Marea

f07093aeb93ed554d6b8163c3b352d6d

          Eu nu ştiu să înot. Îmi place nespus de mult marea, dar nu ştiu să înot. Iubesc liniştea şi muzica, iar marea mi le aduce pe amândouă. Iubesc şi albastrul, dar asta ştiţi deja… De abia aştept să fug la plajă, să stau pe nisip şi să mă dezbrac de toate. Să las în urmă gândurile, grijile şi iubirile, să mă dăruiesc marii aşa cum nu m-a avut nimeni vreodată. Asta o să fie păcatul meu. Şi la fel ca un bărbat pe care nu-l prinde niciodată dimineaţa lângă aceeaşi femeie, voi pleca în zorii zilei împăcată, fără să privesc în urmă, cu inima plină şi cu gândul că măcar pentru câteva clipe i-am aparţinut numai ei.

        Şi îmi place să scriu. Nu ştiu dacă vindecă răni sau pur şi simplu mă face să nu le uit, dar găsesc aşa liniştea care atât de mult îmi lipseşte. Mă gândesc uneori că e tot un soi de autoflagelare, dar mai contează asta atunci când îţi face plăcere?

Nepăsare

549343_10200780350577603_97681939_n

        De ceva timp m-am mutat într-o barcă. Plutesc pe o apă calmă, fără vâsle şi fără direcţie, fără să ştiu de unde am plecat şi nici încotro mă îndrept. Nu ştiu dacă e ocean, mare sau baltă sau numai în capul meu, dar de la o vreme simt că nu mai am nicio legătură cu ţărmul. Nu mi-am luat nicio busolă cu mine, n-am colac de salvare, nici hartă şi nici nevoi. Singura mea salvare a fost să mă iubesc cu o nepăsare soră cu mine. E bine aici, nu mă mai atinge nimic, doar vântul. Şi stau întinsă pe spate ca în palmele lui Dumnezeu şi mă uit la cer, şi diminetile-mi sunt lungi şi calde, iar nopţile liniştite şi senine. Şi nu ştiu unde se sfârşeşte văzduhul şi când începe apa. Nu e nici cald, nici frig, nici azi, nici mâine, e bine. Mă mai trezesc uneori cu picioarele atârnând în valuri şi mi-e drag de muzica lor pe pielea mângâiată de soare. E linişte aici, nici gânduri nu mai am. Nici inima nu bate, uit şi să respir. Plutesc în irealitate şi de visat nu mai visez, căci visele nu îşi mai au rostul acum. Şi nici nu ştiu dacă mai dorm, că uneori cu ochii închişi citesc în stele şi alteori vorbesc cu valurile. Şi ne înţelegem bine, căci ele n-aşteaptă răspunsuri de la mine. Aici nici cuvintele nu mai au valoare.

         Nu ştiu când, dar am pierdut şi ţărmul din vedere. La început îl zăream vag, ca o linie desenată în plus pe cer, dar l-am şters încet din priviri. Oriunde privesc acum văd doar infinitul. Când voi uita să merg, o să mă fac sirenă.

A fi şi a nu fi

Imagine

” – Nu reuşesc să înţeleg de ce eşti aşa.

  – Adică?

  – Adică ai tot ce-ţi trebuie ca să nu fii cum eşti. „

          Din multe puncte de vedere nu sunt omul pe care ţi-ai dori să îl ai în preajmă. Nu sunt ca dimineţile liniştite de duminică în care soarele îşi face simţită prezenţa timid prin raze care străpung fereastra precum nişte săbii şi nici nu am întotdeauna parfumul franţuzesc de croissante cu unt, de cafea sau de fericire. De cele mai multe sunt ca după amiezile capricioase de toamnă, când stai în pat cu geamurile larg deschise şi sunetele se scurg în jurul tău iar stropii de ploaie îşi dau întâlnire cu pământul. Dacă aş fi un parfum, aş fi ploaia. Nu sunt mult aşteptata prima zi cu soare de primăvară şi nici o zi călduroasă de vară. Sunt mai degrabă ca o uşă uitată deschisă în toiul iernii, când gerul de afară îţi îngheaţă respiraţia, sunt ca nopţile care te găsesc treaz la ora patru şi ca dimineţile care vin mult prea devreme. Tristeţile mele apar cu aceeaşi exactitate a anotimpurilor. Şi neliniştile la fel, cam ca momentele mele de singurătate. Nu sunt soare şi nici nu aduc fericire oriunde mă duc, sunt egoistă, sunt mai mult întrebări şi căutare de răspunsuri, decât răspunsuri. Inevitabil, la mine răspunsurile devin întrebări, soluţiile nasc probleme. Sunt enervant de ordonată, concisă, exactă în gânduri şi în sentimente, dar tot eu sunt haotică, raţională şi lipsită de logică. Sunt şi nu sunt linişte. Sunt şi nu sunt eu. Ar fi impropriu să spun că sunt eu, când nu ştiu de fapt cum sunt. Nu sunt dimineţile lungi în care poţi să moţăi în pat, ci mai degrabă sunt alarma care te smulge cu brutalitate din braţele viselor, ca zilele în care vremea de afară îţi dă toate motivele să fii fericit, dar nu eşti. Mi s-au dat multe, ar fi nedrept să spun că nu sunt mulţumită. Cer stabilitate, dar n-am nicio urmă de continuitate în mine, mă pierd de la gând până la cuvânt, de la o idee la alta, de la un rândul la altul, ca o zi nehotarată de toamnă. Scriu despre toamnă în mijlocul primăverii pentru că aşa mă simt. Îmi place confuzia mea şi nu îmi doresc să fiu definită. M-am imaginat deseori sub forma unui oraş mic ca o cutie de chibrituri, străbătut de străzi înguste şi întunecate pe care îşi poartă paşii suflete cu tristeţea împregnată pe chip, o pată pe harta lumii căzută în dezumanizare sub greutatea unui cer mult prea gri. Merg des pe străzile sufletului meu, numai că azi sunt senină ca o metropolă colorată fremătând de viaţă. Sunt ca vremea. Sunt departe de ceea ce mi-aş dori să fiu.

Eu. Sau egocentrism la puterea a doua

Imagine

           Când scriu, scriu numai despre mine. Chiar şi când scriu despre alţii, tot despre mine scriu. Nu, scopul meu nu a fost să vorbesc despre un “noi general” cum mi s-a mai zis şi nici nu caut cu fiecare cuvânt aşternut pe hârtie să te regăseşti tu în el. Nu caut să stârnesc reacţii şi nici să dau teme de meditaţie, nu vreau să mă transform în vocea femeilor şi în cea a iubirii cu atât mai puţin, nu vreau să dau şi nici să fiu un exemplu. Nu scriu ca să mi se dea sfaturi şi nici nu-mi place să le ofer. Detest mai ales sfaturile care vin fără să fie cerute, de la oameni care îşi imaginează cu naivitate că au descoperit sensul vieţii. Nu l-aţi descoperit, marea majoritate sunteţi la fel de confuzi ca mine, numai că spre deosebire de voi, eu am curajul să recunosc asta. Sau poate că pur şi simplu aveţi în fata vălul ignoranţei, fără ca acesta să aibă în stare pură sensul de bază atribuit de Rawls, ci simbolizând mai degrabă tendinţa noastră de a cosmetiza realitatea până când ea începe să arate aşa cum ne place nouă. Eu ştiu că nu sunt un om exemplar sau poate că sunt… un exemplu de „aşa nu” în unele privinţe. Dacă te regăseşti în ceea ce nu scriu, asta nu mi se datorează mie, e pur şi simplu o întâmplare, nu e meritul meu. Nu descriu nimic nou sub soare şi oricât de specială m-aş simţi la un moment dat, ştiu că suntem reduşi cu toţii la aceleaşi mecanisme, aceleaşi rotiţe se învârt atunci când ne îndrăgostim, iar suferinţa nu este străină niciunuia dintre noi.

            Mulţi interpretaţi greşit motto-ul meu. Nu scriu despre voi toţi, scriu despre voi, cei care mă cunoaşteţi. Adică despre mine. Pentru că nimic nu e autentic la mine, dacă rupi la nimereală orice bucată din Eva, o să vezi că acea frântură aparţine, în fapt, altora. Fiecare om care a trecut prin viaţa mea mi-a lăsat în urmă o parte din el şi a luat cu el o parte din mine. Am făcut schimb, la fel cum schimbăm între noi abţibilduri în copilărie, a fost mereu un troc, un schimb conştient sau nu. Nimic nu e original la mine, sunt simbioza mai multor oameni, iar dacă scriu despre mine, despre ei scriu de fapt. Şi dacă scriu despre ei, scriu despre mine. Textele mele sunt ca o fracţie şi cu cât o să simplifici iar şi iar numărător cu numitor, o să vezi că ceea ce rămâne la sfârşit sunt doar eu. Parafrazându-l pe Camil Petrescu, voi spune că eu nu pot să scriu onest decât atunci când scriu despre mine.

            Scrierile mele nu sunt ştiinţă exactă. Nu încercaţi să găsiţi o continuitate, să legaţi o poveste de la cap la coadă, pentru că s-ar putea să încercaţi degeaba. Am început să scriu pentru o persoană care nici măcar nu ştie că fac asta, i-am scris mii de cuvinte şi n-a citit măcar unul din ele nici până în ziua de azi. Totul porneşte din realitate, deci, sentimentele sunt reale, dar pe parcurs se împletesc cu ficţiunea… inevitabil mă pierd. Nu scriu liniar, azi pot să fiu optimistă, iar mâine depresivă, iar cel în albastru poate că nici măcar nu există. Sau poate e doar un străin pe care l-am zărit pe stradă şi care mi s-a întipărit în minte. Sau poate e doar o iubire de o vară, care în jurnal a devenit iubirea vieţii mele. Poate că el reprezintă tot ce am iubit până acum şi toată iubirea care mi s-a oferit sau poate că e numai un ideal al meu. Dar cine este el cu adevărat? Asta o ştiu numai eu şi n-o să spun niciodată negru pe alb. În scrierile mele pot să fiu oricum, eu mereu, dar niciodata la fel. Pot să fiu eu, cea din trecut, pot să fiu cea de acum sau pot să fiu cea care visez să fiu. Nici măcar eu nu ştiu unde încep şi unde mă termin. Nu-mi cereţi explicaţii pentru că nu o să le dau. Refuz să mă conformez şi aici aceluiaşi algoritm care îmi ghidează viaţa de zi cu zi. Refuz să urmez vreo regulă, să mă încadrez în aceleaşi tipare pentru că totul să fie simplu, transparent, pe înţelesul tuturor, refuz să scriu cu linute, a b şi c, numai ca să fie totul clar, precis, cronologic. Nu o să vă spun ce am mâncat de dimineaţă şi nici în ce culoare m-am îmbrăcat azi, dar poate o să vă spun că astăzi m-am bucurat de singurătate mai mult ca oricând şi că cerul vieţii mele nu are limite. E colţul meu aici şi pot să fiu cum vreau. Pot să scriu ce vreau, pot să fiu azi îndrăgostită până peste urechi, iar mâine să sufăr. Pot să scriu la persoana întâi, la a doua sau la a treia, să vorbesc azi prin vocea mea, mâine prin a lui pentru că îmi place să mă regăsesc pe mine însămi în fiecare ipostază. Poate nu o să mă înţelegeţi. Puteţi, cel mult, să mă cunoaşteţi. Să mă îndrăgiţi, să mă detestaţi sau pur şi simplu să vă amuzaţi. Sunt eu în fiecare cuvânt, în fiecare punct şi în fiecare virgulă, sunt în fiecare idee, chiar dacă ea nu e expusă la persoana întâi singular. Aş scrie despre alţii, dar nu pot. Îţi trebuie pentru asta o capacitate de empatie extraordinară, iar mie îmi lipseşte cu desarvarsire. E unul din motivele – poate cel mai puţin semnificativ dintre atâtea altele – pentru care n-o să fiu niciodată o scriitoare. Nu pot să mă pun în locul altcuiva şi nici nu mă interesează să fac asta, m-au plictisit întotdeauna oamenii care nu-mi seamănă. Mi se par insuficienţi, neinteresanţi. N-am putut niciodată nici măcar pretinde că iubesc pe cineva, dacă n-am găsit în persoana respectivă fie şi o urmă infimă din mine.

