Marea

          Eu nu ştiu să înot. Îmi place nespus de mult marea, dar nu ştiu să înot. Iubesc liniştea şi muzica, iar marea mi le aduce pe amândouă. Iubesc şi albastrul, dar asta ştiţi deja… De abia aştept să fug la plajă, să stau pe nisip şi să mă dezbrac de toate. Să las în urmă gândurile, grijile şi iubirile, să mă dăruiesc marii aşa cum nu m-a avut nimeni vreodată. Asta o să fie păcatul meu. Şi la fel ca un bărbat pe care nu-l prinde niciodată dimineaţa lângă aceeaşi femeie, voi pleca în zorii zilei împăcată, fără să privesc în urmă, cu inima plină şi cu gândul că măcar pentru câteva clipe i-am aparţinut numai ei.

        Şi îmi place să scriu. Nu ştiu dacă vindecă răni sau pur şi simplu mă face să nu le uit, dar găsesc aşa liniştea care atât de mult îmi lipseşte. Mă gândesc uneori că e tot un soi de autoflagelare, dar mai contează asta atunci când îţi face plăcere?

Toate pânzele sus!

           Acum fix o lună mă întorceam din vacanţă. Am vrut să fac o postare despre asta, dar am renuntat repede la idee, a fost atât de frumos, încât nu am ştiut ce să scriu. Cumva, aveam în minte imaginea perfectă, dar cuvintele descriau un tablou deformat, searbăd, mult prea departe de ceea ce am trăit. Şi acum cred că despre lucrurile frumoase nu trebuie să se scrie, ele trebuie să fie simtite, păstrate în suflet. Cum ai putea să descrii un sentiment? Cum sună? Ce gust, ce miros are? Nici acum nu ştiu ce să spun mai exact, dar am în minte un singur lucru: că e posibil să te regăseşti pe tine în locuri în care nu ştiai că te-ai pierdut, în locuri în care nici măcar nu ai mai fost. Să te afli într-un oraş nou, în care nu cunoşti pe nimeni, îţi dă senzaţia de libertate, te simţi uşor, mai curajos, de parcă ţi-au fost iertate toate păcatele şi poţi să o iei oricând de la capăt. Eu aşa am simţit. Nu ştiu dacă a fost de vină vremea superbă, Barcelona, sau pur şi simplu faptul că pentru câteva zile am plecat fără să-mi iau în bagaj şi gândurile. Iar dacă până acum credeam că sunt genul care prinde rădăcini într-un loc, mi-am dat seama cu ocazia asta că nu sunt niciun gen; caut acum următoarea destinaţie.

           Am ales să scriu câteva cuvinte despre călătoria mea pentru că în de ceva vreme văd  peste tot pe internet o serie de poze făcute în diferite locuri de pe glob, de la Londra şi Veneţia până în China şi Bali. Probabil stiti deja si voi, în fiecare fotografie ideea este aceeaşi: o femeie care nu-şi arată niciodată faţa apare în prim plan ţinând pe cineva de mână. Mie nu-mi place nimic din ceea ce înseamnă viral, dacă văd de exemplu că o melodie este postată de toată lumea, pur şi simplu nu mă interesează, n-am nicio intenţie să o ascult, nu am nici cea mai mică curiozitate. La fel e şi cu filmele, cărţile (apropo, chiar nu înţeleg ce e cu acest “Fifty shades of Grey”,pierd ceva?!), cu oamenii… În cazul ăsta, însă, recunosc că n-am rezistat tentaţiei de a afla cine se afla în spatele acestor poze… şi cine stă cu spatele în ele.:)

           Am aflat că e un proiect deosebit, romantic şi creativ în acelaşi timp, aparţinându-i unui fotograf rus, Murad Osmann, care călătoreşte în jurul lumii alături de prietena sa… muza lui, am putea spune. În fiecare fotografie Murad îi întinde mâna iubitei sale, care se afla mereu înaintea lui şi pare că îl îndreaptă spre cele mai frumoase locuri din lume. Proiectul se numeşte foarte sugestiv “Follow me” şi puteţi vedea toate pozele pe instagram  sau pe pagina de facebook a lui Murad. Cei doi şi-au început călătoria în octombrie 2011 unde credeţi? în Barcelona… iar în momentul de faţă au ajuns la New York, se pare. Bineînţeles că m-am “documentat” şi am aflat că pe “muza” o cheamă Nataly Zakharova, este journalista în Moscova, iar proiectul acesta a fost ideea ei; Murad povesteşte că totul a început astfel:

The first photo happened în Barcelona while we were on vacation. Nataly was a bit annoyed that I was always taking pictures of everything, şo she grabbed my hand and tried to pull me forward.  That said it didn’t stop me from doing photos while she was pulling me. Şo that’s how it all started.

                 Să nu vă închipuiţi că cei doi o ţin numai într-o vacanţă. Pleacă în călătorii doar pentru 3-4 zile pentru că au şi ei un program încărcat la serviciu. Ca orice femeie, pe lângă peisajele minunate, recunosc că i-am admirat outfit-urile fetei – altele în fiecare poză, de la rochii şi pantaloni până la costume de baie sau… aproape goală.

Aaah… în caz că vă întrebaţi cum ia naştere o astfel de poză:

         Nu ştiu dacă mi-a plăcut mai mult povestea lor sau pozele, dar scriu rândurile acestea cu zâmbetul pe buze. Iubire, artă şi călătorii… ce ai putea să-ţi doreşti mai mult? Mă bucur să văd oameni frumoşi, care ştiu să se bucure de viaţă şi ne arata şi noua lumea prin ochii lor. Iar pentru că mai e ceva timp până o să plec eu în următoarea vacanţă, urmăresc până atunci pe facebook o călătorie cel puţin la fel de frumoasă. Este vorba despre Răzvan, Alex şi MoJo – catamaranul care îi poartă pe cei doi în “aventura pe ocean”. Au plecat acum mai bine de 6 luni să facă înconjurul lumii pe apă şi au ajuns, printre altele, în Filipine, Singapore şi Thailanda. Dar nu vă spun mai multe, va laş să descoperiţi singuri pe pagina lor de facebook Aventura pe Ocean.

        Voi aţi vizitat locuri care v-au rămas în suflet? Unde v-aţi dori să ajungeţi? şi… de ce nu acum, ce aşteptaţi?:-)

Nepăsare

        De ceva timp m-am mutat într-o barcă. Plutesc pe o apă calmă, fără vâsle şi fără direcţie, fără să ştiu de unde am plecat şi nici încotro mă îndrept. Nu ştiu dacă e ocean, mare sau baltă sau numai în capul meu, dar de la o vreme simt că nu mai am nicio legătură cu ţărmul. Nu mi-am luat nicio busolă cu mine, n-am colac de salvare, nici hartă şi nici nevoi. Singura mea salvare a fost să mă iubesc cu o nepăsare soră cu mine. E bine aici, nu mă mai atinge nimic, doar vântul. Şi stau întinsă pe spate ca în palmele lui Dumnezeu şi mă uit la cer, şi diminetile-mi sunt lungi şi calde, iar nopţile liniştite şi senine. Şi nu ştiu unde se sfârşeşte văzduhul şi când începe apa. Nu e nici cald, nici frig, nici azi, nici mâine, e bine. Mă mai trezesc uneori cu picioarele atârnând în valuri şi mi-e drag de muzica lor pe pielea mângâiată de soare. E linişte aici, nici gânduri nu mai am. Nici inima nu bate, uit şi să respir. Plutesc în irealitate şi de visat nu mai visez, căci visele nu îşi mai au rostul acum. Şi nici nu ştiu dacă mai dorm, că uneori cu ochii închişi citesc în stele şi alteori vorbesc cu valurile. Şi ne înţelegem bine, căci ele n-aşteaptă răspunsuri de la mine. Aici nici cuvintele nu mai au valoare.

         Nu ştiu când, dar am pierdut şi ţărmul din vedere. La început îl zăream vag, ca o linie desenată în plus pe cer, dar l-am şters încet din priviri. Oriunde privesc acum văd doar infinitul. Când voi uita să merg, o să mă fac sirenă.

Buze roşii şi miros de mare

             Mi-a vorbit atunci pentru prima oară despre ea. Nu ştiu de ce, nu ştiu nici măcar dacă voiam să aflu. Până la urmă cred că mănuşile lui albe sunt de vină, căci de fiecare dată când le lasa jos se transformă în alt om…

             «Vezi tu, n-aş putea niciodată să-ţi explic cum era ea. Poate dacă o s-o întâlneşti într-o zi, tu o să o vezi altfel. Vei fi de acord că e frumoasă, cu buzele roşii şi pline, o să te străpungă parfumul ei de mare, dar n-o să înţelegi niciodată cum o vedeam eu. Nici n-ai avea cum altfel, căci eu o priveam prin ochii unui îndrăgostit şi atunci mi se părea cea mai frumoasă femeie din lume. O am şi astăzi în minte şi în suflet, o văd când închid ochii, o simt mereu când respir, e în permanenţă cu mine, imi curge prin vene. Dar să îţi descriu ţie cum era, nu pot. Cuvintele m-ar limita, n-aş putea nicicând să te fac să înţelegi ce însemna ea pentru mine, “frumoasă” mi se pare oricum fad şi lipsit de consistenţă, să spun că era “fascinantă” e mai mult un clişeu… deşi da, era pur şi simplu fascinantă, vulnerabilă si sigură pe ea în acelasi timp, avea un fel de a fi care îţi lua ochii, simpla ei prezentă te făcea să uiţi că ar mai fi fost şi altcineva în jur. Rămâneai buimac numai privind-o şi nu ştiai ce ai în faţa ta: un copil slab şi innocent sau o femeie în toată firea, nu ştiai ce ai vrea să-i faci, să o iei în braţe şi să o protejezi sau să rupi hainele de pe ea? Avea cel mai frumos zâmbet şi nu ştiu alţii ce au văzut la ea, dar eu de ochii ei trişti m-am îndrăgostit. Era o contradicţie, un mister, şi pentru mine tocmai asta o făcea atât de specială.

            Când am cunoscut-o mai bine aveam să aflu că imaginea asta perfectă doar atât era, o imagine. Era un copil nesigur deghizat în femeie fatală, în ea se ascundea cel mai trist suflet pe care îl întâlnisem vreodată, era neîncrezătoare, slabă, ezitantă, singură. Nu îi plăceau oamenii cu toate că se învârtea printre ei ca peştele în apă şi nici nu-i lăsa să se apropie de ea, deşi nu văzusem om care să aibe mai multă nevoie de afecţiune. N-am înţeles-o niciodată. Să ai nevoie de căldură, dar să stai în întunericul propriilor gânduri, să îţi fie foame de iubire, dar să o refuzi când cineva vrea să ţi-o ofere. În ea zăceau contradicţii una peste alta, îmi lumina privirea cu cel mai frumos zâmbet, ca imediat să o văd căzută în cea mai adâncă depresie, ba mă căuta să o iau în braţe, ba mă respingea, nu avea încredere în nimeni şi trist este că nici măcar în ea. Nu îi plăcea să îi spun că e frumoasă… ai mai auzit aşa ceva? O femeie care să nu vrea să audă că e frumoasă? O irita aşezarea asta de cuvinte, o incomoda, o vedeam cum se fâstâceşte şi întoarce privirea de parcă i-aş fi adus cea mai mare jignire dintre toate. Asta era marea dramă a vieţii ei: că oamenii nu vor vedea dincolo de un ambalaj frumos, că se vor opri în faţa ei şi o vor admira precum un tablou într-o galerie de artă, ochii le vor fi furaţi pe moment, dar apoi îi vor întoarce spatele şi vor pleca uitând în scurt timp de ea. Prea puţini vor şti să descopere povestea de dincolo de panză şi, in fine, mult mai puţini o vor intelege. „Nu-mi spune asta şi tu”, mă ruga cu o voce răguşită, aproape un scâncet, evitându-mi privirea. Foarte rar se uita în ochii mei, în ochii oricui, probabil pentru că ştia şi ea cât de transparentă ar fi în felul ăsta. Oricum, erau cu toţii fascinaţi de imaginea de ansamblu de parcă acceptaseră la unison ca ea fusese lăsată pe pământ ca să fie admirata şi atât, aşa că nu se aştepta nimeni ca un chip frumos să ascundă şi o oarecare adâncime sufletească. Toti priveau de la distantă, se uitau, admirau, dar nimeni nu încerca să afle mai mult. Pentru că nu avea cum să fie mai mult. Până la urmă, cam cât de darnic să fi fost Dumnezeu cu un simplu om, cum ar fi putut să dea cuiva, pe lângă frumuseţe, şi un suflet pe măsură?

           Am înţeles, în cele din urmă, că îi era frică să nu o las. Că frumuseţea e trecătoare, iar dacă eu, la fel ca restul, tot asta aş fi iubit la ea, atunci şi iubirea mea s-ar fi dus odată cu tinereţea ei. Durerea mea este că n-a avut încredere în mine, încât să mă lase s-o iubesc şi nici măcar în ea, încât să creadă că ar putea fi iubită. A plecat cu gândul că asta e singura cale ca iubirea mea să nu dispară: să mi-o amintesc aşa frumoasă, cu zâmbetul copilăresc şi cu mişcările de femeie sigură pe ea, încântătoare cu zâmbetul ei strangăresc sau misterioasă, cu privirea tulbure şi cufundată în liniştile ei copleşitoare. Înţelegi tu… frumuseţea era pentru ea un blestem, era dezgustată de cei din jur, de inconsistenta lor, dar se dispreţuia mai mult pe ea însăşi pentru că nu se considera demnă de a fi iubită. Autodistructivă, era întotdeauna cu unul, cu altul, oamenii îi căutau compania, iar ea le zâmbea tuturor de ai fi zis că era cea mai fericită persoană de pe pământ. Dar nu era. Chiar şi cu mine alături, ea era tot singură. Era tristă. Avea o părere proastă despre ei, despre ea, despre lume. Nu îşi găsea locul nicăieri, iar când i-am reproşat într-o zi că de ce mai sta printre ei, dacă îi dispreţuieşte atât, s-a uitat la mine inexpresiv şi mi-a spus că sunt şi eu ca restul, aşa că n-am cum să înţeleg. “Nu-mi plac oamenii, îi detest. Dar de mine însămi îmi place şi mai puţin, mă cunosc atât de bine, încât am ajuns să mă urăsc. Aşa că prefer compania lor decât pe a mea. Îi invidiez când îi văd cât sunt de superficiali, aş vrea să fiu şi eu la fel, tânjesc să fac parte din lumea lor, aşa că merg de mâna cu ei în ape până la glezne. E mai sigur aşa, decât să mă înec în mine.”»