Time! Stop!

0816b038f80513cf579b685df6d7dd07        E adevărat că nu apreciezi cu adevărat unele lucruri până când nu le pierzi, iar asta se întâmplă mai ales atunci când e vorba de timp. Timp liber, mai exact. De la o vreme viaţa mea a luat un avânt la care nu mă aşteptam, zilele se scurg parcă mai repede ca oricând, iar eu – prinsă intre job, momente personale şi blog – simt că orele sunt prea scurte pentru câte aş vrea să fac. Resimt mai mult ca oricând ceea ce scria Marin Preda: timpul nu mai are răbdare. Mă gândesc că am avut clipe în care simţeam că nu se întâmplă nimic, ca totul e calm, limpede, prea senin, prea simplu, ca lucrurile stau prea cuminţi la locul lor. Mă gândesc la dimineţile mele liniştite despre care scriam acum câteva luni, mi-e dor uneori de singurătate şi totodată mă bucur că a venit ziua în care simt lipsa ei. Nu mă gândeam atunci când am scris postarea aceea că voi fi astăzi aici, dar vedeţi că viaţa are mijloacele ei încurcate de a ne aduce in cele din urmă la locul potrivit. Acum lucrurile se reped să se întâmple, vin cu viteza şi se aşază unul lângă altul ca într-un puzzle al universului meu. Şi staţi care e partea frumoasă? Că îmi place ceea ce iese.

       Am cunoscut câteva persoane deosebite prin intermediul jurnalului. V-am spus că citesc doar alte trei bloguri, printre ele fiind şi cel al “haoticei” Sophie. Am mai schimbat câteva mailuri în ultimele luni, câteva comentarii pe facebook, dar o întâlnire între noi două părea puţin probabilă – dat fiind faptul că eu locuiesc în Bucureşti, iar ea la Paris. Iar iată că lucrurile bune vin când te aştepţi mai puţin, când nu le mai cauţi şi nici nu te mai gândeşti la ele. Nu ştiu cine spunea despre fericire că este precum pisica, dacă încerci să o ademeneşti sau să o chemi, te va evita cu îndârjire şi nu va veni niciodată, dar dacă nu îi acorzi atenţie şi iţi vezi de treabă, o vei găsi frecându-se de picioarele tale şi sărindu-ţi în poală. Nu ştiu cine a spus asta, dar încep să îi dau dreptate. Ieri am cunoscut-o ieri pe Sophie. Am petrecut împreună câteva ore bune, am vorbit despre toate, de la hotărârea ei de a se muta din ţară şi motivele pentru care şi-a început blogul, până la schimbarea mea şi planurile de viitor. Blogul a adus multe lucruri frumoase în viaţa mea, iar această întâlnire este cu siguranţă unul din ele. „I think this is the beginning of a beautiful friendship”.:)

       Şi pentru că m-am hotărât să mă bucur de fiecare lucru frumos care îmi apare în cale, aseară am fost şi la TRES CHIC Summer Nights with Malvina & Ana, event care a avut loc pe Calea Floreasca la THE LOUNGE. Am fost ca între blogarite acolo, cu Andreea de la Feminin la superlativ şi SashaLondon. Am avut parte de o seară plăcută cu o atmosferă relaxată, muzica bună şi companie pe măsură. Printre alţii şi-au făcut apariţia şi Raluca Lazarut, Rhea Costa, Diana Dumitrescu şi Stephan Pelger. Poate pe viitor o să pun şi poze.

       Iar în final vreau să vă spun că am început de curând să citesc o carte pe care v-o recomand din suflet. Recunosc că nu am avansat foarte mult cu lectura din cauza timpului limitat, dar vă las aici un citat care sper să vă trezească interesul:

       „Eu nu mă mai pot suporta pe mine însumi”. Acesta era gândul care continua să se deruleze în mintea mea. Apoi, dintr-o dată, am sesizat ciudăţenia lui. „Sunt eu o fiinţă sau două? Dacă cu nu mă mai pot suporta pe mine însumi, atunci trebuie să existe două fiinţe în mine: «eu» şi «mine însumi», cu care «eu» nu mai pot trăi.” „Poate că”, m-am gândit eu, „numai una dintre ele este reală.”

