte pasiunea comună pentru scris, am aflat că împărtăşim aceeaşi dorinţă de a călători cât mai mult şi de a ne vedea pe noi însene în noi ipostaze, de a descoperi locuri noi şi părţi din… noi pe care nu le cunoaştem încă.

         Alina e un pic mai optimistă decât mine, dar lucrez şi eu la asta. E al doilea invitat al meu pe blog din două motive: pentru că a călătorit mai mult decât mine şi pentru că îmi plac finalurile fericite. Sper să vă placă şi vouă. 🙂

         Cred că orice călătorie e un test. Un test pentru tine, să vezi cum te transformi într-un context nou, cât de tolerant ești cu cei din jur, cât de adaptabil ești la situații diverse, cât de “același” sau nu te vei întoarce acasă. Și mai cred că orice vacanță petrecută împreună este un test extrem de bun pentru orice relație, fie ea de prietenie, pentru vacanțele în gașcă, fie de cuplu, pentru escapadele romantice în doi.

     Smulși din realitatea cotidiană cu care ne-am obișnuit,  uităm acasă și măștile de interacțiune socială și suntem mai autentici decât am fi în zilele în care automatismele sociale funcționează la turație maxima… adică majoritatea zilelor obișnuite. Așa că orice călătorie e ocazia perfecta de a-l vedea pe omul de lângă tine într-o lumină nouă. Mi s-a întâmplat de-a lungul timpului să mă întorc total îndoită după o vacanță care se presupunea că ar fi trebuit să mă poarte în al nouălea cer. Câteva luni mai târziu drumul nostru comun chiar s-a închis, semn că o călătorie poate fi un bun barometru al unei relații.

       Așa cum, ani mai târziu, o altă călătorie a deschis un drum pe care nu l-aș fi bănuit înainte de a ne îmbarca în avion. Era august 2011 și porneam într-o excursie de 2 săptămâni cu un om pe care îl cunoașteam de jumătate de an. Urma să fim doar noi doi, 24 din 24 de ore. Și credeți-mă poate fi un adevărat test! Mai ales că am avut parte de ceva peripeții: de la card bancar blocat câteva zile datorită unei erori și până la pierdut ultimul tren într-o noapte și rămas hai-hui pe străzile unui oraș frumos ziua, dar total neprimitor noaptea.

         O mulțime de situații limită și totuși, tot zâmbitori ne-am întors acasă, ba chiar ne-am și hotărât să ne mutăm împreună după toată povestea asta. Ne obișnuisem cu cele bune: trezitul dimineața cu zâmbet leneș în colțul gurii, micul dejun în pat, bagajul comun – adică mai mult loc pentru hainele mele – , planul zilnic cu traseul de urmat și amuzamentul de seara când constatam invariabil că ne-am abătut din drum în mod flagrant, dar că rezultatul a fost fermecător. Dar mai important decât atât, trecusem testul situațiilor limită fără să rămânem cu un gust amar.

    Au urmat alte călătorii, mereu revigorante și reconfirmând teoria că suntem compatibili… dar cel mai de temut a fost cea în care am mers un grup mare de prieteni , printre care multe cupluri. Mă rodea stomacul de emoții că se va dovedi piatra de încercare ce ne va pune capac. Sentimentul de deja-vu era atât de prezent, amintindu-mi de excursia care, ceva ani în urmă îmi prevestise un drum care urma să se închidă. Îmi era groaznic de teamă că, în dinamica grupului vom uita să mai fim un cuplu și că ne vom înstrăina în tabere adverse când se vor lua decizii și când se vor face planuri. Știam prea bine continuarea… Ei bine, n-a fost să fie așa de data asta. Dimpotrivă, chiar și în grup am reușit să rămânem noi doi sudați și armonizați. Nu ne doream de fiecare data același lucru, dar negociam întâi între noi, și apoi cu tot grupul, astfel încât consensul era mai ușor de găsit.

         Și așa s-a risipit o superstiție, cea despre vacanțele în grupuri mari care dăunează grav cuplurilor. Și s-a reconfirmat teoria că o călătorie, o scoatere din contextul de zi cu zi, o incursiune într-un neprevăzut care poate scoate la iveală sinele de dincolo de măștile cotidiene, este un test pentru o relație. La noi a funcționat. La voi?

P.S: Pe Alina o găsiți pe http://www.cityinads.com sau pe Facebook, locurile in care cei doi adună impreună energia bună pe care le-o dau călătoriile, condimentand-o totodata cu puțină cultură urbană, mai exact cultura străzii reprezentată de reclamele outdoor pe care le întâlnesc în diversele orașe.

Cicatrici

           În cărţi scrie că instinctul de a distruge există în fiecare din noi şi se manifestă în mod pregnant la copii, fiind dominat în timp prin asumarea de către aceştia a regulilor sociale. Însă eu nu am văzut vreodată ca ea să aibă vreo regulă. E o femeie şi un copil sub acelaşi înveliş, două suflete care se chinuie unul pe celălalt, în ea se dau războaie crunte între nevoia vitală de a simţi gustul absolutului prin iubire şi plăcerea demonică de a avea drept de viaţă şi de moarte asupra unui alt suflet. Agresivitatea se întâlneşte la copii, iar ei îi place să distrugă. A început cu ea însăşi, apoi cu mine, cu relaţia noastră şi cu fiecare clipă în care părea că viaţa capăta un sens, sfărâmă instinctiv din faşă orice posibilitate ca fericirea să prindă contur şi trage zăvorul la suflet ori de câte ori aude paşi apropiindu-se. De ce? N-aş şti să raspund asta. La început am crezut că îmi testează limitele, că vrea să vadă dacă merit să o iubesc, dar apoi mi-am zis că îi face plăcere, iar în cele din urmă am încetat a mă mai întreba… Unii oameni trebuie iubiţi şi atât, iar eu pe ea o iubesc. O iubesc pentru îndrăzneala de a fi cine este, pentru autenticitatea ei, pentru că nu trăieşte să se ridice la înălţimea aşteptărilor celorlalţi şi nu cauta să mă mulţumească nici măcar pe mine, pentru că e caldă şi inocentă şi frumoasă… dar îi iubesc la fel de mult cruzimea şi egoismul, distructivitatea demonică, o iubesc ştiind că m-ar putea zdrobi oricând fără să clipească, iar asta i-ar face plăcere. Am întrebat-o într-o zi “De ce?” şi s-a uitat prin mine. S-a întors cu spatele de parcă n-aş fi fost acolo şi îndreptându-se spre lumina zilei a rămas sprijinită cu fruntea de fereastră pentru o eternitate. Abia in dimineata asta mi-am primit răspunsul, fără să îl aştept, fără ca măcar să mai ţin minte că l-aş fi cerut vreodată. “Ştii, eu nu am încredere în nimeni, nici măcar în mine. De fapt, cum aş putea să cred în cineva, dacă nu cred în mine? Şi tocmai pentru că mă cunosc atât de bine pe mine, nu am încredere în nimeni. Noi, oamenii suntem răi, egoişti, nu e nimic sfânt pentru noi decât în măsura în care ne aduce o satisfacţie pe moment. Noi nu ştim să iubim, tu nu mă iubeşti pe mine şi nici eu pe tine, dar ţie-ţi place să spui că iubeşti pentru că asta te face mai uman, sau cel puţin aşa te minţi tu. Spui “Te iubesc” şi creşti singur în ochii tăi, ţi se pare că eşti mai bun, că eşti capabil să nutreşti sentimente nobile, probabil îţi spui cu mândrie că sufletul tău e un pământ fertil pe care Divinitatea sădeşte seminţe. Dar vezi tu, noi nu ştim să iubim. Cu toată iubirea ta eu ştiu că mâine o să pleci şi o să uiţi de mine sau poate că o să plec eu şi n-o să mai întorc niciodată; pentru că unele iubiri durează cât un orgasm ieftin, altele cât o ploaie de vară, iar cele mai fericite cât un anotimp… dar în cele din urmă toate se duc ca şi cum n-ar fi fost niciodată.”

           Vorbeşte cu o lejeritate care mă cutremură. Iubirea înseamnă slăbiciune, iubirea e totuna cu detaşarea de sine, când iubeşti eşti ca un fulg la cheremul vântului, purtat de adierea sa oriunde vrea el pe lumea asta. La fel de lipsit de voinţă sunt şi eu, m-am transformat într-o păpuşă în mâinile ei, iar ea în copilul care nu constientieaza că uneori iubirea doare. Acum e copilul care nu ştie despre cuvinte ca ele sunt arme, aşa că le aruncă cu precizie în mine şi jubilează de fericire când vede că tăişul lor s-a înfipt adânc în carnea mea. Mi-a nimerit inima când mi-a spus că nu mă iubeşte, dar ea nu vede asta…

           Se uită la mine cu aceeaşi privire de copil speriat pe care o iubesc atât de mult şi o văd cum încearcă din răsputeri să distrugă şi ultimul strop de rezistenţă care se chinuie sa nu moară. Mi-a smuls inima din piept de atâtea ori cu aceeaşi uşurinţă cu care în copilărie rupi capetele păpuşilor şi distrugi cu satisfacţie orice jucarie-ţi pică-n mâna, mi-a smuls inima din piept de atâtea ori pentru ca tot ea să o coasă înapoi cu lacrimi in ochi. N-are nici măcar minimul de decenţă să anestezieze, ea operează pe viu, pesemne nu-şi dă seama cam cât doare, aşa că te trezeşti dintr-odată cu o durere sfâşietoare. E aceeaşi senzaţie ca atunci când trece un tren în viteză pe la capul tău şi vuietul asurzitor te trezeşte brutal dintr-un somn de moarte, durerea e ca o mână care te trage cu putere din banalitatea existenţei profane şi te împinge hotărât şi fără regrete în infern. Dar eu înghit în sec şi nu spun nimic, nu pot decât să o iubesc mai tare. Iubirea e singura mea armă împotriva ei, iar asta nu face decât să o înverşuneze, da în mine aşteptând reacţii, vrea să vadă furie, reproş, ura, e copil şi nu înţelege… Ea crede că sunt lipsit de tărie pentru că o privesc în ochi şi o las să mă lovească, copilul nu ştie că asta e dovada supremă de iubire: să îl pui pe celălalt mai presus de tine. Încearcă să distrugă orice sentiment care izvorăşte dintr-o inimă împânzită de cicatrici doar ca să poată exclama că da, a avut dreptate! Că nimeni nu iubeşte pe nimeni, că e de înţeles să nu dea jos lacătele sufletului în faţa nimănui, că în cele din urmă până şi marea mea iubire s-a dus ca şi cum n-ar fi existat vreodată. Dacă aş capitula în faţa ei şi-ar zice cu mândrie că am meritat pe deplin să mă treacă prin Iad, mi-ar spune râzând că m-am dovedit a fi şi eu la fel ca restul şi ar pune încă un lacăt gros ca să-şi ferece şi mai bine sufletul. Ea vrea să nu o mai iubesc, căci asta ar face-o să se simtă mai puţin vinovată de a-mi fi pricinuit atâta durere. Incearcă din răsputeri să-mi distrugă iubirea, dar copilul naiv încă nu n-a învăţat că iubirea te întăreşte…

           Nu ştiu ce mai spune acum, am devenit imun la loviturile ei. Nu mai simt nimic, am îngheţat, sau poate că doar am amorţit de la atâta durere. Mă uit la ea şi o văd cât de frumoasă e, cuvintele îi părăsesc cu graţie buzele calde, iar părul lung îi mângâie gâtul pe care îmi place atât de mult să îl sărut. E frumoasă, e perfectă. E a mea uneori, mi se dăruieşte în rarele clipe în care uită să se mai întrebe ce este iubirea, în puţinele momente când mai rămâne doar privirea din copilul care distruge în joacă şi o văd în ea pe femeia vieţii mele. E minunată când îmi aparţine, când inima mea şubredă îşi găseşte locul lângă dragostea ei, o iubesc şi mai mult când îmi îngrijeşte rănile pe care tot ea mi le-a făcut, suspinând ruşinată de fapta sa. Dar nu mă mângâie, mă loveşte cu cruzime acum. Mi-a arătat cum e Raiul alături de ea şi o să trec şi prin Iad doar ca să mai ajung incă o dată acolo. Copilul loveşte, dar tot mai e loc de cicatrici în inima mea…

Infinitul

         

         „Unde încep eu se termină infinitul”. Tu nu ai înţeles. M-ai întrebat cum aş vrea să mă iubeşti, iar apoi ţi-ai dorit să nu fi cunoscut răspunsul.

         Tu nu ştii să fii cum vreau eu. Tu îmi cânţi cuvinte frumoase şi-mi zugrăveşti viitorul în culori calde, iar eu vreau doar să fii aici. Copilului din tine îi strălucesc ochii când vorbeşte despre iubire, iar eu vreau doar să-mi dai tăcerea. Vreau să stau cu capul pe pieptul tău şi să se prelingă vara pe lângă noi şi degetele tale pe coapsele mele, eu să miros a iarba şi tu să ai gust de cireşe. Dar tu nu poţi să fii cum vreau eu! Tu vrei să-ţi întinzi aripile şi să zbori, eu vreau să-ţi întinzi braţele şi să mă chemi “acasă”. Tu vrei să zbori, nu-i aşa? Şi am să-ţi fac cu mâna când o să părăseşti pământul pentru infinit şi o să te las să pleci din vanitate, doar ca să vezi ce înseamnă să fii fără mine. Şi ştiu c-o să te-ntorci, dar dacă vii, vreau sa vii gol, să te dezbraci de mângâierile care s-au îndrăgostit de pielea ta şi să uiţi oricare altă privire ce a văzut viitorul în ochii tăi, vreau să speli orice amprentă care să-mi spună că ar mai fi existat cineva înaintea mea. Aşa egoistă sunt, refuz chiar şi ideea că ai putut iubi vreodată pe altcineva, eu cer totul de la tine şi totul să fie pentru mine.

          Nu vezi că eu scriu despre tine, iar ţie-ţi place să-mi citeşti poezii? Am început un caiet nou de când te-am cunoscut, dar tu încă îţi porţi biblioteca în spate. Ai scris metafore despre ochii altora şi acum vii să mi le reciţi mie. Eu nu vreau să-ţi aflu trecutul, dar tu nu  înţelegi că sunt femeie şi n-am cum să-ţi iubesc amintirile. Vreau să uiţi tot ce-ai învăţat până la mine. Hai, coboară pe pământ! Ţi-am zis că eu încep unde se termină infinitul… TREBUIA să înţelegi că în iubire infinitul începe cu mine.

Tu. El

        Rămâi tot tu, chiar dacă de câteva zile fumezi întruna şi te îmbraci numai în albastru. Nu eşti la fel de înalt şi nici la fel de spiritual, nu ştii să fii crud şi nici măcar nepăsător, iar dacă ai încerca să fii rece şi indiferent, mai degrabă m-ai face să rad… un simplu cabotin încercând să mă convingă că el e bărbatul vieţii mele. Nu ştiu tu cu ce culoare a ochilor te uiţi la mine, dar privirea ta nu-mi trezeşte niciun fior, mângâierile tale nu mişcă nimic în mine în afară de frustrarea de a şti că nu pot să-ţi răspund la fel. Nu mă simt goală când mă priveşti şi nici măcar barba pe care ai lăsat-o să crească de când te bântuie ideea că trebuie să mă salvezi nu te ajuta în privinţa asta. Chiar dacă ai învăţat cum să păcăleşti un trup obosit şi sleit de puteri, sufletul meu nu ştii să-l faci să vibreze. Sufletul îmi e albastru acum şi simte că sărutările tale nu au gustul lui, cuvintele tale nu au glasul lui, dar mai ales ca iubirea ta nu doare. Nu, nu te compari cu el… dar în apărarea ta o să spun acum că nimeni nu poate.

Toate pânzele sus!

           Acum fix o lună mă întorceam din vacanţă. Am vrut să fac o postare despre asta, dar am renuntat repede la idee, a fost atât de frumos, încât nu am ştiut ce să scriu. Cumva, aveam în minte imaginea perfectă, dar cuvintele descriau un tablou deformat, searbăd, mult prea departe de ceea ce am trăit. Şi acum cred că despre lucrurile frumoase nu trebuie să se scrie, ele trebuie să fie simtite, păstrate în suflet. Cum ai putea să descrii un sentiment? Cum sună? Ce gust, ce miros are? Nici acum nu ştiu ce să spun mai exact, dar am în minte un singur lucru: că e posibil să te regăseşti pe tine în locuri în care nu ştiai că te-ai pierdut, în locuri în care nici măcar nu ai mai fost. Să te afli într-un oraş nou, în care nu cunoşti pe nimeni, îţi dă senzaţia de libertate, te simţi uşor, mai curajos, de parcă ţi-au fost iertate toate păcatele şi poţi să o iei oricând de la capăt. Eu aşa am simţit. Nu ştiu dacă a fost de vină vremea superbă, Barcelona, sau pur şi simplu faptul că pentru câteva zile am plecat fără să-mi iau în bagaj şi gândurile. Iar dacă până acum credeam că sunt genul care prinde rădăcini într-un loc, mi-am dat seama cu ocazia asta că nu sunt niciun gen; caut acum următoarea destinaţie.

           Am ales să scriu câteva cuvinte despre călătoria mea pentru că în de ceva vreme văd  peste tot pe internet o serie de poze făcute în diferite locuri de pe glob, de la Londra şi Veneţia până în China şi Bali. Probabil stiti deja si voi, în fiecare fotografie ideea este aceeaşi: o femeie care nu-şi arată niciodată faţa apare în prim plan ţinând pe cineva de mână. Mie nu-mi place nimic din ceea ce înseamnă viral, dacă văd de exemplu că o melodie este postată de toată lumea, pur şi simplu nu mă interesează, n-am nicio intenţie să o ascult, nu am nici cea mai mică curiozitate. La fel e şi cu filmele, cărţile (apropo, chiar nu înţeleg ce e cu acest “Fifty shades of Grey”,pierd ceva?!), cu oamenii… În cazul ăsta, însă, recunosc că n-am rezistat tentaţiei de a afla cine se afla în spatele acestor poze… şi cine stă cu spatele în ele.:)

           Am aflat că e un proiect deosebit, romantic şi creativ în acelaşi timp, aparţinându-i unui fotograf rus, Murad Osmann, care călătoreşte în jurul lumii alături de prietena sa… muza lui, am putea spune. În fiecare fotografie Murad îi întinde mâna iubitei sale, care se afla mereu înaintea lui şi pare că îl îndreaptă spre cele mai frumoase locuri din lume. Proiectul se numeşte foarte sugestiv “Follow me” şi puteţi vedea toate pozele pe instagram  sau pe pagina de facebook a lui Murad. Cei doi şi-au început călătoria în octombrie 2011 unde credeţi? în Barcelona… iar în momentul de faţă au ajuns la New York, se pare. Bineînţeles că m-am “documentat” şi am aflat că pe “muza” o cheamă Nataly Zakharova, este journalista în Moscova, iar proiectul acesta a fost ideea ei; Murad povesteşte că totul a început astfel:

The first photo happened în Barcelona while we were on vacation. Nataly was a bit annoyed that I was always taking pictures of everything, şo she grabbed my hand and tried to pull me forward.  That said it didn’t stop me from doing photos while she was pulling me. Şo that’s how it all started.

                 Să nu vă închipuiţi că cei doi o ţin numai într-o vacanţă. Pleacă în călătorii doar pentru 3-4 zile pentru că au şi ei un program încărcat la serviciu. Ca orice femeie, pe lângă peisajele minunate, recunosc că i-am admirat outfit-urile fetei – altele în fiecare poză, de la rochii şi pantaloni până la costume de baie sau… aproape goală.

Aaah… în caz că vă întrebaţi cum ia naştere o astfel de poză:

         Nu ştiu dacă mi-a plăcut mai mult povestea lor sau pozele, dar scriu rândurile acestea cu zâmbetul pe buze. Iubire, artă şi călătorii… ce ai putea să-ţi doreşti mai mult? Mă bucur să văd oameni frumoşi, care ştiu să se bucure de viaţă şi ne arata şi noua lumea prin ochii lor. Iar pentru că mai e ceva timp până o să plec eu în următoarea vacanţă, urmăresc până atunci pe facebook o călătorie cel puţin la fel de frumoasă. Este vorba despre Răzvan, Alex şi MoJo – catamaranul care îi poartă pe cei doi în “aventura pe ocean”. Au plecat acum mai bine de 6 luni să facă înconjurul lumii pe apă şi au ajuns, printre altele, în Filipine, Singapore şi Thailanda. Dar nu vă spun mai multe, va laş să descoperiţi singuri pe pagina lor de facebook Aventura pe Ocean.

        Voi aţi vizitat locuri care v-au rămas în suflet? Unde v-aţi dori să ajungeţi? şi… de ce nu acum, ce aşteptaţi?:-)