Cand mult devine prea mult?

           Care este limita până la care trebuie să lupţi pentru o relaţie?  Şi nu, nu mă refer aici la povestea romantică “noi doi şi restul lumii”, ci la situaţia tristă…mai ales pentru tine, atunci când tu DA, iar el/ea NU.

           La început e greu şi simţi că îţi fuge pământul de sub picioare; nu mai ai aer, eşti în cădere liberă şi întinzi mâinile, poate, poate reuşeşti să te mai agăţi de ceva. O amintire, o explicaţie, un cuvânt ce ar putea să mai salveze o relaţie care ţie ţi se părea perfectă. Când vezi că  nimic nu merge, începi să te întrebi “DE CE?”. Ai senzaţia (total greşită) că dacă întorci situaţia pe toate feţele, dacă reiei în minte relaţia de la început şi până la sfarşit, o să afli unde ai greşit. Şi o să repari greşeala, o să te schimbi, dacă viitoare n-o să mai faci!!!

           De ce spun că e total greşit? Pentru că dacă partenerului/ei i-ar mai fi păsat de relaţia voastră, primul pas nu ar fi fost să îi pună capăt. Probabil ar fi pus în discuţie eventuala problema, v-aţi fi gândit împreună, aţi fi încercat să mai salvaţi ceva. E greu să digerăm ideea, dar de cele mai multe ori (mai mereu, de altfel), într-o relaţie cei doi nu iubesc la fel de mult. Primul se dăruieşte cu totul şi îşi pune sufletul deschis în mâinile celuilalt, iar cel din urmă nu poate să facă acelaşi lucru. Poate că a suferit în trecut şi e mai precaut acum, poate nu are aceeaşi profunzime emoţională sau pur şi simplu “he/she’s  not that into you”.

           Şi în cazul ăsta ce faci? Te lupţi cu morile de vânt? Începi cu telefoanele în miez de noapte, cu mesajele de “bună dimineaţa” şi “noapte bună”, îi spui cât de mult îl/o iubeşti şi cum n-o să mai gasească în veci pe cineva ca tine? La început o să-ţi răspundă. O să te asculte – mai mult o să vorbeşti tu şi o să primeşti înapoi doar “da”, “bine”, “îmi pare rău”, poate chiar şi fabuloasele “nu e vina ta, e a mea” sau “eşti prea bun/ă pentru mine” (sincer acum, m-aş simţi jignită în inteligenţa dacă mi-ar spune cineva asta). Când o să vadă că nu te potoleşti şi va începe să se plictisească de tine (chiar şi cel mai răbdator om are limitele lui), n-o să îţi mai răspundă. După zeci de apeluri ratate dimineaţa, la prânz şi seara, o să primeşti (dacă eşti norocos/norocoasă) un mesaj cu “Îmi pare rău că suferi, o să fie bine”. Dacă în continuare nu te potoleşti, n-o să mai primeşti nimic.

           Mai departe ce faci? Te izolezi de prieteni, familie, te închizi în casă, plângi singur/a, îl cauţi la serviciu/scoala/acasă, plângi în faţa lui/ei, te năpădeşte plânsul acasă/la serviciu/pe stradă, le faci prietenilor capul calendar expunându-le iar şi iar relaţia ta în căutarea răspunsului la întrebarea “DE CE???”.

           NU. Te uiţi în oglindă ca să vezi epava care ai ajuns şi îţi dai două palme ca să te trezeşti la realitate. Te ridici de la nivelul -1 la care te afli acum şi încerci să te salvezi pe tine, nu o relaţia care nu mai există şi poate că nici n-a existat vreodată decât în mintea ta.

           N-am să înţeleg niciodată oamenii care cred că au descoperit marea iubire şi acceptă să se înjosească în faţa celuilalt până undeva sub limita umanităţii.

           N-am să înţeleg niciodată cum poţi să lupţi de unul singur pentru iubirea cuiva? Înţeleg să luptaţi împreună pentru iubirea voastră, voi doi împotriva celorlalţi. Dar aşa să te lupţi cu el/ea să te iubească… cum vine asta?!

           Şi încă un lucru pe care n-am să-l înţeleg este cum poate un om care nu se iubeşte pe sine însuşi să aibă pretenţia să fie iubit de cineva? Dacă tu nu te iubeşti şi nu te apreciezi, de ce ai aştepta să facă altcineva asta? De ce ar face altcineva asta? Singurul sentiment pe care o să-l stârneşti – în cel mai fericit caz – este mila. Aah…şi dacă ai ghinionul să iubeşti un egocentrist, un narcisist sau un vanitos… o să îi şi gâdili puţin orgoliul.

* Nu vreau să fie un post trist, nu vorbesc din proprie experienţă şi nici nu judec pe nimeni. Doar că văd tot mai des în jurul meu persoane care “suferă din dragoste” de parcă asta ar fi noua modă. Doar pentru că un om te poate face să suferi prin simpla prezenţă/absenţă, asta nu înseamnă că e sufletul tău pereche. Dacă atunci când îţi adresează un cuvânt  te face să te simţi în al nouălea cer, iar apoi te dai de ceasul morţii pentru că nu te mai cauta cu zilele…asta nu înseamnă că el/ea îţi este alesul/aleasa. Înseamnă că e o persoană căreia pur şi simplu nu îi pasă de tine. 🙂

Îi admir pe cei care luptă pentru ceea ce vor şi da, de cele mai multe ori e bine să nu accepţi un “NU” din prima şi să încerci să recuperezi relaţia, să vindeci rănile, să înveţi din greşeli. Dar atunci când vezi că baţi într-una la o uşă care nu se mai deschide pentru tine…e timpul să pleci mai departe.