Dincoace de DA, dincolo de NU

             Venea la ea în fiecare seară, dar nu se dezbraca niciodată. Intra în sufletul ei aşa, cu straturi de haine unul peste altul, şi tremura din toate încheieturile. Ea era îngrozită de cât de gros era îmbrăcat şi totuşi cât îi era de frig. De dincolo de “DA” se uita la el şi ar fi vrut să îl ia în braţe; i-ar fi dat toată dragostea ei ca să îi ţină de cald, şi-ar fi dat foc propriului suflet doar ca să-l facă şi pe el să simtă căldura iubirii, ar fi ales oricând mai degrabă să se piardă pe ea, decât să simtă că îl pierde pe el. Ea voia, dar el nu putea. Ar fi vrut să îl atingă, dar EL se ascundea dincolo de “NU”. Paradoxal, cu cât se îmbraca mai gros, cu atât îi era mai frig. Purta întotdeauna albastru şi venise în viaţa ei nu ca să o facă fericită, ci doar ca să îi arate cam cât de multe poate îndura un suflet. Răbdătoare, ea îl aştepta în fiecare seară…iar el venea de fiecare dată.

             Uneori îşi lăsa în cuierul de la intrare neîncrederea. Ea se dezbraca în fiecare zi câte puţin…renunţase la amintiri şi la orgolii, se descălţase chiar şi de pantofii înalţi pe care îi purta ori de câte ori voia să pară altfel decât era. Tot ce îşi dorea era că el să o vadă aşa cum este. Şi mai ales să o iubească… Credea sincer, până la naivitate, că numai căldura trupului ei va reuşi să spargă bariera rece dintre două lumi, ca şi cum o rază de soare ar fi putut vreodată să topească un munte de gheaţă. Dar nu îi mai păsa de nimic pentru că îl iubea. Da, îl iubea. Îl iubea, pur şi simplu; nebuneşte, fără speranţă, fără să ştie de ce. Îl iubea ca şi cum asta ar fi fost rostul ei pe pământ. Făcuse păcatul etern al femeii: acela de a se îndrăgosti de ceea ce ar putea fi, şi nu de ceea ce este. Trăia prezentul uitându-se în viitor…îl privea prin ochi de femeie îndrăgostită şi îl vedea într-un schilod emoţional pe bărbatul vieţii ei. “Dacă”. Dacă nu ar fi fost atât de stors, atât de secătuit de puteri, atât de rece; dacă s-ar fi dezbrăcat măcar pentru o clipă de trecut ca să îi arate cam cât de frumos ar putea fi prezentul alături de ea. Îl iubea atât de mult, încât s-ar fi mulţumit şi cu ultimele fărâme de iubire pe care le mai avea el de oferit. Uneori îl simţea aşa de rece, încât ar fi vrut să-l scuture, să zgâlţâie sufletul în el, poate doar aşa ar fi reuşit să-l readucă la viaţă. Alteori, însă, ajunsă la capătul puterilor, îşi dorea că iarna de afară să se mute în sufletul ei. Se ruga Lui Dumnezeu să o îngheţe şi pe ea, să o rupă în bucăţi şi să o împrăştie în toate zările, să o facă să dispară cu totul. Până când chiar aşa s-a întâmplat…

             Într-o zi au dispărut amândoi de pe pământ şi nimeni nu le-a mai dat de urmă. Ce s-a întâmplat cu ei nici până azi nimeni nu ştie. Poate că s-au luat în braţe şi DA l-a încălzit pe NU sau poate că s-au luat în braţe şi NU a îngheţat-o pe DA. Poate că s-au întâlnit undeva sub soare sau poate că au rămas dincolo de iubire; cert este că au sfârşit împreună.

             Dacă a fost iubire sau nu? Chiar şi în ziua de astăzi părerile sunt împărţite. Unii bat cu pumnul în masă că nu a fost iubire, ci masochism; că el căuta refugiu, iar ea se agaţa de el. Alţii pariază pe propriile suflete că da, a fost iubire, ba chiar una dintre cele mai sincere şi profunde. Pentru că iubirea nu răspunde la “De ce?”- uri şi nici nu se explică, iubirea nu dă ca să primească, iubirea nu aşteaptă iubire înapoi, ea pur şi simplu Este.

              Nici măcar eu, dragă cititorule, nu am răspunsul. Eu le-am dat viaţă, însă numai ei ştiu ce a fost… Mă gândesc, totuşi, că poate şi NU o iubea pe DA. În felul lui. O iubea fără să ştie că o iubeşte, fără ca măcar să simtă. Ca şi cum ar fi fost un dat firesc să se întoarcă la ea de fiecare dată. Ca un ceas care nu ştie de ce bate, dar mecanic şi rece se mişcă aşa cum i-a lăsat Dumnezeu rostul pe pământ. Şi ea îl aştepta…iar el venea mereu.