Despre cei fără suflet

           Rar mi-a fost dat să întâlnesc un bărbat care să recunoască cu francheţe că nu poate oferi iubire, că tot ce are el de dat e doar o noapte, două, trei de plăcere…în fine, că n-o să plece de lângă tine atâta timp cât pasiunea nu dispare nici ea. El aşa e…e de o sinceritate crudă şi multe femei şi-au dorit să îl vindece fără să înţeleagă că, de fapt, nu e bolnav. S-au aruncat cu capul înainte sperând cu naivitate că îşi va dori şi el să le cunoască la lumina zilei, dincolo de aştenuturi, au acceptat târgul “plăcere pentru plăcere” amăgindu-se cu gândul că dăruind şi iubire pe langă, vor primi acelaşi lucru în schimb… Însă cu iubirea nu merge niciodată aşa. El nu vrea să îşi lase amprentele în sufletul nimănui, viaţa l-a învăţat că doare să porţi urmele cuiva pe tine, că iubirea poate deveni o temniţă murdară în care te închizi de unul singur în braţele singurătăţii. Aşa că poartă mănuşi albe în fiecare noapte când se duce la ele şi şi-a jurat să nu se mai întoarcă niciodată, dacă la despărţirea din zorii zilei vor apărea lacrimile…

           Eu l-am înţeles pentru că sunt la fel ca el, avem amândoi acelaşi gol în piept. Ne-am întâlnit într-o seară ploioasă şi mi-a oferit adăpost sub umbrela lui; eu i-am oferit adăpost la mine acasă şi în noaptea aceea mi-a trecut pentru prima dată pragul. N-am încercat niciodată să-l schimb şi nici el n-a încercat să mă schimbe pe mine, ne-am acceptat unul pe celălalt aşa cum eram: mutilaţi, storşi de viaţă, laşi, fără curajul de a ieşi din nou la lumina zilei. De altfel, am acceptat târgul lui pentru că nici eu nu aveam mai multe de oferit. I-am spus să-şi dea jos mănuşile, că mie nu are unde să-mi mai lase urme, şi de atunci trece pe la mine când şi când, fără teama că va sosi momentul în care va fi nevoit să nu se mai întoarcă. Mi-a povestit într-una din nopţile când a venit pe neaşteptate că îşi pierduse sufletul cu mult timp în urmă. Îl lăsase undeva, nu ştia nici el exact unde, răsfirat în carnea unei femei cu buze roşii şi miros de mare. I-am povestit şi eu de cel care se îmbrăca în albastru şi mirosea a tutun, i-am spus cum am uitat de mine în drumul întortocheat dintre ceea ce mi-am dorit să fie şi ceea ce n-a fost niciodată. M-a luat în braţe atunci şi m-a sărutat pe frunte; eu mi-am sprijinit capul pe umărul lui şi am închis ochii.

           Când vine la mine poartă mereu ceva albastru, iar eu mă dau cu ruj roşu…ăsta e ritualul nostru şi îl respectăm de fiecare dată cu sfinţenie. A învăţat să mă sărute mai întâi apăsat pe buze, iar apoi coboară uşor pe gât şi urmează linia umerilor. Eu ştiu cum îi place să fie mângâiat pe spate, iar de când a renunţat la mănuşi îi cunosc deja linia vieţii din palmă de parcă ar fi fost pusă de mine însămi acolo. Pe fundal curge în fiecare noapte o muzică atât de cunoscută mie, o muzică pe care a învăţat-o şi el fără să vrea, iar întunericul este singurul martor al legăturii noastre.

           Scriu acum despre el căci, pentru prima dată, azi a rămas să deschidă fereastra la răsăritul soarelui. Am împărţit cafeaua de dimineaţă. Am împărţit şi ţigara de după şi noaptea de dinainte. Ne înţelegem bine aşa, ca între oameni fără suflet. Al lui a rămas la fata cu buzele roşii; al meu e la cel care se îmbrăca în albastru.