Cuvintele

           Am scris atât de mult despre tine, încât am rămas fără cuvinte. Erai tu peste tot, în toate. Le-ai luat şi le-ai făcut să fie despre tine, le-ai indragostit de tine si le-ai golit de oricare alt sens. Mi-a ajuns să scriu numai şi numai despre iubire, mereu despre acelaşi albastru, de parcă eu nu însemn mai mult decât urmele tale din mine. Şi nu vreau să-mi amintesc, dar cuvintele refuză să mă mai asculte. Orice scriu devine despre tine. Aşa că m-am dezbrăcat de ele şi nu mai scriu nimic, pentru că vreau să te uit. Nu ştiu cum să le readuc la viaţă, aş vrea să le resuscitez cumva, să renască la fel ca natura, să vorbească despre primăvara de afară, să exprime optimism şi fericire, să-mi aştearnă zâmbetul pe buze şi liniştea în mine. Dar fără să vreau, totul e despre tine. Şi chiar mă străduiesc, încerc să le aşez altfel, scriu de la stânga la dreapta, înclin literele în direcţia opusă şi mă gândesc la orice, numai la tine nu. Dar ideile mele se risipesc la adierea vântului, cuvintele cad ca piesele de domino, se duc pe rând, pică lipsite de energie, anemice, se dărâmă ca un castel de nisip, ca şi cum n-ar şti nici ele să vorbească despre altceva decât despre tine. Isi trag seva din tine. Ca şi piesele dintr-un puzzle din care trebuie să iasă imaginea ta. Şi încerc să le dau o altă formă, le amestec cu ochii închişi, dar nu înţeleg nimic din ceea ce iese. Până şi cuvintele te iubesc. Refuză să exprime altceva decât pe tine. Eşti tu, tu, tu în toate. Nu mă mai ascultă. Ca şi cum atunci când ai plecat nu ai luat numai viaţa din mine, ci şi sensul din ele cu tine.