           Şi nici nu sunt bărbat, deşi uneori mi-aş dori asta. Nici nu suntem mai multe persoane care scriem, sunt doar eu. Iar identitatea mea e irelevantă. De câteva luni scriu numai şi numai despre mine, iar voi încă nu mă cunoaşteţi? Sunt eu în toate. E imperativ, trebuie să fiu eu acolo, căci altfel tot ce mi-e străin nu mă stârneşte.

Lectura de dimineaţă

Imagine            Sâmbăta sunt fată de casă. Fac ordine în gânduri, şterg praful de pe cărţile cu amintiri şi răsfoiesc zâmbete, fericire, ochi verzi, negri sau ochi trişti şi cămăşi albastre, râsete şi frânturi de muzică, imagini, chipuri, primăvara în toiul iernii, prima zi de vară, primul sărut şi ultima strângere de mână. Ca un rac autentic ce sunt, mi-a plăcut întotdeauna să mă întorc în trecut. Fac asta cu regularitate, trecutul este deseori lectura mea de dimineaţă poate tocmai din cauză că mi-e teamă de necunoscut. În trecutul meu mă simt ca acasă, ştiu deja ce e acolo, drumul e bătătorit de mult, calc cu grijă pe aceleaşi urme lăsate amintire de timp şi sunt un spectator al propriei mele vieţi. Îmi place să mă privesc din afară. Îmi place să întâlnesc oameni dragi pe care care prezentul mi i-a luat, simt cum mă dedublez şi retrăiesc cu nostalgie momente, aşa că mă scufund cu fervoare în propriile amintiri, singurul loc din lume în care mă simt în siguranţă.

         Dar citesc uneori şi pasaje în care nu mă mai regăsesc. Dau paginile înainte, înapoi, mă întorc, o iau de la capăt şi încerc să absorb fiecare cuvânt din mine cea de altădată. Poate dacă mă dedic total lecturii şi citesc sacadat, cu răbdare – îmi spun, accentuând cu voce tare fiecare silabă, o să înţeleg mai bine ce simţeam atunci, de ce am făcut altfel decât aş face acum. Dar oricât de mult m-aş strădui, nu mă mai recunosc. Mă irită să văd cuvintele scrise parcă în altă viaţă pe foi îngălbenite de timp, cu cerneală albastră ştearsă de vreme, cuvinte întrupate din litere mărunte, firave, înclinate uneori spre dreapta, alteori spre stânga, şi ele la fel de nehotărâte ca mine. Cred că personalitatea mea e imprimată mai degrabă în felul cum scriu, decât în ceea ce scriu. M-am trezit deseori întrebându-mă ce ar spune un grafolog dacă mi-ar vedea scrisul, ce ar spune un psiholog dacă mi-ar citi viaţa? Mi-e teamă să aflu, aşa că mă întorc la aceleaşi litere plăpânde, dar bătute în piatră şi înţepenite acolo sub jurământul că oricât aş îngenunchia în faţa lor cu lacrimi fierbinţi, ele nu îşi vor părăsi nicicând locul de veci. Stau acolo neclintite, se ţin strâns de mână privindu-mă trufaş, aruncându-mă în fata adevărul crud că lacrimile nu au nicio putere în lupta cu timpul. Mi-e greu uneori să accept că trecutul nu poate fi schimbat. Aş vrea să mă iau pe mine însămi dintre pagini şi să mă zgâlţâi, să mă întreb „Eva, la ce te gândeai?”, să-mi spun că „Nu e bine aşa, suflet bleg, o să plângi mai târziu”. Mai bine îmi scriam viaţa cu creionul! Ce sentiment straniu să te întâlneşti cu tine şi să nu ştii cine eşti. Cine erai. Să te găseşti acum că ai devenit altcineva, dar fără să ştii cum ai ajuns cea de azi.

         Dar poate că dacă aş fi avut creion cu radieră, nu aş mai fi Eva cea de acum. Şi chiar dacă nu-mi explic ce caut eu aici, cred că îmi place unde mă aflu. Biblioteca bogată pe care o am în suflet e cea mai mare comoară a mea… Şi ce fericire că încă mai am destule rafturi goale acolo.

%d blogeri au apreciat: