Cu şi despre oameni complicaţi

c6a29bef351777db39c6f98de9809b57

       Mă atrag ca un magnet şi totodată îmi displac profund oamenii complicaţi. Într-o anumită măsură sunt şi eu unul din ei, iar când îi întâlnesc îmi dau seama cam cât de greu le este celor din jur să aibă de-a face cu mine. Sigur ştii despre ce vorbesc: acum râd cu gura până la urechi şi afară canta pasarele, iar peste câteva minute tună şi fulgeră, privirea li se întunecă, iar tu rămâi buimac fără să ştii când şi unde a apărut problema. Ciudaţi, nehotăraţi sau pur şi simplu imaturi, astăzi îţi scriu poezii şi îţi jura iubire, iar mâine nu mai auzi nimic de la ei. Sunt cei care dispar şi te fac să te întrebi “unde dracu’ am greşit?” şi revin în viaţa ta fix atunci când reuşeşti să te pui pe picioare, de parcă ar avea un detector care îi anunţa că ar cam fi timpul să te dea iar peste cap. Şi se comportă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, se gudura ca un animăluţ la picioarele tale, îţi zâmbesc cu ochi mari şi inocenţi, îţi spun vorbe frumoase cu aşa o înflăcărare, încât oricât ţi-ai dori asta, nu poţi să nu îi crezi. Sunt oameni fascinanţi tocmai din cauza acestui “du-te, vino”, pentru că niciodată nu ştii la ce să te aştepţi de la ei, pentru fiecare clipă petrecută împreună o trăieşti la maxim ştiind că mâine e foarte posibil să plece şi tu să rămâi din nou singur în ceaţă. Şi nu mai auzi nimic de ei, dispar ca şi cum nici n-ar fi trecut prin viaţa ta, ajungi să te întrebi dacă au fost într-adevăr acolo sau totul s-a petrecut doar în mintea ta.

       Sunt complicaţi pentru că nu reuşeşti niciodată să-i înţelegi. Pentru ei albul nu e alb, iar negrul nu e negru, pentru că 1+1 nu face 2, pentru că pur şi simplu sunt altfel decât restul. Pentru că le place ploaia, iar soarele îi deprima, pentru că sunt ba reci, ba sensibili, pentru că te fac din cuvinte…te ridica la cer şi apoi te împing din Rai pe pământ fără paraşută. Şi nici nu dau doi bani pe părerea celorlalţi, trăiesc într-o lume a lor după propriile reguli, în care ziua e luna pe cer, iar soarele noaptea. Îţi juri că asta e ultima dată când te mai întorci din drum, că asta este ultima şansă pe care le-o dai, dar cumva, fără să sesisezi, ultima oară devine mereu penultima. Şi nu poţi să le spui “nu” pentru că la un moment dat te obişnuieşti cu gândul că aşa sunt ei, nu fac asta din răutate şi nici n-au un plan prestabilit, pur şi simplu aşa i-a lăsat Dumnezeu pe pământ. Astăzi sunteţi fericiţi şi totul e atât de bine, încât începi să visezi cu ochii deschişi, iar mâine telefonul nu mai suna. Iar dacă suni tu, nu răspunde nimeni. Mereu pleacă şi se întorc, începi să prinzi drag de ei, dar nu reuşeşti să te imaginezi într-o relaţie cu o astfel de persoană…şi dacă faci prostia să te îndrăgosteşti, e posibil să începi să scrii despre asta, aşa că ceva productiv tot va ieşi.:) Bineînţeles, numai după ce mai întâi o să te facă să nu mai fii om şi o să-ţi #%&*@ creierii până când îţi vei dori să te internezi la nebuni de bună voie.

       Am observat că fac cum fac şi mă înconjor numai cu astfel de persoane. Mi-a spus cineva mai demult că oamenii nu sunt magneţi, aşa că vei sfârşi alături de cineva ca tine. În cele din urmă poate că eu sunt problema…dar totuşi mă sperie să văd că există oameni chiar şi mai fucked up decât mine.

%d blogeri au apreciat: