Sfat

Imagine

           O iubesc şi vreau să o iubesc, dar nu-mi dă voie. Ea vrea să o las să cadă. Îmi cere să îi dau drumul la mâna ca să se izbească de pământ. Vrea să simtă cum i se sfărâmă oasele ca o bucată de sticlă spartă, să o înţepe viaţa în toate ungherele şi să i de dezbine toate măruntaiele şi pentru o clipă să simtă nimicul.

           Şi apoi o să se ridice şi o să scrie poezii despre asta. O să scrie cum iubirea a durut-o precum îmbrăţişarea cu pământul atunci când spui adio înălţimii. O să scrie cum numai vântul îi mângâia obrazul cu dosul palmei când iubirea i-a dat drumul la mână şi cum inima îi era atât de grea, încât ea a ajuns prima la pământ. Şi cum nu mai avea inima după, nu a mai simţit nimic atunci când resturile din ea au făcut cunoştinţă cu solul. O să scrie că la fel i-a făcut şi iubirea.

           O iubesc şi vreau să o iubesc, dar ea e curajoasă. Habar n-are să înoate, dar visează să facă dragoste cu marea, spune că apa ştie să fie un iubit mai bun. Marea o s-o domine şi-o să facă ce vrea din ea şi valurile o să-i răstoarne toate crezurile şi o să-i înece sufletul şi viaţa. Şi apoi o să se despartă de mare şi-o să se usuce la soare şi o să scrie cu cerneală sărată că a mă iubi pe mine e totuna cu înecul. Că şi în iubire plângi de dor ca plămânii după aer. Că te zbaţi după viaţă, dar oricum nu mai ai niciun control, aşa că ţi-ar fi mai simplu să accepţi ideea morţii. Iubirea te sufocă.

           O iubesc şi vreau să o iubesc, dar ei nu îi pasă. Vrea să meargă pe sârmă ghimpată  legată la ochi, că a citit ea undeva cum că iubirea-i tot aia cu echilibristica. Spune că iubirea înseamnă să mergi prin viaţă cu ochii închişi. Şi-o să râdă în hohote şi o să danseze-ntr-un picior sfidând moartea cu neruşinare, şi-apoi îşi va da drumul pe spate, o să cadă uşor mângâind aerul pentru că ei nu-i place echilibrul. Şi-o să scrie despre mine din nou, o să descrie în amănunt câte răni i-am făcut şi cum eu sunt cel care a sinucis-o. Şi ca o concluzie va scrie că iubirea e cel mai rău lucru care i s-a întâmplat vreodată.

           Să nu iubeşti pe cineva care scrie. O să scrie despre tine şi o să te întrebi dacă despre tine scrie. O să te recunoşti pe alocuri şi-o să jubilezi c-ai fost personaj în romane, şi-apoi o să înmărmureşti la final întrebându-te dacă chiar atât de puţin ai însemnat. Când n-o mai fii decât un izvor secat de inspiraţie se va lepăda cu uşurinţă de tine. N-o să mai ştii cine e şi dacă aţi trăit aceeaşi viaţă când o să citeşti descris cu sadism ce i-ai făcut fără să ştii că i-ai făcut. O să se dezbrace dezinhibat în faţa altora şi-o să le spună ce ţie nu ţi-a spus vreodată, o să te expună ca pe un Hristos în piaţa publică, iar oamenii o să arunce cu ocară şi cu pietre în tine. Şi-o să zâmbească. O să te tranforme într-un monstru şi-ntr-o cârpa şi-o să te calce-n picioare ca să devină apoi un sclav la picioarele tale ca să o ia apoi de la capăt. Mai întâi o să fii mândru că scrie despre tine, apoi gelos că poate scrie despre altul, apoi o să te urăşti când o să citeşti ce monstru ai fost şi în final n-o să mai ştii cine eşti.  Să nu iubeşti. O să-ţi toace nervii şi viaţa din tine şi n-o să mai ştii cine eşti.

Cuvintele

Imagine

           Am scris atât de mult despre tine, încât am rămas fără cuvinte. Erai tu peste tot, în toate. Le-ai luat şi le-ai făcut să fie despre tine, le-ai indragostit de tine si le-ai golit de oricare alt sens. Mi-a ajuns să scriu numai şi numai despre iubire, mereu despre acelaşi albastru, de parcă eu nu însemn mai mult decât urmele tale din mine. Şi nu vreau să-mi amintesc, dar cuvintele refuză să mă mai asculte. Orice scriu devine despre tine. Aşa că m-am dezbrăcat de ele şi nu mai scriu nimic, pentru că vreau să te uit. Nu ştiu cum să le readuc la viaţă, aş vrea să le resuscitez cumva, să renască la fel ca natura, să vorbească despre primăvara de afară, să exprime optimism şi fericire, să-mi aştearnă zâmbetul pe buze şi liniştea în mine. Dar fără să vreau, totul e despre tine. Şi chiar mă străduiesc, încerc să le aşez altfel, scriu de la stânga la dreapta, înclin literele în direcţia opusă şi mă gândesc la orice, numai la tine nu. Dar ideile mele se risipesc la adierea vântului, cuvintele cad ca piesele de domino, se duc pe rând, pică lipsite de energie, anemice, se dărâmă ca un castel de nisip, ca şi cum n-ar şti nici ele să vorbească despre altceva decât despre tine. Isi trag seva din tine. Ca şi piesele dintr-un puzzle din care trebuie să iasă imaginea ta. Şi încerc să le dau o altă formă, le amestec cu ochii închişi, dar nu înţeleg nimic din ceea ce iese. Până şi cuvintele te iubesc. Refuză să exprime altceva decât pe tine. Eşti tu, tu, tu în toate. Nu mă mai ascultă. Ca şi cum atunci când ai plecat nu ai luat numai viaţa din mine, ci şi sensul din ele cu tine.

%d blogeri au apreciat: