Infinitul

         

         „Unde încep eu se termină infinitul”. Tu nu ai înţeles. M-ai întrebat cum aş vrea să mă iubeşti, iar apoi ţi-ai dorit să nu fi cunoscut răspunsul.

         Tu nu ştii să fii cum vreau eu. Tu îmi cânţi cuvinte frumoase şi-mi zugrăveşti viitorul în culori calde, iar eu vreau doar să fii aici. Copilului din tine îi strălucesc ochii când vorbeşte despre iubire, iar eu vreau doar să-mi dai tăcerea. Vreau să stau cu capul pe pieptul tău şi să se prelingă vara pe lângă noi şi degetele tale pe coapsele mele, eu să miros a iarba şi tu să ai gust de cireşe. Dar tu nu poţi să fii cum vreau eu! Tu vrei să-ţi întinzi aripile şi să zbori, eu vreau să-ţi întinzi braţele şi să mă chemi “acasă”. Tu vrei să zbori, nu-i aşa? Şi am să-ţi fac cu mâna când o să părăseşti pământul pentru infinit şi o să te las să pleci din vanitate, doar ca să vezi ce înseamnă să fii fără mine. Şi ştiu c-o să te-ntorci, dar dacă vii, vreau sa vii gol, să te dezbraci de mângâierile care s-au îndrăgostit de pielea ta şi să uiţi oricare altă privire ce a văzut viitorul în ochii tăi, vreau să speli orice amprentă care să-mi spună că ar mai fi existat cineva înaintea mea. Aşa egoistă sunt, refuz chiar şi ideea că ai putut iubi vreodată pe altcineva, eu cer totul de la tine şi totul să fie pentru mine.

          Nu vezi că eu scriu despre tine, iar ţie-ţi place să-mi citeşti poezii? Am început un caiet nou de când te-am cunoscut, dar tu încă îţi porţi biblioteca în spate. Ai scris metafore despre ochii altora şi acum vii să mi le reciţi mie. Eu nu vreau să-ţi aflu trecutul, dar tu nu  înţelegi că sunt femeie şi n-am cum să-ţi iubesc amintirile. Vreau să uiţi tot ce-ai învăţat până la mine. Hai, coboară pe pământ! Ţi-am zis că eu încep unde se termină infinitul… TREBUIA să înţelegi că în iubire infinitul începe cu mine.

Sfat

           O iubesc şi vreau să o iubesc, dar nu-mi dă voie. Ea vrea să o las să cadă. Îmi cere să îi dau drumul la mâna ca să se izbească de pământ. Vrea să simtă cum i se sfărâmă oasele ca o bucată de sticlă spartă, să o înţepe viaţa în toate ungherele şi să i de dezbine toate măruntaiele şi pentru o clipă să simtă nimicul.

           Şi apoi o să se ridice şi o să scrie poezii despre asta. O să scrie cum iubirea a durut-o precum îmbrăţişarea cu pământul atunci când spui adio înălţimii. O să scrie cum numai vântul îi mângâia obrazul cu dosul palmei când iubirea i-a dat drumul la mână şi cum inima îi era atât de grea, încât ea a ajuns prima la pământ. Şi cum nu mai avea inima după, nu a mai simţit nimic atunci când resturile din ea au făcut cunoştinţă cu solul. O să scrie că la fel i-a făcut şi iubirea.

           O iubesc şi vreau să o iubesc, dar ea e curajoasă. Habar n-are să înoate, dar visează să facă dragoste cu marea, spune că apa ştie să fie un iubit mai bun. Marea o s-o domine şi-o să facă ce vrea din ea şi valurile o să-i răstoarne toate crezurile şi o să-i înece sufletul şi viaţa. Şi apoi o să se despartă de mare şi-o să se usuce la soare şi o să scrie cu cerneală sărată că a mă iubi pe mine e totuna cu înecul. Că şi în iubire plângi de dor ca plămânii după aer. Că te zbaţi după viaţă, dar oricum nu mai ai niciun control, aşa că ţi-ar fi mai simplu să accepţi ideea morţii. Iubirea te sufocă.

           O iubesc şi vreau să o iubesc, dar ei nu îi pasă. Vrea să meargă pe sârmă ghimpată  legată la ochi, că a citit ea undeva cum că iubirea-i tot aia cu echilibristica. Spune că iubirea înseamnă să mergi prin viaţă cu ochii închişi. Şi-o să râdă în hohote şi o să danseze-ntr-un picior sfidând moartea cu neruşinare, şi-apoi îşi va da drumul pe spate, o să cadă uşor mângâind aerul pentru că ei nu-i place echilibrul. Şi-o să scrie despre mine din nou, o să descrie în amănunt câte răni i-am făcut şi cum eu sunt cel care a sinucis-o. Şi ca o concluzie va scrie că iubirea e cel mai rău lucru care i s-a întâmplat vreodată.

           Să nu iubeşti pe cineva care scrie. O să scrie despre tine şi o să te întrebi dacă despre tine scrie. O să te recunoşti pe alocuri şi-o să jubilezi c-ai fost personaj în romane, şi-apoi o să înmărmureşti la final întrebându-te dacă chiar atât de puţin ai însemnat. Când n-o mai fii decât un izvor secat de inspiraţie se va lepăda cu uşurinţă de tine. N-o să mai ştii cine e şi dacă aţi trăit aceeaşi viaţă când o să citeşti descris cu sadism ce i-ai făcut fără să ştii că i-ai făcut. O să se dezbrace dezinhibat în faţa altora şi-o să le spună ce ţie nu ţi-a spus vreodată, o să te expună ca pe un Hristos în piaţa publică, iar oamenii o să arunce cu ocară şi cu pietre în tine. Şi-o să zâmbească. O să te tranforme într-un monstru şi-ntr-o cârpa şi-o să te calce-n picioare ca să devină apoi un sclav la picioarele tale ca să o ia apoi de la capăt. Mai întâi o să fii mândru că scrie despre tine, apoi gelos că poate scrie despre altul, apoi o să te urăşti când o să citeşti ce monstru ai fost şi în final n-o să mai ştii cine eşti.  Să nu iubeşti. O să-ţi toace nervii şi viaţa din tine şi n-o să mai ştii cine eşti.

Fericirea (1)

             “Tu nu ştii să fii fericită„, asta îmi spunea mereu.

             „Cu greu mă abţin să nu izbucnesc într-un râs isteric numai când te aud că asta îţi doreşti, pentru că – ascultă aici la mine – tu n-o să fii fericită niciodată, fericirea nu e pentru tine aşa cum nici apa nu e pentru deşert, că dacă ar ploua într-o zi s-ar duce dracu’ toate uscăciunea aia care îl defineşte atât de bine. De fapt, cred că asta ar fi cea mai mare tragedie care ţi s-ar putea întâmpla vreodată: să fii fericită, că atunci ţi s-ar anula întreaga fiinţa, ţi-ai vedea sfărâmate toate principiile şi axiomele pe care ţi-ai clădit existenţa până acum, n-ai mai şti încotro s-o apuci. Ţie îţi place freamătul, zbuciumul interior, nemulţumirea, tristeţea e felul tău de a fi, asta te defineşte pe tine la fel cum albul defineşte iarna, aşa cum atunci când vezi albastru te gândeşti la mine. Crezi că ţi-ar mai rămâne ceva dacă fericirea ţi-ar fura toate astea? Dacă Doamne fereşte, mi-a spus râzând, te-ai trezi într-o zi şi ai fi fericită, atunci n-ai mai fi tu, ar muri o parte din tine, parcă te şi văd plângând în genunchi ca în faţa unui mormânt pentru că eşti fericită şi nu vrei să fii, pentru că fericirea îţi va fi ucis sufletul… Ah, ce comedie neagră mi-ar fi dat să văd ochilor! Da, ar fi un blestem pentru tine să întâlneşti fericirea, că fără tristeţe n-ai mai avea despre ce scrie.

             Şi ştii ce e tragic? Ca pe cât de mult îţi place să iubeşti, pe atât de mult iubeşti să suferi. Iubeşti pătimaş şi până în pânzele albe, fără măsură şi fără să întrebi de ce, ai putea să iubeşti pe oricine pentru că iubirea vine din tine şi nu depinde de alţii, ea nu e condiţionată decât de nevoia ta de a cunoaşte. De fapt, singura măsură pe care tu o dai tu lucrurilor este suferinţa, alte reguli nu ai. Ar putea să fie un oricare altul în locul meu şi tu ai rămâne aceeaşi… Asta mă roade, că în locul meu ar putea fi un oricare altul, în timp ce în locul tău pentru mine nu ar fi putea fi nimeni altcineva; eu sunt îndrăgostit de tine, iar tu eşti îndrăgostită de iubire. Si pentru tine nu-i iubire aia care nu te face să plângi, care nu-ţi smulge inima din piept, tu vrei să-ţi fie călcat sufletul în picioare şi zdrobit, vrei să ai soarta tragică a eroilor din cărţile tale…sau poate că ei au soarta ta. Bietul tău suflet a ajuns cobai de amorul artei… La dracu’ că nu mai înţeleg nimic, m-am rugat de atâtea ori să-ţi fie de ajuns să trăieşti prin ele, prin personajele tale, dar acum încep să cred că n-ai avea cum să le dai viaţa fără să fi trecut chiar tu prin experienţele pe care le atribui lor… Nu, e absolut necesar ca tu să cunoşti, să aduni trăiri, tu visezi iubiri cu final tragic ca în cărţile pe care le scrii, viaţa ta e un roman în care tu eşti Marele Personaj. Dispreţuieşti şi te deprimă finalurile fericite, iubirile comune îţi lasa un gust amar, ţie îţi place întunericul, durerea, chinul. Mă întreb tot mai des, oare ce demon se ascunde în tine? Tu îţi măsori iubirile prin suferinţă: cu cât suferi mai mult, cu atât iubeşti mai mult, iar asta e blestemul meu…că n-am să fiu niciodată dragostea vieţii tale pentru că n-aş putea nicicând să te fac să suferi.

             Mă uit cu admiraţie şi groază la tine cum îţi place să fii sfaramată în bucăţi doar din satisfacţia morbidă de a te reconstrui singură la loc, cărămidă cu cărămidă, cu un entuziasm copilăresc, numai să-ţi îndeplineşti curiozitatea de a vedea ce iese…şi niciodată nu iese la fel, de fiecare dată când te întorci la mine eşti alta… în definitiv, fericirea nu te-ar putea mulţumi vreodată, e prea comună pentru tine. „