A doua şansă

Imagine      Eu nu cred în a doua şansă. Cred că cei care te rănesc o dată o vor face şi a doua oară atâta timp cât le dai ocazia. Nu cred în a doua şansă şi cu toate aceasta de multe ori ajung să o ofer, pentru că oricât de cerebrală aş fi ca om, raţiunea nu are nicio şansă în fata afectului. Şi de multe ori nu îi iertăm pe cei care ne-au greşit, ci doar ne mai acordăm nouă şansă de a încerca încă o dată în numele unor momente frumoase din trecut, pentru că suntem naivi în speranţa că le-am mai putea trăi încă o dată. Dar există oameni care te rănesc atât de tare, încât pur şi simplu pe ei nu vrei să îi mai ai în preajmă. Lor pur simplu nu poţi să le mai dai ocazia să te lovească din nou; spui că nu îi urăşti, nu le porţi resentimente, eviţi pe cât posibil să vă întâlniţi, iar dacă îi întâlneşti pe stradă poţi să le zici “bună” din politeţe după care întorci capul pentru că nu îi mai poţi privi, însă singurul lucru pe care îl doreşti de la ei este să stea cât mai departe de tine. Dacă ai avea ocazia să le faci rău, nu le-ai face, dacă ţi s-ar oferi şansa să le întorci loviturile, nu ai lua-o. Tot ce vrei e… nimic. Paradoxal, ajungi să fii implacabil tocmai cu cei care cândva au însemnat cel mai mult pentru tine. De ce? Nu ştiu. Poate că asemenea celor supuşi la chinuri groaznice ajungi în cele din urmă să fii nepăsător pentru că nu ar fi posibil să ţi se facă un rău mai mare, poate că ai fost lovit atât de tare încât ţi-a amorţit sensibilitatea, iar întâlnirea cu cei care ţi-au greşit cândva nu îţi mai provoacă acum nici măcar o tresărire. Poate…

     Sunt oameni care se exteriorizează, care vorbesc, ţipă, lovesc, oameni care bat cu pumnul în masă şi dau din picioare, cei care azi îşi strigă durerea în gura mare fără nicio reţinere pentru că asta îi vindecă, iar mâine îşi spun zâmbind amar “Ei, şi ce dacă?” şi sunt pregătiţi să meargă mai departe. Dar oricât de zen ai fi, vine momentul în care pur şi simplu nu mai ai putere să faci asta, când în blocaj emoţional durerea devine oboseala şi apatie, iar unica opţiune care îţi mai rămâne este să pleci pentru ca asta e singurul lucru uman pe care îl mai poţi face pentru tine. Treci podul, după care îi dai foc, te ridici şi te duci unde vezi cu ochii fără să mai laşi vreo cale de întoarcere. Există, însă, oameni pe care de acum nu pot să îi mai priveşti în ochi, pentru că ai trecut podul purtând bagaje grele după tine.

     “Iert, dar nu uit” – astea sunt cuvintele amare pe care ni le spunem după fiecare trântă pe care o luăm, convinşi că neuitarea inseamnă maturitate şi că dacă aruncăm la îngrămădeală în traistă toate relele care ni s-au făcut şi le purtam cu noi la fiecare pas în lume, atunci nimeni nu are cum să ne mai atingă vreodată. Asta ne spunem, convinşi că nu am pus nimic la suflet, ci doar am adăugat încă o lecţie învăţată din cartea vieţii, fără să ne dăm seama că strângem în inima noastră atâtea vechituri, încât într-o zi n-o să mai putem deschide uşa să poftim pe cineva acolo. Oare ierţi cu adevărat, dacă nu poţi să uiţi? Cum poţi să spui că ai iertat, dacă nu eşti în stare să te mai uiţi la omul acela ca înainte, dacă duci cu tine neuitarea la fel cum un deţinut poartă un lanţ cu bilă, condamnat să nu se mişte niciodată din loc? Şi de ce ai spera la un nou început când ştii că lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel? E ciudat să te întâlneşti cu cei care au făcut parte din viaţa ta la un moment dat şi să îi priveşti acum ca pe străini. Te întrebi când şi de ce, încerci să-ţi dai seama cum s-a ajuns aici şi ce ai fi putut face altfel. Chiar poţi să ierţi, dacă nu uiţi? Şi mai ales, eşti un om rău pentru că nu poţi să uiţi?

Shhh!

Imagine

           Astăzi vreau să vorbesc despre tăcere. Nimic nu îndepărtează oamenii mai mult decât lipsa de comunicare şi, cu toate acestea, din orgoliu de cele mai multe ori alegem să tăcem. La începutul unei relaţii, de exemplu, vorbiţi în fiecare zi, vă înţelegeţi de minune, vă sfârşiţi propoziţiile unul altuia, iar apoi vine momentul în care niciunul dintre voi nu mai spune nimic. De cele mai multe ori asta se întâmplă fără motiv… sau motivul este că începeţi să vă implicaţi şi vă este amândurora teamă de asta. Tu aştepţi să te caute el, el aşteaptă să-l cauţi tu. Atunci când nu prea îţi pasă de cineva e mult mai uşor să laşi de la tine, să-l cauţi tu pe celălalt şi să începi o conversaţie, să fii tu înseţi. Dar în mod paradoxal, atunci când îţi pasă de o persoană şi te învârti ca un leu în cuşcă pentru că arzi de nerăbdare să vorbeşti cu el/ea, preferi să taci. Vrei să facă celălalt primul pas, să vezi că-i pasă…şi mai ales să nu arăţi cât de mult îţi pasă ţie. Simţi că dacă laşi de la tine ai părea mai slab şi i-ai permite să te domine, ai rămâne gol în faţa lui şi s-ar uita nestingherit în sufletul tău, în timpul ce el e îmbrăcat până în gât. Aşa că preferi să nu spui nimic, dar să îi verifici în schimb profilul de Facebook din oră în oră, să te uiţi la telefon din 5 în 5 minute şi să faci toate lucrurile pe dos pentru că gândul e în altă parte. Nu poţi să te concentrezi la nimic, eşti irascibil şi nu ştii de ce. Apropo, e dovedit ştiinţific (:D) că atunci când eşti supărat “fără motiv”, de cele mai multe ori ţi-e dor de cineva. Aşa că lasă orgoliul şi sună!

           Aaah…mai sunt şi tăcerile din cadrul unei relaţii. Când vă certaţi dintr-un motiv sau altul şi iarăşi nu vorbiţi câteva zile. Dar acolo parcă nu mai e atât de complicat deoarece aţi investit amândoi timp, energie şi sentimente pentru ca lucrurile să meargă, iar atunci ai o anumită certitudine că măcar veţi discuta problema. De cele mai multe ori vă daţi amândoi seama că totul a pornit de la o prostie şi daţi dreptate zicalei că “dulce-i împăcarea” – şi vorbesc în cazul ăsta de probleme mai mult sau mai puţin minore, nu de înşelat/ minţit etc. Sau oricum, parcă nu mai e aşa de greu să laşi de la tine atunci când iubeşti pe cineva şi vrei să vă fie bine. Dar dacă nu aveţi un trecut împreună şi nu-l cunoşti foarte bine pe celalalt, nu ştii cum va reacţiona, asa ca alegi tăcerea şi îţi faci tot felul de scenarii în minte: “Dacă nu mai da niciun semn şi se termină lucrurile dinainte să înceapă?”, “dacă a găsit pe altcineva?”, “Dacă, dacă…?”.

           Nu înţeleg de ce noi, oamenii, avem tendinţa de a face lucrurile atât de complicate. Aş vrea să cunosc pe cineva care să vină la mine să să-mi spună: “Bună! Mă numesc X, îmi place ciocolata, culoarea albastru şi mă gândesc la tine în fiecare zi.” Ar fi mult mai simplu dacă nu ne-ar mai fi teamă să nu fim respinşi şi ne-am permite să riscăm. Până la urmă ce riscăm? Riscăm să fim fericiţi, că de pierdut…nu avem nimic.  Ne e teamă că o să ne fie rănit orgoliul, dar asta e nimic în comparaţie cu fericirea pe care  poate că o lăsăm să treacă pe lângă noi.

%d blogeri au apreciat: