Tu. El

        Rămâi tot tu, chiar dacă de câteva zile fumezi întruna şi te îmbraci numai în albastru. Nu eşti la fel de înalt şi nici la fel de spiritual, nu ştii să fii crud şi nici măcar nepăsător, iar dacă ai încerca să fii rece şi indiferent, mai degrabă m-ai face să rad… un simplu cabotin încercând să mă convingă că el e bărbatul vieţii mele. Nu ştiu tu cu ce culoare a ochilor te uiţi la mine, dar privirea ta nu-mi trezeşte niciun fior, mângâierile tale nu mişcă nimic în mine în afară de frustrarea de a şti că nu pot să-ţi răspund la fel. Nu mă simt goală când mă priveşti şi nici măcar barba pe care ai lăsat-o să crească de când te bântuie ideea că trebuie să mă salvezi nu te ajuta în privinţa asta. Chiar dacă ai învăţat cum să păcăleşti un trup obosit şi sleit de puteri, sufletul meu nu ştii să-l faci să vibreze. Sufletul îmi e albastru acum şi simte că sărutările tale nu au gustul lui, cuvintele tale nu au glasul lui, dar mai ales ca iubirea ta nu doare. Nu, nu te compari cu el… dar în apărarea ta o să spun acum că nimeni nu poate.

Toate pânzele sus!

           Acum fix o lună mă întorceam din vacanţă. Am vrut să fac o postare despre asta, dar am renuntat repede la idee, a fost atât de frumos, încât nu am ştiut ce să scriu. Cumva, aveam în minte imaginea perfectă, dar cuvintele descriau un tablou deformat, searbăd, mult prea departe de ceea ce am trăit. Şi acum cred că despre lucrurile frumoase nu trebuie să se scrie, ele trebuie să fie simtite, păstrate în suflet. Cum ai putea să descrii un sentiment? Cum sună? Ce gust, ce miros are? Nici acum nu ştiu ce să spun mai exact, dar am în minte un singur lucru: că e posibil să te regăseşti pe tine în locuri în care nu ştiai că te-ai pierdut, în locuri în care nici măcar nu ai mai fost. Să te afli într-un oraş nou, în care nu cunoşti pe nimeni, îţi dă senzaţia de libertate, te simţi uşor, mai curajos, de parcă ţi-au fost iertate toate păcatele şi poţi să o iei oricând de la capăt. Eu aşa am simţit. Nu ştiu dacă a fost de vină vremea superbă, Barcelona, sau pur şi simplu faptul că pentru câteva zile am plecat fără să-mi iau în bagaj şi gândurile. Iar dacă până acum credeam că sunt genul care prinde rădăcini într-un loc, mi-am dat seama cu ocazia asta că nu sunt niciun gen; caut acum următoarea destinaţie.

           Am ales să scriu câteva cuvinte despre călătoria mea pentru că în de ceva vreme văd  peste tot pe internet o serie de poze făcute în diferite locuri de pe glob, de la Londra şi Veneţia până în China şi Bali. Probabil stiti deja si voi, în fiecare fotografie ideea este aceeaşi: o femeie care nu-şi arată niciodată faţa apare în prim plan ţinând pe cineva de mână. Mie nu-mi place nimic din ceea ce înseamnă viral, dacă văd de exemplu că o melodie este postată de toată lumea, pur şi simplu nu mă interesează, n-am nicio intenţie să o ascult, nu am nici cea mai mică curiozitate. La fel e şi cu filmele, cărţile (apropo, chiar nu înţeleg ce e cu acest “Fifty shades of Grey”,pierd ceva?!), cu oamenii… În cazul ăsta, însă, recunosc că n-am rezistat tentaţiei de a afla cine se afla în spatele acestor poze… şi cine stă cu spatele în ele.:)

           Am aflat că e un proiect deosebit, romantic şi creativ în acelaşi timp, aparţinându-i unui fotograf rus, Murad Osmann, care călătoreşte în jurul lumii alături de prietena sa… muza lui, am putea spune. În fiecare fotografie Murad îi întinde mâna iubitei sale, care se afla mereu înaintea lui şi pare că îl îndreaptă spre cele mai frumoase locuri din lume. Proiectul se numeşte foarte sugestiv “Follow me” şi puteţi vedea toate pozele pe instagram  sau pe pagina de facebook a lui Murad. Cei doi şi-au început călătoria în octombrie 2011 unde credeţi? în Barcelona… iar în momentul de faţă au ajuns la New York, se pare. Bineînţeles că m-am “documentat” şi am aflat că pe “muza” o cheamă Nataly Zakharova, este journalista în Moscova, iar proiectul acesta a fost ideea ei; Murad povesteşte că totul a început astfel:

The first photo happened în Barcelona while we were on vacation. Nataly was a bit annoyed that I was always taking pictures of everything, şo she grabbed my hand and tried to pull me forward.  That said it didn’t stop me from doing photos while she was pulling me. Şo that’s how it all started.

                 Să nu vă închipuiţi că cei doi o ţin numai într-o vacanţă. Pleacă în călătorii doar pentru 3-4 zile pentru că au şi ei un program încărcat la serviciu. Ca orice femeie, pe lângă peisajele minunate, recunosc că i-am admirat outfit-urile fetei – altele în fiecare poză, de la rochii şi pantaloni până la costume de baie sau… aproape goală.

Aaah… în caz că vă întrebaţi cum ia naştere o astfel de poză:

         Nu ştiu dacă mi-a plăcut mai mult povestea lor sau pozele, dar scriu rândurile acestea cu zâmbetul pe buze. Iubire, artă şi călătorii… ce ai putea să-ţi doreşti mai mult? Mă bucur să văd oameni frumoşi, care ştiu să se bucure de viaţă şi ne arata şi noua lumea prin ochii lor. Iar pentru că mai e ceva timp până o să plec eu în următoarea vacanţă, urmăresc până atunci pe facebook o călătorie cel puţin la fel de frumoasă. Este vorba despre Răzvan, Alex şi MoJo – catamaranul care îi poartă pe cei doi în “aventura pe ocean”. Au plecat acum mai bine de 6 luni să facă înconjurul lumii pe apă şi au ajuns, printre altele, în Filipine, Singapore şi Thailanda. Dar nu vă spun mai multe, va laş să descoperiţi singuri pe pagina lor de facebook Aventura pe Ocean.

        Voi aţi vizitat locuri care v-au rămas în suflet? Unde v-aţi dori să ajungeţi? şi… de ce nu acum, ce aşteptaţi?:-)

Sfat

           O iubesc şi vreau să o iubesc, dar nu-mi dă voie. Ea vrea să o las să cadă. Îmi cere să îi dau drumul la mâna ca să se izbească de pământ. Vrea să simtă cum i se sfărâmă oasele ca o bucată de sticlă spartă, să o înţepe viaţa în toate ungherele şi să i de dezbine toate măruntaiele şi pentru o clipă să simtă nimicul.

           Şi apoi o să se ridice şi o să scrie poezii despre asta. O să scrie cum iubirea a durut-o precum îmbrăţişarea cu pământul atunci când spui adio înălţimii. O să scrie cum numai vântul îi mângâia obrazul cu dosul palmei când iubirea i-a dat drumul la mână şi cum inima îi era atât de grea, încât ea a ajuns prima la pământ. Şi cum nu mai avea inima după, nu a mai simţit nimic atunci când resturile din ea au făcut cunoştinţă cu solul. O să scrie că la fel i-a făcut şi iubirea.

           O iubesc şi vreau să o iubesc, dar ea e curajoasă. Habar n-are să înoate, dar visează să facă dragoste cu marea, spune că apa ştie să fie un iubit mai bun. Marea o s-o domine şi-o să facă ce vrea din ea şi valurile o să-i răstoarne toate crezurile şi o să-i înece sufletul şi viaţa. Şi apoi o să se despartă de mare şi-o să se usuce la soare şi o să scrie cu cerneală sărată că a mă iubi pe mine e totuna cu înecul. Că şi în iubire plângi de dor ca plămânii după aer. Că te zbaţi după viaţă, dar oricum nu mai ai niciun control, aşa că ţi-ar fi mai simplu să accepţi ideea morţii. Iubirea te sufocă.

           O iubesc şi vreau să o iubesc, dar ei nu îi pasă. Vrea să meargă pe sârmă ghimpată  legată la ochi, că a citit ea undeva cum că iubirea-i tot aia cu echilibristica. Spune că iubirea înseamnă să mergi prin viaţă cu ochii închişi. Şi-o să râdă în hohote şi o să danseze-ntr-un picior sfidând moartea cu neruşinare, şi-apoi îşi va da drumul pe spate, o să cadă uşor mângâind aerul pentru că ei nu-i place echilibrul. Şi-o să scrie despre mine din nou, o să descrie în amănunt câte răni i-am făcut şi cum eu sunt cel care a sinucis-o. Şi ca o concluzie va scrie că iubirea e cel mai rău lucru care i s-a întâmplat vreodată.

           Să nu iubeşti pe cineva care scrie. O să scrie despre tine şi o să te întrebi dacă despre tine scrie. O să te recunoşti pe alocuri şi-o să jubilezi c-ai fost personaj în romane, şi-apoi o să înmărmureşti la final întrebându-te dacă chiar atât de puţin ai însemnat. Când n-o mai fii decât un izvor secat de inspiraţie se va lepăda cu uşurinţă de tine. N-o să mai ştii cine e şi dacă aţi trăit aceeaşi viaţă când o să citeşti descris cu sadism ce i-ai făcut fără să ştii că i-ai făcut. O să se dezbrace dezinhibat în faţa altora şi-o să le spună ce ţie nu ţi-a spus vreodată, o să te expună ca pe un Hristos în piaţa publică, iar oamenii o să arunce cu ocară şi cu pietre în tine. Şi-o să zâmbească. O să te tranforme într-un monstru şi-ntr-o cârpa şi-o să te calce-n picioare ca să devină apoi un sclav la picioarele tale ca să o ia apoi de la capăt. Mai întâi o să fii mândru că scrie despre tine, apoi gelos că poate scrie despre altul, apoi o să te urăşti când o să citeşti ce monstru ai fost şi în final n-o să mai ştii cine eşti.  Să nu iubeşti. O să-ţi toace nervii şi viaţa din tine şi n-o să mai ştii cine eşti.

Un bărbat aparte

       Strigă în continuare cât te ţin plămânii că femeile sunt proaste, materialiste şi uşuratice. Dacă asta te ajută să te împaci mai bine cu tine însuţi, anunţă cu surle şi trâmbiţe că vor doar bani, că nu merită nimic şi că fac umbră pământului degeaba. Dacă aşa ţi-e ţie mai uşor să te priveşti în oglindă, repetă-ţi în continuare că femeile sunt un mare zero barat, bucăţi de carne care expira, că ele nu fac nimic altceva decât să încetinească progresul omenirii. Încearcă în continuare să-ţi ascunzi neputinţa, goliciunea mentală şi spirituală, dejecţia morală sub remarci misogine, iar noi o să te credem pe cuvânt că sub cuvintele tale se ascunde o minte sclipitoare, dar mai presus de toate un bărbat aparte… un bărbat adevărat. Bineînţeles că asta este absolut imposibil, aşa că nici nu vom lua în calcul varianta ca tu să fii neputincios, insuficient, limitat, impotent chiar, când femeile sunt toate la fel – şi anume inferioare ţie şi întregului gen masculin.

       Şi ştii care e problema… ta? Ca în timp ce tu te strofoci căutând noi şi noi moduri de a arăta lumii ce nulităţi sunt femeile, altul descoperă zi de zi noi feluri în care s-o iubească pe cea de lângă el. În timp ce tu cauţi scuze care de care mai penibile ca să justifici faptul că nu eşti în stare ţii o Ea lângă tine, altul încearcă zi de zi să devină un bărbat mai bun pentru femeia lui. În timp ce vorbeşti despre femei ca fiind nişte paraziţi, un adaos aproape inutil vieţii pe pământ, un altul munceşte zi de zi ca să o facă mândră de el pe femeia iubită. Spui că nicio femeie nu e destul de bună pentru tine, dar în adâncul tău nici măcar tu nu crezi asta. Ai vrea pe cineva, dar ţi-e teamă de respingere, aşa că e mult mai uşor să vorbeşti, să îţi maschezi laşitatea sub o falsă aroganţă, când de fapt tu încă nu ai depăşit stadiul de copil speriat care se ascunde după fusta mamei. Şi mai ştii ce e trist pentru tine? Că până şi ea e femeie. Trist este că până n-o să-ţi scoţi capul din nisipul în care te-ai îngropat de unul singur, nu o să vezi niciodată că prin ceea ce spui despre femei, te-ai descris de fapt pe tine. N-o să conştientizezi că de fapt lumea din jur o vezi aşa cum îţi este ţie sufletul, e propria ta imagine reflectată în oglindă, iar dacă lumea e dizgraţioasa, murdară, josnică, superficială… ei bine, asta înseamnă că la fel eşti şi tu pe interior.

       Există oameni atât de frustraţi pe lumea asta, încât nici nu ştiu dacă ar trebui să-i compătimesc sau să-i ignor pur şi simplu. Indivizi care vorbesc despre bărbaţi la superlativ, dar le desfiinţează pe femei cu aceeaşi uşurinţă cu care calci în picioare nişte gândaci de bucătărie. Mă enervează cumplit să văd personaje care tratează femeia ca pe o cârpă, dar care manifestă totuşi pretenţii până la cer de la preafericita care ar putea să stea lângă ei şi au o părere atât de bună despre ei înşişi, încât se consideră deja cu o clasă peste restul omenirii. Paradoxal, se cred bărbaţi adevăraţi tocmai pentru că urăsc femeile şi sunt mândri de isprava lor, dar nu pot să nu mă întreb, oare ce te face mai “bărbat” decât a şti cum să te comporţi cu o femeie?

       De ce sunt atât de pornită pe subiectul ăsta? Pentru că am fost martoră de curând la o discuţie în care un oarecare “el” încerca să o convingă pe o oarecare “ea” de superioritatea bărbatului în faţa femeii; iar atunci când argumentele sale la fel de puternice precum o foaie de hârtie în calea foarfecii au căzut fără drept de apel, acest personaj s-a simţit îndreptăţit să treacă la jigniri şi i-a înşirat bietei fete toată gama de înjurături existente în limba română la momentul actual. Cred ca unor astfel de oameni le lipseşte, în primul rând, dimensiunea realităţii. Probabil există în ei anumite reminiscenţe a unei copilării mai puţin fericite, anumite frustrări adunate în adolescenţă, care puse cap la cap i-au transformat în aceşti bărbaţi misogini şi iraţionali care sunt astăzi. Pentru că un om raţional nu încadrează toate femeile sau toţi bărbaţii într-o anumită categorie, pentru că lăsând la o parte modul atât de clişeistic în care sună, niciun om nu seamănă cu altul! Mi se pare strigător la cer ca în secolul XXI să susţii cu toată convingerea că singurul rol al femeilor este acela de reproducere, că visează numai sex şi bani, în vreme ce bărbaţii sunt…citez: “ca sferele, perfecţi”. Contrar aşteptărilor unor astfel de “perfecţiuni întruchipate”, să critici ceea ce nu înţelegi şi să etichetezi ceva fără să cunoşti sugerează orice, numai inteligenţă nu. O astfel de atitudine denotă numai incapacitate de adaptare, gândire limitată şi, cel mai probabil, anumite probleme psihologice. Îmi pare rău nu doar pentru femeile, ci pentru orice om care ia contact cu un astfel de personaj – care din punctul meu de vedere nu poate servi societăţii decât ca exemplu negativ, de primitivism dus până la extreme.

       Nu vreau să pară că susţin feminismul până în pânzele albe; eu însămi am criticat femeile din ziua de azi din nenumărate motive pe care nu o să le înşir aici acum pentru că mi-ar mai ieşi încă un articol. Dar mi se ridică părul în cap şi-mi firbe sangele-n vine când văd unii oameni care au aroganţa de a considera că fac parte dintr-o “rasă pură” doar pentru că sunt bărbaţi şi nu femei, albi şi nu negri, majoritari şi nu minoritari şi aşa mai departe Bărbatul şi femeia sunt fiinţe complementare, sunt diferiţi, dar se completează reciproc, aşa că discuţia cu privire la care dintre ei este mai valoros, e numai o inepţie din start destinată eşecului.

Resemnare (3)

• Fericirea (1)
• Absurdul (2)

        „Tu eşti povestea vieţii mele, dar eu sunt pentru tine doar un capitol schiţat cu măiestrie în cartea iubirilor tale alături de multe alte dinaintea mea şi de cele care vor urma… Tu eşti povestea vieţii mele, te-am recitit în gând şi-n vis iar şi iar până am memorat fiecare rând, fiecare virgulă, fiecare sărut şi mângâiere. Eşti personajul meu principal, singurul de altfel, dar eu pentru tine apar episodic, imprimat pe hârtie calm şi sigur, cu aceleaşi litere lungi şi subţiri, buclate delicat şi înclinate precum copacii în bătaia vântului, semne care au descris cu fidelitate, rând pe rând, fiecare om ce şi-a purtat paşii prin sufletul tău. Eu nu am un loc al meu în povestea ta, mă pierd printre alte zeci de chipuri şi sentimente laolaltă. N-am cum să fiu povestea vieţii tale pentru că mă uiţi ori de câte ori pleci. Mă gândesc uneori că te întorci numai când dai pagini în urmă şi mă întâlneşti acolo, numai atunci te cuprinde nostalgia şi reiei lectura de la capăt doar ca să mă poţi da din nou uitării cu uşurinţă. Mă citeşti şi mă uiţi, te întorci şi pleci, la fel cum vara vine şi ne amagaseşte, ca să ne lase mai apoi prada ploilor şi frigului. Ar trebui să-ţi rup sufletul în bucăţi, să-ţi fac răni, ca de fiecare dată când te vei dezbrăca de tine cicatricile să îţi aducă aminte de mine. Numai aşa ai putea să nu mă uiţi, doar aşa mi-ai dedica mie mai mult de un capitol. Nu te-am văzut niciodată goală, dar sunt sigur că pe trupul tău sunt scrise cu sânge atâtea şi atâtea poveşti, sufletul e plin de răni care sângerează încă. Tu numai aşa ţii minte: dacă e scrijelit în tine, iar mângâierile mele nu lasă niciodată urme…

       Vii numai ca să îmi arăţi că se poate, iar apoi pleci. Eşti minunată în puţinele momente în care îmi aparţii, ca apoi să te pierd fără să ştiu unde şi cum am greşit, ce-ţi lipseşte şi eu nu-ţi pot oferi. Dacă ai mult, vrei şi mai mult, dacă eşti aici, vrei să fii dincolo, dacă e iarnă, vrei să fie vară, dacă e azi, tu vrei să fie mâine, tu niciodată nu esti multumita. Mă iubeşti numai când nu sunt lângă tine, eşti îndrăgostită mai mult de lipsa mea decât de mine. Iar eu te iubesc mereu, oricand, oriunde…oare tu nu ştii că mă doare să nu îţi fiu suficient, că mă roade să văd cum îmi este peste puteri să te ţin pe loc? Normal că ştii, ai ştiut tot timpul, dar nu îţi pasă, iubirea mea nu se împacă cu libertatea ta, durerea mea nu e mai puternică decât setea ta de cunoaştere, fericirea te sperie pentru că te-ar ţine în loc… iar tu nu eşti făcută pentru asta, tu vrei să dai piept cu întunericul vieţii, să-l palpezi, să-l simţi în vintre şi să suferi, să simţi cum îţi trepidează fiecare celulă a materiei. Nu mi te arăţi niciodată aşa cum eşti şi niciodată nu eşti la fel, dar te citesc în poveştile tale, văd dincolo de cuvintele pe care le scrii… Ţie nu ţi-e frică nici măcar de Iad, te duci până acolo şi înapoi, nu mergând pe vârful degetelor, ci călcând hotărât şi cu fruntea sus, i-ai spune râzând Diavolului în faţă: “Am trăit iubirea şi n-am murit, acum nimic pe lumea asta nu mă poate distruge”. 

       Spre final vocea lui se îmbrăcase cu atâta calm, încât ai fi zis că vorbeşte despre doi necunoscuţi, vorbea de parcă n-aş fi fost de faţă şi dintr-odată devenise atât de indiferent ca şi cum i-ar fi fost totuna dacă mai stăteam sau plecam de lângă el chiar in momentul ala. Şi n-am plecat, indiferenţa lui echilibrase balanţa, mă simţeam dintr-odată dezarmată în faţa resemmnarii cu care accepta situaţia. Mi-a spus că pentru o persoană care scrie atât de mult despre iubire eşuez lamentabil în viaţa reală, iar pentru prima dată în ziua aceea eu am fost cea care a rămas în urmă… Albastru a plecat. Resemnat, sigur, fără să se uite în urmă, şi a devenit personajul meu principal. De atunci am scris în fiecare zi despre el.