Garsoniera lui

Imagine           Mai închid uneori ochii încercând să retrăiesc ziua în care l-am văzut întâia oară, să-mi amintesc ce am mâncat în dimineaţa aia, dacă am băut ceai şi nu cafea, încerc să-mi explic ce căutam  acolo şi ce paşi am făcut de am ajuns chiar atunci în locul ăla… într-un fel cred că toată viaţa mea mă pregătise pentru asta, de parcă n-aş fi decât un personaj fără voinţă la cheremul unui autor sinistru, încercând în zadar să-mi aduc aminte pe unde m-a purtat peniţa sa cu doar cateva capitolele din urmă. Dar imaginea lui în mintea mea vine ca o furtună, dă peste cap tot ce am ridicat, ca un val imens spulberând orice castel de nisip  care-i stă in cale, şi toată truda mea se împrăştie violent în neant. Disting forme şi culori, imagini se succed cu viteza luminii, sunete vin unul peste altul şi cuvinte se întretaie, dar obosită sfârşesc de fiecare dată prin a mă da bătută. Nu am reuşit să-mi amintesc nimic nici până astăzi, nu mai ştiu dacă era luni, miercuri sau joi, dacă era soarele sau lună pe cer, dar cred că era iarnă… Trebuie să fi fost iarnă, iarna vieţii mele, o iarnă lungă, căci îmi era frig şi eram atât de îngheţată, sufletul îmi era încremenit încât nici eu nu-mi mai ştiam de când nu mai simţisem ceva. Ştiu doar că mi-am oprit privirea şi inima şi lumea din jur şi poate că m-am îndrăgostit chiar atunci pe loc. Trebuie să-mi fi intrat în suflet atât de simplu, pe nesimţite, în veşnicia aceea dintre clipa în care mi s-a oprit respiraţia şi prima gură de aer care mi-a invadat din nou plămânii.

           El mi-a spus de la început, încă din ziua pe care eu nu mi-o mai amintesc acum, că nu ştie. Că nu ştie unde este şi ce vrea, că hotărâse demult să nu gândească mai departe de “azi”, iar dacă eu voiam să mă aflu acolo, atunci aveam să locuiesc cu chirie în garsoniera lui, despre care nu putea să-mi promită că va fi într-o zi „a noastră”. Mi-a zis că el nu are certitudini pentru mine, pentru nimeni şi nici măcar pentru sine, că nu ştie nici el cât o să mai rămână acolo. In loc să mă descurajeze, ambiguitatea lui doar m-a făcut să răsuflu uşurată, căci la vremea aceea eu ştiam  de mult lecţia cu promisiunile… Până să-l cunosc pe el mă învăţaseră alţii înainte că trebuie să-ţi pui palmele la urechi atunci când auzi “jur” sau “pentru totdeauna”, ştiam că oamenii se schimbă ca anotimpurile, că marile iubiri le poţi repeta la nesfârşit dacă ai cu cine. I-am zis şi eu că n-am nevoie să-mi promită nimic, că nu tânjesc după vorbe frumoase, că oricum mi le spuseseră şi alţii înainte şi le citisem prin cărţi, ba chiar le-am jurat şi eu la rândul meu ca să mă dezic de ele mai apoi cu neruşinare, aşa le ştiam deja pe de rost. “Nu îmi da motive să te urăsc mai târziu”, i-am spus, şi s-a uitat la mine calm, cu ochi adânci parcă zidiţi în piatră, aceiaşi ochi în care mai tarziu aveam să privesc pierdută, trezindu-ma apoi ca-mi ţin respiraţia gata să mă scufund chiar atunci pe loc în ei. Îşi asortase în ziua aceea ochii cu cămaşa albastră, cu cerul, cu ceaşca din care sorbea cafeaua parcă la intervale fixe, ori de câte ori ridicam ochii din pământ şi îl surprindeam cum mă asculta cu atenţie. De altfel n-am putut niciodată să-i vorbesc fixându-i privirea, aşa că în clipa aceea, aproape instinctiv, m-am întors căutând fereastra şi i-am spus că dacă îmi promite vreodată ceva o să-mi fac bagajele şi plec. “Am învăţat de mult că nimic nu durează pe lumea asta şi mă aştept ca în orice zi eu să mă mut în altă parte. Că n-o să mă mai vrei tu aici, că eu să plec eu atrasă de o casă mai mare sau o să-mi caut visele într-un cort pe malul mării, asta nu ştiu, dar nu-ţi permit să-mi dai motive de reproş mai târziu. Deci nu-mi promite nimic. Să ştii că în ziua când o să aud primul “promit” de la tine, îmi fac bagajele şi mă duc unde văd cu ochii. Îmi place prea mult în sufletul tău şi refuz să plec altfel decât cu amintiri frumoase din el”.

