Fericirea (1)

             “Tu nu ştii să fii fericită„, asta îmi spunea mereu.

             „Cu greu mă abţin să nu izbucnesc într-un râs isteric numai când te aud că asta îţi doreşti, pentru că – ascultă aici la mine – tu n-o să fii fericită niciodată, fericirea nu e pentru tine aşa cum nici apa nu e pentru deşert, că dacă ar ploua într-o zi s-ar duce dracu’ toate uscăciunea aia care îl defineşte atât de bine. De fapt, cred că asta ar fi cea mai mare tragedie care ţi s-ar putea întâmpla vreodată: să fii fericită, că atunci ţi s-ar anula întreaga fiinţa, ţi-ai vedea sfărâmate toate principiile şi axiomele pe care ţi-ai clădit existenţa până acum, n-ai mai şti încotro s-o apuci. Ţie îţi place freamătul, zbuciumul interior, nemulţumirea, tristeţea e felul tău de a fi, asta te defineşte pe tine la fel cum albul defineşte iarna, aşa cum atunci când vezi albastru te gândeşti la mine. Crezi că ţi-ar mai rămâne ceva dacă fericirea ţi-ar fura toate astea? Dacă Doamne fereşte, mi-a spus râzând, te-ai trezi într-o zi şi ai fi fericită, atunci n-ai mai fi tu, ar muri o parte din tine, parcă te şi văd plângând în genunchi ca în faţa unui mormânt pentru că eşti fericită şi nu vrei să fii, pentru că fericirea îţi va fi ucis sufletul… Ah, ce comedie neagră mi-ar fi dat să văd ochilor! Da, ar fi un blestem pentru tine să întâlneşti fericirea, că fără tristeţe n-ai mai avea despre ce scrie.

             Şi ştii ce e tragic? Ca pe cât de mult îţi place să iubeşti, pe atât de mult iubeşti să suferi. Iubeşti pătimaş şi până în pânzele albe, fără măsură şi fără să întrebi de ce, ai putea să iubeşti pe oricine pentru că iubirea vine din tine şi nu depinde de alţii, ea nu e condiţionată decât de nevoia ta de a cunoaşte. De fapt, singura măsură pe care tu o dai tu lucrurilor este suferinţa, alte reguli nu ai. Ar putea să fie un oricare altul în locul meu şi tu ai rămâne aceeaşi… Asta mă roade, că în locul meu ar putea fi un oricare altul, în timp ce în locul tău pentru mine nu ar fi putea fi nimeni altcineva; eu sunt îndrăgostit de tine, iar tu eşti îndrăgostită de iubire. Si pentru tine nu-i iubire aia care nu te face să plângi, care nu-ţi smulge inima din piept, tu vrei să-ţi fie călcat sufletul în picioare şi zdrobit, vrei să ai soarta tragică a eroilor din cărţile tale…sau poate că ei au soarta ta. Bietul tău suflet a ajuns cobai de amorul artei… La dracu’ că nu mai înţeleg nimic, m-am rugat de atâtea ori să-ţi fie de ajuns să trăieşti prin ele, prin personajele tale, dar acum încep să cred că n-ai avea cum să le dai viaţa fără să fi trecut chiar tu prin experienţele pe care le atribui lor… Nu, e absolut necesar ca tu să cunoşti, să aduni trăiri, tu visezi iubiri cu final tragic ca în cărţile pe care le scrii, viaţa ta e un roman în care tu eşti Marele Personaj. Dispreţuieşti şi te deprimă finalurile fericite, iubirile comune îţi lasa un gust amar, ţie îţi place întunericul, durerea, chinul. Mă întreb tot mai des, oare ce demon se ascunde în tine? Tu îţi măsori iubirile prin suferinţă: cu cât suferi mai mult, cu atât iubeşti mai mult, iar asta e blestemul meu…că n-am să fiu niciodată dragostea vieţii tale pentru că n-aş putea nicicând să te fac să suferi.

             Mă uit cu admiraţie şi groază la tine cum îţi place să fii sfaramată în bucăţi doar din satisfacţia morbidă de a te reconstrui singură la loc, cărămidă cu cărămidă, cu un entuziasm copilăresc, numai să-ţi îndeplineşti curiozitatea de a vedea ce iese…şi niciodată nu iese la fel, de fiecare dată când te întorci la mine eşti alta… în definitiv, fericirea nu te-ar putea mulţumi vreodată, e prea comună pentru tine. „

Romantismul n-a murit!

              Sunt o romantică incurabilă. Oricât de multe trânte aş lua, oricât de la pământ aş fi seara, mă voi trezi mereu a doua zi dimineaţa crezând în iubire. Nu ştiu cum şi de ce am fost construită aşa, dar n-am fost niciodată mai fericită, mai frumoasă, mai plină de viaţă ca atunci când am fost îndrăgostită. M-am întrebat întotdeauna ce fel de dragoste e cea care te face cel mai fericit om de pe pământ prin simplul fapt că iubeşti şi câţi au norocul să o întâlnească. E adevărat că există oameni care sunt făcuţi „unul pentru celălalt”? Şi dacă da, câţi au norocul să îşi găsească jumătatea? Se pare că încă mai există astfel de norocoşi printre noi… Iar unul dintre ei mi-a dat mail azi dimineaţă şi m-a făcut să cred mai mult în iubire.

             Este vorba despre “El”. Nu “El” al meu, “Eu”-ul unei alte “Ele”. O “Ea” norocoasă:)

             Povestea sună în felul urmator: îmi scria că îmi citesc amândoi blogul şi că a aşternut câteva cuvinte pentru Ea; că ar vrea să le vadă publicate, dar nu ţine neapărat să fie menţionat numele lui şi că ar fi, mai degrabă, curios dacă Ea o să îşi dea seama cine este autorul. Iar când a mai spus şi că asta ar face-o fericită, am acceptat provocarea şi m-am gândit cum aş putea să fac astfel încât mesajul să ajungă la Ea. Printre altele, El ar vrea să-i transmită Ei urmatoarele:

             „Nu cred că mă pricep să scriu, dar vreau să-mi exprim gândurile.. Le am în mine, iar tu eşti în fiecare din ele. E timpul, acum, să le afli şi tu… Nu știu de ce ne-am întâlnit sau de ce am vrut să te cunosc… Totul a venit involuntar și pe zi ce trece simt că e cel mai frumos lucru din viața mea. Nu credeam că există o fată așa cum ești tu. Nici în vise nu există. Și mereu îmi pun întrebarea… Exiști cu adevărat ? Sau visez?… dorința să te cunosc, să te simt, să te am , este mai mare decât orice pe lumea asta..

              […]

             Ce vreau de la tine ? Nu mi-am pus întrebarea asta, nu știu dacă vreau să răspund, dacă nu cumva mi-e frică de răspuns.. Dacă voi vrea tot ? Dacă sunt dispus să fac orice pentru tine ? Tu ți-ai pus întrebarea asta ?! Ești pregătită pentru răspuns ? Eu nu cred, cel puțin nu încă.. De aceea am decis să-mi urmez gândurile și sentimentele și să las totul de la sine.. de la mine… de la tine…”

             Poate vă întrebaţi de ce apar gândurile altcuiva în jurnalul meu. De ce printre rânduri şi rânduri atât de personale apare acum un fragment care nu îmi aparţine? Ştiu cine e el, pe ea n-o cunosc, dar prefer să rămână amândoi persoane fără chip, simbolizând romantismul. Sunt fericită să văd că există oameni cărora nu le e frică să îşi exprime sentimentele, oameni pe care îi ating cuvintele atât de simple, dar cu încărcătură emoţională, oameni nebuni de iubire. Şi, în cele din urmă, îmi plac îndrăgostiţii. Nu e nimic mai frumos pe lume decât legătura dintre doi oameni, iar dacă ea se întemeiază pe o iubire sinceră este cu atât mai rară. O să-i admir mereu pe cei care se găsesc în lumea asta mare, au curajul să lupte pentru iubirea lor şi sunt excepţiile ce sfârşesc împreună.

             Ce vreau eu să vă mai spun este ca dragostea, romantismul, sinceritatea încă mai există printre noi. De multe ori vrem să scoatem absolutul din piatră seacă şi ne facem rău singuri. Da, noi singuri ne facem rău, nu iubirea şi nici cei din jur. Noi căutăm unde nu trebuie, căutam cu ochii şi nu cu sufletul, noi ne planificăm viaţa în detaliu şi deraiem, apoi, la cea mai mică scăpare. Fragmentul de mai sus arată că da, se poate! Şi e  dedicat uneia dintre voi, Evelor care mă citiţi.

             O întrebare pentru Ea: te recunoşti? Exista în lumea asta un El care scrie despre tine. Când o să îţi dai seama că tu eşti, o să îţi trimit şi restul mesajului.

             Nu ştiu nici eu cui îi sunt destinate aceste cuvinte, dar sper că postarea asta să facă o “Ea” fericită. Voi când aţi fost ultima dată romantici?:)

Dincoace de DA, dincolo de NU

             Venea la ea în fiecare seară, dar nu se dezbraca niciodată. Intra în sufletul ei aşa, cu straturi de haine unul peste altul, şi tremura din toate încheieturile. Ea era îngrozită de cât de gros era îmbrăcat şi totuşi cât îi era de frig. De dincolo de “DA” se uita la el şi ar fi vrut să îl ia în braţe; i-ar fi dat toată dragostea ei ca să îi ţină de cald, şi-ar fi dat foc propriului suflet doar ca să-l facă şi pe el să simtă căldura iubirii, ar fi ales oricând mai degrabă să se piardă pe ea, decât să simtă că îl pierde pe el. Ea voia, dar el nu putea. Ar fi vrut să îl atingă, dar EL se ascundea dincolo de “NU”. Paradoxal, cu cât se îmbraca mai gros, cu atât îi era mai frig. Purta întotdeauna albastru şi venise în viaţa ei nu ca să o facă fericită, ci doar ca să îi arate cam cât de multe poate îndura un suflet. Răbdătoare, ea îl aştepta în fiecare seară…iar el venea de fiecare dată.

             Uneori îşi lăsa în cuierul de la intrare neîncrederea. Ea se dezbraca în fiecare zi câte puţin…renunţase la amintiri şi la orgolii, se descălţase chiar şi de pantofii înalţi pe care îi purta ori de câte ori voia să pară altfel decât era. Tot ce îşi dorea era că el să o vadă aşa cum este. Şi mai ales să o iubească… Credea sincer, până la naivitate, că numai căldura trupului ei va reuşi să spargă bariera rece dintre două lumi, ca şi cum o rază de soare ar fi putut vreodată să topească un munte de gheaţă. Dar nu îi mai păsa de nimic pentru că îl iubea. Da, îl iubea. Îl iubea, pur şi simplu; nebuneşte, fără speranţă, fără să ştie de ce. Îl iubea ca şi cum asta ar fi fost rostul ei pe pământ. Făcuse păcatul etern al femeii: acela de a se îndrăgosti de ceea ce ar putea fi, şi nu de ceea ce este. Trăia prezentul uitându-se în viitor…îl privea prin ochi de femeie îndrăgostită şi îl vedea într-un schilod emoţional pe bărbatul vieţii ei. “Dacă”. Dacă nu ar fi fost atât de stors, atât de secătuit de puteri, atât de rece; dacă s-ar fi dezbrăcat măcar pentru o clipă de trecut ca să îi arate cam cât de frumos ar putea fi prezentul alături de ea. Îl iubea atât de mult, încât s-ar fi mulţumit şi cu ultimele fărâme de iubire pe care le mai avea el de oferit. Uneori îl simţea aşa de rece, încât ar fi vrut să-l scuture, să zgâlţâie sufletul în el, poate doar aşa ar fi reuşit să-l readucă la viaţă. Alteori, însă, ajunsă la capătul puterilor, îşi dorea că iarna de afară să se mute în sufletul ei. Se ruga Lui Dumnezeu să o îngheţe şi pe ea, să o rupă în bucăţi şi să o împrăştie în toate zările, să o facă să dispară cu totul. Până când chiar aşa s-a întâmplat…

             Într-o zi au dispărut amândoi de pe pământ şi nimeni nu le-a mai dat de urmă. Ce s-a întâmplat cu ei nici până azi nimeni nu ştie. Poate că s-au luat în braţe şi DA l-a încălzit pe NU sau poate că s-au luat în braţe şi NU a îngheţat-o pe DA. Poate că s-au întâlnit undeva sub soare sau poate că au rămas dincolo de iubire; cert este că au sfârşit împreună.

             Dacă a fost iubire sau nu? Chiar şi în ziua de astăzi părerile sunt împărţite. Unii bat cu pumnul în masă că nu a fost iubire, ci masochism; că el căuta refugiu, iar ea se agaţa de el. Alţii pariază pe propriile suflete că da, a fost iubire, ba chiar una dintre cele mai sincere şi profunde. Pentru că iubirea nu răspunde la “De ce?”- uri şi nici nu se explică, iubirea nu dă ca să primească, iubirea nu aşteaptă iubire înapoi, ea pur şi simplu Este.

              Nici măcar eu, dragă cititorule, nu am răspunsul. Eu le-am dat viaţă, însă numai ei ştiu ce a fost… Mă gândesc, totuşi, că poate şi NU o iubea pe DA. În felul lui. O iubea fără să ştie că o iubeşte, fără ca măcar să simtă. Ca şi cum ar fi fost un dat firesc să se întoarcă la ea de fiecare dată. Ca un ceas care nu ştie de ce bate, dar mecanic şi rece se mişcă aşa cum i-a lăsat Dumnezeu rostul pe pământ. Şi ea îl aştepta…iar el venea mereu.

Întrebări

             Iubirea este lait – motivul vieţii mele. Îmi apare în cale pe stradă, în cafenele, când plouă sau când sunt tristă, în sufletul meu sau în ochii altora. Îmi place să o analizez sub orice formă mi s-ar afişa şi să o întorc pe toate părţile, pe faţă şi pe dos, să o disec cu aceeaşi ardoare cu care cel mai aspru critic cauta să găsească cusur unei opere perfecte. Reuşesc întotdeauna să o înţeleg atunci când aparţine altora, dar în mod absolut bizar, propriul suflet e cel mai de neînţeles pentru mine.

           M-am întrebat mereu, îndrăgostită fiind, cum apare iubirea. Nu am reuşit niciodată să aflu singură, aşa că întreb în stânga şi-n dreapta în speranţa că voi afla răspunsul din poveştile altora. Pusă în faţa unei noi povesti, nu întreb “Cine e?” sau “Cum arată?”, ci “Cum v-aţi cunoscut?” şi “Ce te-a atras la el”. Recunosc, îmi plac începuturile… Pentru mine fiecare iubire este o poveste care se scrie pagina cu pagină, zi de zi. Cu fiecare rând reuşesc să îi pătrund esenţa şi să trăiesc pe pielea mea fiecare emoţie a personajelor, pentru ca mai apoi să mă găsesc analizând fiecare cuvânt în căutarea de înţelesuri ascunse. Ştiu, în multe privinţe sunt cel mai naiv copil şi m-am simţit uneori lăsată în urmă de oameni care au plecat luând cu ei părţi din mine. Însă atunci când e vorba de iubire, de cele mai multe ori nu mă înşel… De ce? Pentru că-mi plac figurile de stil. Aşa cum la şcoală descifram fiecare metaforă şi fiecare epitet, acum descifrez fiecare gest şi fiecare privire.  Când a fost vorba de alţii am ştiut mereu cine iubeşte mai mult şi cine mai puţin, cine îşi dăruieşte sufletul şi cine îl lasa doar cu împrumut, cine vrea să se trezească lângă aceeaşi persoană în fiecare dimineaţă şi cine caută doar nişte braţe care să-i ţină de cald noaptea. Mereu e mai uşor să citeşti poveştile altora…

           Când a fost vorba de mine, însă, m-am înşelat de cele mai multe ori. M-am închis în mine apoi şi am inchis usile, jurând că nu o să mai las pe nimeni să locuiască acolo. M-am transformat într-un colecţionar, strâng poveşti de viaţă la fel cum adună un pasionat de artă cele mai frumoase tablouri. Mă uit la iubirile altora şi incerc să le înţeleg mecanismul… În sufletul meu n-am găsit niciodată răspunsuri, aşa că le caut la alţii.

Shhh!

           Astăzi vreau să vorbesc despre tăcere. Nimic nu îndepărtează oamenii mai mult decât lipsa de comunicare şi, cu toate acestea, din orgoliu de cele mai multe ori alegem să tăcem. La începutul unei relaţii, de exemplu, vorbiţi în fiecare zi, vă înţelegeţi de minune, vă sfârşiţi propoziţiile unul altuia, iar apoi vine momentul în care niciunul dintre voi nu mai spune nimic. De cele mai multe ori asta se întâmplă fără motiv… sau motivul este că începeţi să vă implicaţi şi vă este amândurora teamă de asta. Tu aştepţi să te caute el, el aşteaptă să-l cauţi tu. Atunci când nu prea îţi pasă de cineva e mult mai uşor să laşi de la tine, să-l cauţi tu pe celălalt şi să începi o conversaţie, să fii tu înseţi. Dar în mod paradoxal, atunci când îţi pasă de o persoană şi te învârti ca un leu în cuşcă pentru că arzi de nerăbdare să vorbeşti cu el/ea, preferi să taci. Vrei să facă celălalt primul pas, să vezi că-i pasă…şi mai ales să nu arăţi cât de mult îţi pasă ţie. Simţi că dacă laşi de la tine ai părea mai slab şi i-ai permite să te domine, ai rămâne gol în faţa lui şi s-ar uita nestingherit în sufletul tău, în timpul ce el e îmbrăcat până în gât. Aşa că preferi să nu spui nimic, dar să îi verifici în schimb profilul de Facebook din oră în oră, să te uiţi la telefon din 5 în 5 minute şi să faci toate lucrurile pe dos pentru că gândul e în altă parte. Nu poţi să te concentrezi la nimic, eşti irascibil şi nu ştii de ce. Apropo, e dovedit ştiinţific (:D) că atunci când eşti supărat “fără motiv”, de cele mai multe ori ţi-e dor de cineva. Aşa că lasă orgoliul şi sună!

           Aaah…mai sunt şi tăcerile din cadrul unei relaţii. Când vă certaţi dintr-un motiv sau altul şi iarăşi nu vorbiţi câteva zile. Dar acolo parcă nu mai e atât de complicat deoarece aţi investit amândoi timp, energie şi sentimente pentru ca lucrurile să meargă, iar atunci ai o anumită certitudine că măcar veţi discuta problema. De cele mai multe ori vă daţi amândoi seama că totul a pornit de la o prostie şi daţi dreptate zicalei că “dulce-i împăcarea” – şi vorbesc în cazul ăsta de probleme mai mult sau mai puţin minore, nu de înşelat/ minţit etc. Sau oricum, parcă nu mai e aşa de greu să laşi de la tine atunci când iubeşti pe cineva şi vrei să vă fie bine. Dar dacă nu aveţi un trecut împreună şi nu-l cunoşti foarte bine pe celalalt, nu ştii cum va reacţiona, asa ca alegi tăcerea şi îţi faci tot felul de scenarii în minte: “Dacă nu mai da niciun semn şi se termină lucrurile dinainte să înceapă?”, “dacă a găsit pe altcineva?”, “Dacă, dacă…?”.

           Nu înţeleg de ce noi, oamenii, avem tendinţa de a face lucrurile atât de complicate. Aş vrea să cunosc pe cineva care să vină la mine să să-mi spună: “Bună! Mă numesc X, îmi place ciocolata, culoarea albastru şi mă gândesc la tine în fiecare zi.” Ar fi mult mai simplu dacă nu ne-ar mai fi teamă să nu fim respinşi şi ne-am permite să riscăm. Până la urmă ce riscăm? Riscăm să fim fericiţi, că de pierdut…nu avem nimic.  Ne e teamă că o să ne fie rănit orgoliul, dar asta e nimic în comparaţie cu fericirea pe care  poate că o lăsăm să treacă pe lângă noi.