       Cartea se numeşte “Puterea prezentului”, este scrisă de Eckhart Tolle şi mi-a fost recomandată de o prietenă care m-a asigurat că după ce o voi citi îmi voi schimba felul în care privesc lumea şi voi învăţa să iau tot ce e mai bun de la viaţă. Nu ştiu dacă asta e cauza, dar în momentul de fată asta fac: mă bucur de prezent. Si pentru ca am primit o avalansa de cereri si mi-ar luat foarte mult sa raspund fiecaruia in parte, cartea poate fi descarcata de AICI.

P.S. Să nu credeţi că vechea Eva a dispărut. Vor urma şi postari în „dulcele stil clasic” , însă asta se va întampla atunci când îl voi învăţa pe domnul Timp să aibă răbdare cu mine.:)

Voi cum vă luptaţi cu el?

Astăzi

Imagine         Am observat că de ceva timp vremea de afară nu poate să-mi mai dicteze starea de spirit. Cam la fel cum fericirea mea nu mai depinde de alţii, la fel cum am învăţat să-mi aduc eu mie însemi zâmbetul pe buze şi să beau singură cafeaua de dimineaţă. Şi numai eu ştiu cât mi-am dorit să am un alt suflet alături, dar căutând şi căutând m-am pierdut pe mine… Însă din ziua în care m-am oprit din alergat am început să mă adun la loc pas cu pas, m-am descoperit în feluri pe care nu le ştiam, am învăţat să mă iubesc. Astăzi nu mai caut pe nimeni şi nici nu-mi doresc să fiu căutată. Aştept doar să ne întâlnim.

           Astăzi îmi place liniştea din orele mele de singurătate şi profit de ele cu gândul că va veni clipa în care voi duce lipsa zilelor dedicate numai mie. Mă bucur în tihnă de dimineaţa mea tăcută, de mirosul cafelei proaspăt făcute şi de gustul pâinii prăjite cu dulceaţă de vişine. V-am spus că asta e preferata mea? Da, de vişine, pentru că n-aş putea spune dacă e dulce sau acrişoară, însă e mixtul perfect dintre fericire şi tristeţe, exact ca o viaţă de om care merita trăită.

         Astăzi e ziua unei persoane speciale din viaţa mea şi chiar dacă ea ştie asta, am vrut să o mai spun o dată:) Mi-am dat seama că alergând mereu după alţii, uităm să avem grijă de cei care sunt „aici”… şi nu pot să nu mă simt norocoasă astăzi, când îi am alături pe puţinii oameni care nu pleacă şi mă am pe mine în primul rând. Astăzi îmi aparţin mai mult ca oricând, m-am dăruit pe mine mie şi ştiu cât de norocoşi sunt cei care mă au în viaţa lor. Iar aceia care nu-mi sunt încă alături nu trebuie căutaţi… dacă aici este locul lor, timpul le va îndrepta paşii către mine oricum.

Amintirea unui vis de…

Imagine

Parfum de tutun, vin roşu, o pată pe covor şi în noi se mişcau celule ameţite de atâta iubire. Şi tavanul ne era cer, iar fericirea ploua liniştit peste noi fără oprire. Şi ştii că în alt anotimp aş fi deschis umbrela, dar atunci, lângă tine, cumva nu îmi mai era frică… Sateliţi, stelele gravitau şi ele în jurul nostru, iar soarele şi luna se uitau îndrăgostiţi unul la altul. Şi simţeam că acolo, pe covor, e desenată harta lumii, iar la pieptul tău eu îmi găsisem locul…nu doar pentru Paler o lume redusă la doi era ideală. Şi am vrut să mă uit la ceas dar orele erau toate împrăştiate printre gânduri pe covor…acele se mişcau în sens invers îmbătate şi ele de eros şi nici nu mai ştiu dacă era zi sau noapte…am hotărât atunci că dragostea va fi singura măsură a timpului nostru. Numai că privindu-te pe tine uitam şi să mai respir…aşa că nu mai ştiu cum a trecut timpul. Şi nu mai ştiu nici cât a durat anotimpul iubirii, dar parcă a trecut o eternitate de când nu te-am mai văzut. Şi totuşi…de ce imaginea ta a rămas atât de vie? De ce şi în amintiri mi se dilata vasele de sânge doar când te uiţi la mine şi tremur doar când mă uit la tine? Aaah, şi buzele tale…nu ştiu ce îmi plăcea mai mult la ele…cum mângâiau cuvintele pe care iubeam să le aud sau cum mă sărutau când mă făceau să uit de mine. Şi parfumul tău care mă îmbăta şi-mi ameţea toate gândurile era mai tare ca orice vin de pe pământ. Şi nu îmi mai lipsea nimic atunci, zâmbetul tău îmi oferea totul. Şi nu ştiu tu cum te uitai la mine, dar până la tine inima nu îmi mai stătuse niciodată în loc. Şi s-a oprit aşa, pentru o clipă, aşteptându-ţi inima să bată în acelaşi timp. Şi tăcerea dintre noi a fost cel mai frumos sunet pe care l-am auzit vreodată.

Adevărata distanţă

Imagine

“Timpul şi distanta pot stinge iubirile mici
dar le fac să crească pe cele mari.”
R. Wurmbrand

              Fiecare zi care trece pe lângă mine îmi întăreşte credinţa că nu există forţă mai mare pe lumea asta decât iubirea şi că nicio piedică nu poate să ţină departe inimi care bat una pentru cealaltă. V-am mai spus-o o dată şi o să o repet ori de câte ori va fi nevoie: distanţele cele mai mari dintre oameni nu sunt cele geografice, adevărata distanţă nu se măsoară în kilometri, ci de la un suflet la altul. Am suspinat odată comparând singurătatea mea în doi cu plenitudinea unei relaţii în care el şi ea se aflau la sute de kilometri unul faţă de celălalt şi m-am gândit că uneori numărul paşilor dintre doi oameni e invers proporţional cu intensitatea sentimentelor. M-am mai gândit şi că distanta te face să îl apreciezi mai mult pe celălalt, te determină să preţuieşti înzecit clipele petrecute împreună şi, pe deasupra, te scuteşte de un mare blestem al relaţiilor de pretutindeni: monotonia.

             Dintr-un anumit punct de vedere aş zice că o relaţie la distanţă e la fel ca una extraconjugala: când te vezi cu persoana iubită laşi în urmă toate supărările şi grijile cotidiene, te dedici total şi vrei să iei cât poţi de mult din timpul limitat petrecut împreună, îl săruţi şi îl strângi în braţe pe celălalt cât să îţi ajungă până la următoarea întâlnire. Ce să mai spun despre încredere – care-i indispensabilă, despre gelozie – care apare vrei, nu vrei sau despre dependenta de telefon şi internet – singurele mijloace de comunicare cu celalalt. Noptea dormi cu perna în braţe de dor şi ajungi, în cele din urmă, într-un punct critic în care trebuie să renunţi ori la distanţă, ori la relaţie. Unii rezista aşa o lună, alţii un an sau chiar mai mulţi, dar cei ce reuşesc să depăşească această probă rămân de cele mai multe ori împreună. Deci da, timpul şi distanţa nu distrug în mod iniment iubirea, pot chiar să o întărească. Am acasă cel mai bun exemplu: viaţa i-a pus pe părinţii mei la mii de kilometri distanţă ani de zile, dar au pornit la drum împreună acum mult timp şi încă se mai ţin şi astăzi de mână.

             Am ales să scriu despre subiectul ăsta pentru că am aflat de curând o poveste care m-a uns la suflet. Un bărbat s-a îndrăgostit de ochii verzi ai unei blonde, dar în prezent îi despart sute kilometri: el la Bucuresti, ea la Constanta; se văd cam două zile pe săptămână şi se îndrăgostesc tot mai mult cu fiecare revedere. L-am întrebat curioasă dacă a existat vreun moment în care s-a gândit să pună capăt relaţiei din cauza asta, a distanţei, sau poate că din acelaşi motiv a avut la început dubii dacă să se bage în aşa ceva sau nu; m-a impresionat răspunsul lui, care a venit prompt şi sigur, de parcă nici n-ar fi stat să se gândească: “Niciodată”. Mi-a spus că are 121 de motive să o iubească…n-am înţeles eu prea bine asta, dar mi-a spus că nici nu trebuie, ştiu doar ei semnificaţia. M-am gândit, atunci, că de multe ori am căutat să le găsesc scuze altora sau chiar mie însemi: am spus că nu era momentul potrivit, că circumstanţele nu erau favorabile, că astrele nu au fost de partea noastră…mi-am spus orice m-ar fi facut sa ma simt mai bine:). Suntem slabi, de multe ori preferăm să ne minţim singuri luând în braţe minciuni care ţin de cald în loc să privim în ochi adevărul crud şi rece, nu avem curaj nici macar să ne închipuim că ceilalti ar putea trăi şi fără noi. Acum, însă, lucrurile îmi sunt clare: nu mi-a păsat destul de mult, nu am iubit destul de mult sau am fost chiar eu pusă în balanţă alături de alte lucruri care…au “cântărit” mai mult decât mine.

             Revenind la povestea noastră, mă gândesc că relaţiile de genul acesta sunt cele mai sincere şi că aceşti oameni au avut norocul să se găsească unul pe celălalt, dar şi ghinionul de a exista distanţa între ei. De multe ori ea nu există, dar ce te faci dacă te afli lângă persoană nepotrivită? Cauţi mai departe…însă în primul caz lucrurile sunt mult mai clare. Le-aş transmite să renunţe la distanţă, nu la relaţia lor, şi să aprecieze binecuvântarea de a întâlni iubirea într-o lume în care dăm nas în nas tot mai des cu minciuna, falsitatea, indiferenţa şi în cele din urmă cu… dezamăgirea.

Prin ochii unui barbat (1)

       woman-behind-mask

            Asta e problema cu voi, femeile, spune el aprinzându-şi o ţigară. Credeţi că sexul e cheia pentru a ţine un bărbat alături, iar când vă daţi seama că aţi făcut calculele greşit, că nu “toţi sunt la fel”, vă simţiţi pierdute. Eu vă împart în două mari categorii…şi excepţiile, dar despre ele vom vorbi mai târziu.

            Pe de o parte sunt cele care îşi oferă trupul cu uşurinţă, vampele, femeile sigure pe ele, care ştiu că atunci când merg pe stradă său intră într-o încăpere bărbaţii le dezbraca din priviri şi se excită numai la gândul că le-ar putea avea fie chiar şi pentru o noapte. Ele sunt femeile trofeu, care se complac în ipostaza asta şi pe care masculii plini de ei le ţin la braţ cu aceeaşi mândrie cu care ar purta un Rolex, femeile care cred că un trup sculptat că de Michelangelo şi o fată de zeiţa sunt de ajuns pentru a oferi unui bărbat tot ceea ce are nevoie. Am avut şi eu destule ca ele la viaţa mea, m-am bucurat de perfecţiunea trupului lor nopţi întregi, însă nu s-au trezit alături de mine dimineaţa. Mă mai amuz singur câteodată gândindu-mă oare cum poate o astfel de femeie să ridice un bărbat aflat la pământ? Îi mai arăta un sân? Îi provoacă o erecţie?! Ce ştie ea despre cum se alina un suflet…

         Trage cu poftă din ţigară şi continuă. Pe de cealaltă parte sunt visătoarele… femeile dulci pe care-ţi place să le ai în preajmă, care ştiu să-ţi spună lucrurile potrivite, femei sensibile, care ştiu să ofere şi care nu aşteaptă de la tine mai mult decât pot oferi. Şi pot oferi mult…mai ales iubire. Ele nu sunt neapărat mai puţin atrăgătoare, dar registrul lor sufletesc este cu totul altul, sunt calde, afectuoase, sunt femei care funcţionează cu iubire , care vibrează la o simplă mângâiere sau la un gest frumos. Totodată ele sunt naivele care aşteaptă ca bărbatul să se îndrăgostească de sufletul lor, care îşi impun limite şi nu trăiesc clipa alături pentru că aşteaptă momentul perfect. Dracu’ să-l ia de moment! Spune el în timp ce stinge ţigara. De ce aş aştepta momentul perfect dacă eu vreau acum să fiu cu tine, dacă viaţa-mi pulseaza-n vene de dorinţa pentru tine? Ce femei perfecte ar fi dacă şi-ar permite pentru o clipă să se dezbrace de prejudecăţi şi ar respira în voie, dacă şi-ar oferi un moment de rătăcire.

         În fine, spune el resemnat, aşa dispare interesul lui şi apar frustrările ei. Cele mai multe poveşti se sfârşesc dinainte să înceapă. Hai, mai da un foc aicea!

%d blogeri au apreciat: