Trecutul

2f21816d8ed31f0fbc7c1960e70aa3bd           Părea că noi o să fim altfel… aşa credeam, aşa simţeam. Inima mea asta-mi spunea (pe vremea când încă mai ascultam de ea), şi privirea ta la fel. Nu cred că m-a minţit vreuna din ele… numai că inima se mai înşală, oamenii se schimbă, iar privirile odată cu ei. De fapt ele nu se schimbă, sunt înlocuite doar de altele noi şi aşteaptă clipa în care îşi vor intra din nou în drepturi şi se vor uita cu dragoste către alţi ochi. “Ce frumoasă eşti” e înlocuită cu o privire fadă, indiferentă, iar “Te iubesc” devine obişnuinţa şi îşi pierde licărirea care il individualiza cândva. Privirea de “Te vreau aici, acum” e înlocuită de doi ochi obosiţi care se uită prin tine, iar “Şi eu”-ul ca răspuns la “Te iubesc” face schimb cu o simplă aprobare din cap. Dar să ştii că cel mai greu e atunci când dispare privirea de “Mi-a fost dor de tine”. Dacă dispare privirea asta, atunci nu mai poţi să salvezi nimic, dacă nu îţi plâng ochii de dor şi nu scăpară privirea văpăi la vederea persoanei iubite, atunci totul e pierdut. Noi părea că o să fim altfel, dar am sfârşit ca restul. Am sfârşit ca relaţiile de dinainte şi la fel cum vor sfârşi şi cele viitoare. Iar eu, cel mai curajos suflet din lume, nu mai am curaj astăzi să visez. Văd în fiecare început sfârşitul şi strivesc fiecare clipă de fericire sub greutatea gândului că fiecare pas pe care-l facem ne duce spre final. Vorbele frumoase nu mă mai mişca, mângâierile nu-mi mai ajung la suflet, iar fiecare promisiune se izbeşte în mine de nimicitoareîntrebare “Până când?”.

           Simt că am devenit pragmatică, raţională, cinică, am devenit tot ceea ce nu eram. Şi într-un fel poate că mi-e bine aşa, am o părere atât de proastă despre lume, încât cu greu aş mai putea fi surprinsă. Ştiu acum că sentimentele nu durează iar oamenii sunt schimbători, ştiu că „dragostea vieţii” poate fi trăită cu unul, cu altul, ca aceleaşi promisiuni pot fi repetate iar şi iar ca pentru prima oară… ştiu deja care e succesiunea privirilor şi a anotimpurile în iubire. Şi ai zice că e bine aşa, dar eu simt cum mă usuc. Mă uit cu dezgust la oameni care azi îşi jură iubire veşnică, iar mâine nu dau doi bani unul pe celălalt, îmi repugnă gesturile epatante şi cuvintele mari, dar chiar şi aşa am permanentă nevoie de ele. Am nevoie de iubire, tânjesc după afecţiune, iar când mi se oferă nu pot să le primesc. Simt cum mi se scurge timpul sub auspiciile lui “Nimic nu e pentru totdeauna” şi nu-mi permit să mă mai bucur de nicio clipă la adevărata ei valoare. Aş vrea, dar e o parte din mine care nu mă lasa. Aduc cu mine trecutul în prezent şi privesc viitorul de undeva de sus, supunându-l convingerii fatale că ştiu deja cum vor decurge lucrurile. Şi atunci ce rost ar mai avea să o iau iar de la capăt?

           Iar eu duc asta spre paroxism pentru că nu am stiut nicicând în nimic vreo cale de mijloc. Dar până la un punct suntem toţi la fel: dacă te împiedici o dată, a doua oară eşti mai atent pe unde calci, dacă azi ţi-a fost frig, mâine o să te îmbraci mai gros, dacă nu ţi-a priit un fel de mâncare, de acum înainte o să-l eviţi. Într-un fel sau altul nimeni nu porneşte de la zero. Pornim cu toţii de la -1, -2, -3… şi în final ne purtăm fiecare trecutul în spate.

Îmi plac începuturile…

834349f67cb1aff82310abf652147d91          Pentru mine începuturile au aromă de cafea, căci pornesc la drum cu sufletul vindecat şi cu mintea limpede, amintindu-mi de dimineţile în care mă trezeam cu poftă de viaţă şi fără teamă să ridic ochii spre cerul…albastru. Au gustul dulce – acrişor de vişine şi un farmec al lor aparte pentru că nu ştii niciodată ce te aşteaptă, dar cu speranţă în suflet te gândeşti că de data asta o să fie mai bine. Îmi plac începuturile pentru că ajungem acolo mai buni, mai înţelepţi, mai dornici ca de data asta să fie altfel, pentru că purtăm cu noi lecţiile pe care ni le-au predat sfârşiturile… Iar începuturi cu adevărat sunt doar cele în care te avânţi cu inima deschisă şi numai după ce ai făcut curăţenie în suflet, după ce ai dat uitării tot ceea ce te-a apăsat cândva şi ai făcut loc pentru amintiri noi, când ţi-ai golit buzunarele de amărăciune, tristeţe şi teamă şi eşti pregătit să iei pe altcineva de mână ca să păşiţi împreună, cu încredere, spre viitor.

           Îmi plac începuturile… Îmi plac fluturii din stomac, momentele în care inima naivă o ia razna, îmi plac mesajele de “bună dimineaţa” şi telefoanele de “noapte bună”, îmbrăţişările lungi din zori şi până-n seară şi sărutările în care ai vrea să devii o singură fiinţă cu celălalt. Îmi place zâmbetul tâmp pe care-l am pe faţă şi fericirea care mă face să radiez şi ador momentele în care cei din jur îmi spun “Ce frumoasă eşti azi”, iar sufletul meu zâmbeşte căci numai el ştie motivul. Îmi place să-mi fie dor de cineva, secundele să mi se pară ore, iar orele zile, să aştept să-l văd cu entuziasm, nerăbdătoare, agitată, fericită, să simt fluturii cum îmi dansează prin tot corpul, iar gândurile să nu mai aibă nicio logică, să nu mai ştiu dacă e luni, e marţi sau sâmbătă, să nu mai ştiu de mine. Să nu-mi mai fie foame de nimic, decât de iubire.

           Îmi plac începuturile pentru că atunci chiar şi cei mai maturi oameni se transformă în adolescenţi, pentru că oricât de raţional şi ancorat în realitate ai fi, nu poţi să nu devii un visător, pentru că oricât de multe lovituri le-ar fi dat viaţa celor mai încercate suflete, chiar în colţurile lor mai întunecate va izvorî o rază de speranţă. Îmi plac începuturile pentru că iubirea poate face emoţii să rodească chiar şi în cele mai aride inimi, pentru că fericirea e atât de mare atunci, încât nu mai e loc de orgolii, pentru că singura grijă e descoperirea celuilalt, asimilarea lui… pentru că atunci chiar crezi cu toată fiinţa că “de data asta” o să fie altfel. Furnicăturile din stomac când te sună, când te ia de mână, când se uită la tine, când se apropie şi îi simţi mirosul, respiraţia, bătăile inimii – toate îmi plac. Şi iubesc începuturile pentru că te fac curajos… pentru că îndrăzneşti să crezi, să speri, să vrei. Pentru că îţi pun zâmbetul pe chip şi soarele în suflet, pentru îndrăgostiţii sunt ca nişte licurici, au o lumină a lor specială care îi distinge de restul oamenilor, pentru că sunt unul lângă celălalt şi atunci nu le mai lipseşte nimic. Şi îmi plac începuturile tocmai pentru că sunt scurte. Pentru că lucrurile frumoase durează puţin, pentru că dacă ar dura mult n-am mai şti să ne bucurăm de ele, pentru că apar în viaţa noastră atunci când ne aşteptăm mai puţin doar ca să ne arate că magia există.

           Îmi plac începuturile mai ales acum, când se apropie primăvara… şi oare ce alt anotimp ar fi mai potrivit pentru un nou început?

%d blogeri au apreciat: