Resemnare (3)

• Fericirea (1)
• Absurdul (2)

        „Tu eşti povestea vieţii mele, dar eu sunt pentru tine doar un capitol schiţat cu măiestrie în cartea iubirilor tale alături de multe alte dinaintea mea şi de cele care vor urma… Tu eşti povestea vieţii mele, te-am recitit în gând şi-n vis iar şi iar până am memorat fiecare rând, fiecare virgulă, fiecare sărut şi mângâiere. Eşti personajul meu principal, singurul de altfel, dar eu pentru tine apar episodic, imprimat pe hârtie calm şi sigur, cu aceleaşi litere lungi şi subţiri, buclate delicat şi înclinate precum copacii în bătaia vântului, semne care au descris cu fidelitate, rând pe rând, fiecare om ce şi-a purtat paşii prin sufletul tău. Eu nu am un loc al meu în povestea ta, mă pierd printre alte zeci de chipuri şi sentimente laolaltă. N-am cum să fiu povestea vieţii tale pentru că mă uiţi ori de câte ori pleci. Mă gândesc uneori că te întorci numai când dai pagini în urmă şi mă întâlneşti acolo, numai atunci te cuprinde nostalgia şi reiei lectura de la capăt doar ca să mă poţi da din nou uitării cu uşurinţă. Mă citeşti şi mă uiţi, te întorci şi pleci, la fel cum vara vine şi ne amagaseşte, ca să ne lase mai apoi prada ploilor şi frigului. Ar trebui să-ţi rup sufletul în bucăţi, să-ţi fac răni, ca de fiecare dată când te vei dezbrăca de tine cicatricile să îţi aducă aminte de mine. Numai aşa ai putea să nu mă uiţi, doar aşa mi-ai dedica mie mai mult de un capitol. Nu te-am văzut niciodată goală, dar sunt sigur că pe trupul tău sunt scrise cu sânge atâtea şi atâtea poveşti, sufletul e plin de răni care sângerează încă. Tu numai aşa ţii minte: dacă e scrijelit în tine, iar mângâierile mele nu lasă niciodată urme…

       Vii numai ca să îmi arăţi că se poate, iar apoi pleci. Eşti minunată în puţinele momente în care îmi aparţii, ca apoi să te pierd fără să ştiu unde şi cum am greşit, ce-ţi lipseşte şi eu nu-ţi pot oferi. Dacă ai mult, vrei şi mai mult, dacă eşti aici, vrei să fii dincolo, dacă e iarnă, vrei să fie vară, dacă e azi, tu vrei să fie mâine, tu niciodată nu esti multumita. Mă iubeşti numai când nu sunt lângă tine, eşti îndrăgostită mai mult de lipsa mea decât de mine. Iar eu te iubesc mereu, oricand, oriunde…oare tu nu ştii că mă doare să nu îţi fiu suficient, că mă roade să văd cum îmi este peste puteri să te ţin pe loc? Normal că ştii, ai ştiut tot timpul, dar nu îţi pasă, iubirea mea nu se împacă cu libertatea ta, durerea mea nu e mai puternică decât setea ta de cunoaştere, fericirea te sperie pentru că te-ar ţine în loc… iar tu nu eşti făcută pentru asta, tu vrei să dai piept cu întunericul vieţii, să-l palpezi, să-l simţi în vintre şi să suferi, să simţi cum îţi trepidează fiecare celulă a materiei. Nu mi te arăţi niciodată aşa cum eşti şi niciodată nu eşti la fel, dar te citesc în poveştile tale, văd dincolo de cuvintele pe care le scrii… Ţie nu ţi-e frică nici măcar de Iad, te duci până acolo şi înapoi, nu mergând pe vârful degetelor, ci călcând hotărât şi cu fruntea sus, i-ai spune râzând Diavolului în faţă: “Am trăit iubirea şi n-am murit, acum nimic pe lumea asta nu mă poate distruge”. 

       Spre final vocea lui se îmbrăcase cu atâta calm, încât ai fi zis că vorbeşte despre doi necunoscuţi, vorbea de parcă n-aş fi fost de faţă şi dintr-odată devenise atât de indiferent ca şi cum i-ar fi fost totuna dacă mai stăteam sau plecam de lângă el chiar in momentul ala. Şi n-am plecat, indiferenţa lui echilibrase balanţa, mă simţeam dintr-odată dezarmată în faţa resemmnarii cu care accepta situaţia. Mi-a spus că pentru o persoană care scrie atât de mult despre iubire eşuez lamentabil în viaţa reală, iar pentru prima dată în ziua aceea eu am fost cea care a rămas în urmă… Albastru a plecat. Resemnat, sigur, fără să se uite în urmă, şi a devenit personajul meu principal. De atunci am scris în fiecare zi despre el.