           Într-un mod absolut bizar am simţit mereu siguranţă la el, între cei patru pereţi ai universului său, unde m-am mutat imediat ce s-a convins că nu aveam de gând să fac vreo renovare. Din orgoliu nu i-am spus niciodată că mă simţeam ca acasă acolo, nu i-am spus că nici măcar nu am simţit nevoia să schimb ceva, de parcă garsoniera lui era special construită ca un adăpost pentru mine. Fără prea mult succes încercaseră alţii înaintea mea să îi zugrăvească şi să mute mobila, intraseră cu bocancii la el în casă şi cu o infatuare crasă şi-au imaginat că ar putea renova un suflet care nu le aparţine. Eu n-am vrut să-i răscolesc prin sertarele printre amintiri, nici să-i aranjez cămăşile sau visele după culori şi i-am zis că-l voi lăsa cu plăcere să-şi facă singur curăţenie printre gânduri. Şi aşa, eu purtam atunci un dezastru in mine, târam bagaje mari şi grele, aşa că i-am cerut numai un dulap unde să le închid pe toate, “Sau mai bine hai să le uităm undeva în beci. Sunt multe şi aruncate laolaltă, bune şi rele, încât n-aş şti pe care să le aleg. Oricum, cele urâte mi-ar zgâria sufletul iar şi iar, iar cele frumoase m-ar durea prin simplul fapt că s-au terminat”. I-am spus că vreau să uit si am aflat apoi ca şi el se mutase acolo din acelaşi motiv. Venea dintr-o casă imensă cu multe etaje, în trecut se iubise mult timp prin mansarde cu un suflet atât de diferit de mine, ca apoi să plângă şi el prin colţuri întunecate departe de lumina zilei. Dar într-o zi, fără să ştie de ce, se mutase în garsoniera în care mă acceptase şi pe mine cu chirie.

            Rareori primea pe cineva în vizită… de fapt asta-mi spunea mie, căci eu în afară de el nu am mai văzut pe nimeni acolo, şi printr-un egoism infantil mă liniştea iluzia că îl aveam numai pentru mine. Dar de fapt el nu mi-a aparţinut niciodată şi nici eu lui. Am înţeles mai târziu că atunci când îmi spunea că “nu ştie”, nu ştia de fapt unde s-a pierdut şi cine devenise. Şi mult mai târziu am înţeles că nu te pierzi niciodată într-un loc anume, ci pur şi simplu mori ca să te naşti din nou. Aveam să citesc peste timp ca o dată la 7 ani celulele din organism se regeneaza si poţi spune că devii o altă persoană, deci m-am gândit atunci că se întâmplă şi cu sufletul acelaşi lucru. Însă nu la 7 ani, ci de fiecare dată când cineva se joacă cu inima din piept şi ţi-o modelează dupa bunul plac si propria voie. La început e foarte elastică inima, dacă nu ştiaţi. E ca o plastilină, ca un lut, ca un adolescent naiv care încă mai crede în romanele de dragoste. Dar cu cât e modelată mai mult, cu atât devine mai tare, se cimenteaza si crede tot mai putin in povesti. Şi se întăreşte iar şi iar, ia forme noi până când nici posesorul ei nu o mai recunoaşte. “Asta trebuie să se fi întâmplat şi cu el”, mi-am zis atunci, „de asta nu ştia”. “Asta trebuie să se fi întâmplat şi cu mine”. Am înţeles, astfel, de ce se mutase singur între patru pereţi, de ce nu lăsa pe nimeni să îi mute mobila, am înţeles târziu că doar îi era teamă ca oamenii să nu-i împietrească de tot sufletul.

Despre Eva
Please don't romanticize me. I am not who you think I am.

34 Responses to Garsoniera lui

  1. Si eu imi amintesc foarte des primele intalniri cu fostii iubiti. Nu stiu ziua exacta si ora, dar stiu locatia, cum mi s-a parut, ce am vorbit, ce am facut, ce am simtit. Pot sa inchid ochii si sa vad tot. In rest, nu mai spun niciodata “pentru totdeauna” etc. Nu exista asa ceva. Traieste momentul, fa tot ce poti ca sa fie bine, lupta pentru relatia aia si impreuna o sa fiti impreuna atata cat o sa fie. Pe viata sau nu. Dar fara promisiuni. (scuze de repetare comentariu, aveam o greseala)

  2. Rândurile de mai sus mi-au amintit de întâlnirea cu Adam, din nu cu multe zile în urmă. Era trist şi inima îi sângera din nou. În apartamentul lui călduros şi primitor se aşternuse din nou liniştea rece şi monotonă. De câte ori a încercat să-l însufleţească printr-o dragoste faţă de o floare umană, a fost tratat cu superficialitate şi sentimente artificiale. Apoi relaţia se încheia cu o despărţire dureroasă, ca o lamă de cuţit. I-am spus că prea dădea totul din el şi că iubirea nu se câştigă prin iubire. Femeia vrea să te cucerească prin luptă şi nu vrea o victorie facilă. Dacă te înrobeşte prea repede, te va părăsi pentru o altă luptă, un alt trofeu, mai greu de cucerit.
    Dar Adam a surâs neputincios şi mi-a spus că nu poate să joace teatru. El când iubeşte vrea să ştie toată lumea şi mai ales cea pe care o consideră jumătatea lui. El dă mereu cărţile pe faţă şi ar vrea ca şi EA să facă la fel. Însă niciodată nu a primit ce a dat, ci în cel mai bun caz doar zâmbete şi glume pe seama declaraţiilor sale. Omul ăsta e incorigibil şi nu cred că va fi vreodată fericit. Prea e sincer şi prea multă iubire are de oferit.

  3. endorfinul says:

    Super frumos ! Bravo ! Imi place foarte mult postul acesta !
    O zi minunata !

  4. Foarte bun articolul ! Intotdeauna aveti articole interesante si suntem siguri ca asa va fi tot timpul.Echipa de la http://www.autorentoradea.ro/ va sustine si iti va va sustine blog-ul intotdeauna ! Va multumim !

  5. Cristina says:

    Teribil de trist si frumos.

  6. Simona says:

    Nu stiu de ce, dar postul asta mi-a placut mult, ori pentru ca il citisem cu o melodie pe fundal, ori m-a atins pur si simplu la suflet. Succes in continuare.

  7. bookvibe says:

    Reblogged this on Books And Other Drugs.

  8. Alex says:

    Nu stiu cine esti .. dar esti geniala…

  9. foarte, foarte frumos scris!

  10. Desy says:

    nu cred ca mai e nevoie de alte comentarii de ale mele!…asa ca,,am sa inspir adanc si am sa imi inchid gura doar ca sa „savurez”…:D…amazing you…again!!!

  11. azuriu says:

    Frumoase rânduri…frumoase gânduri. Si mai ales…frumoasa garsoniera. Da-mi voie sa imi dau cu parerea si sa iti spun ca acea garsoniera era facuta doar pentru voi. A închiriat-o sa te astepte! Nu a fost acolo inaintea ta si, daca inteleg bine rândurile tale si acum ai plecat, el a aruncat cheia, nu mai intra acolo si va plati pe veci chirie…doar ca sa stie ca nimeni nu va mai intra in garsoniera aceea. Poate o si cumpara…sa fie doar a lui. Tu…cred ca ti-ai „uitat” acolo o parte din bagaje si ai parfumat tare hainele lui cu parfum cu iz de apa sarata.

    Bravo. Continua sa scrii….ai talent. Te-ai gândit sa scrii o carte?

  12. ghurhu says:

    Minune – mă laşi din cînd în cînd să mai fac „experimente” de genul ultimului, cu „A fi sau nu”? Deseori, citind cîte-un articol de-al tău – mă mut instantaneu în cîte-o imagine de-a mea, despre care fie am scris cîndva, fie aş scrie la un moment dat. Şi-mi vine pofta de-a le lega între ele, într-un fel sau altul, altfel decît doar în mintea mea 🙂

  13. Irina says:

    ne „reîncarnăm” aproape 98% cu excepția cărorva cartilaje timp de 1 an…Un an în urmă erai o altă. Scrii frumos…și te-aș citi în fiecare zi dacă nu ai fi atît de tristă.

    Interesant că atunci cînt îți citeam postul, mai ales rîndurile despre promisiuni..și cuvintele absolute și cît de volatile sunt….ascultam tocmai acest cîntec. Cred că e o bună coloană sonoră pentru acest post.

  14. valeria says:

    Unul din cele mai bune articole ale tale publicate recent 🙂 sau poate mi se pare asa pentru facptul ca ma regasesc in fiecare cuvant scris mai sus. Oricum motivul nu mai conteaza … Felicitari pentru alt articol care reuseste sa „atinga” sufletul celui care citeste !

  15. Salutare. Urmaresc subiectul pentru ca ma intereseaza in mod deosebit si informatiile de aici m-au ajutat. Vreau sa transmit multumirea mea si sa va incurajez sa continuati. Multa bafta!

  16. Hapi says:

    Poate l-am imparatit pe acelasi. In garsoniere diferite 😀

  17. Iulia says:

    http://www.youtube.com/watch?v=EoGbWSNWrFo&feature=youtu.be Minunat! Ai talent la scris! Va astept sa vedeti bijuteriile acestea frumoase. Promit sa te urmaresc mai des!

  18. As dori sa te anunt ca ai fost nominalizata din partea mea la Very Inspiring Blogger Award, mai multe detalii gasesti la : http://ilikeitcomplicated.wordpress.com/2013/04/03/very-inspiring-blogger-award/ 🙂

  19. Nina says:

    Ma regasesc de la primul la ultimul cuvant. Ti-am citit toate posturile,sunt geniale,minunate, dar acesta m-a emotionat cel mai tare,parca l-ai scris dupa sufletul meu. Iti multumesc ! Mult succes si cat mai multe cuvinte frumoase cu care sa ne incanti.

  20. Pingback: Garsoniera mea (challenge accepted) | there's someone in my head - but it's not me

  21. ioana says:

    genial…

  22. Faina poveste uni dintr noi ne regasom pintre versurile tale

  23. Mircea Anton says:

    Raspunsul unui designer pt acest articol inspirat.
    http://antonmircea.com/xtras/pick-yourself-up/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: