Femei şi bărbaţi

        tumblr_mbdop2tLMT1qio48to1_400

          Nu ştiu cum să vă spun…mie îmi place singurătatea. Stau uneori zile întregi singură în casă, mă reinventez, îmi analizez sufletul din toate unghiurile, dorm ziua şi stau trează noaptea, mai beau câte un pahar de vin şi îmi fumez gândurile în timp ce privesc inelele de fum cum se duc în întuneric şi dispar în magia nopţii. Cel mai bine cu ea mă înţeleg, cu noaptea. Apar mereu goală în faţa ei n-am simţit vreodată nici cea mai mică urmă de jenă, ne ştim de multă vreme şi am ajuns în timp să îi înţeleg tăcerea, iar ea mie egoismul. Uneori stau şi scriu, alteori mă las purtată de cele mai fascinante povesti din cărţile care îşi aşteaptă cuminţi rândul să fie citite, dar cel mai adesea propriile mele gânduri sunt cele care îmi inundă mintea şi sufletul deopotrivă. Oamenii mă obosesc, mă consumă, mă seacă de energie, mă gândesc tot mai des că nu voi putea găsi vreodată companie mai plăcută decât a mea însemi, si in afară de cel care se îmbraca în albastru niciun bărbat nu a mai înţeles până acum nevoia mea de singurătate.

           Cel mai tragic este că nici femeile nu înţeleg asta, multe fac dintr-un bărbat sensul vieţii lor şi uită că înainte de a te dărui cuiva, trebuie să-ţi aparţii ţie înseţi. Am privit consternata femei care îşi dedică viaţa bărbatului de lângă ele, care respira prin el, îl pun pe primul plan şi îi oferă tot ce au mai bun din ele, ca să rămână mai târziu singure şi goale pe dinăuntru, în timp ce prinţul a plecat să salveze o altă Cosânzeana din ghearele…singurătăţii. Mi se pare ireal să văd femei care se înjosesc încercând să ţină un bărbat alături răbdându-i orice, acceptându-i toate toanele şi mizeriile, justificând asta mai apoi prin ideea răsuflată că au găsit dragostea vieţii, când de fapt relaţia în care s-au cantonat de bunăvoie nu trădează decât părerea extrem de proastă pe care o eu despre sine şi faptul că nu ştiu să se aprecieze. Eu nu sunt aşa, n-am putut niciodată să fiu, mă face să râd numai gândul că m-aş arunca la picioarele unui bărbat implorându-l să nu plece de lângă mine. Am un orgoliu respectabil şi un egoism pe care mulţi nu reuşesc să-l înţeleagă; ştiu să iubesc, dar mă iubesc mai întâi pe mine însemi, sunt ca un puzzle şi indiferent în cât de multe piese mi-ar fi dezmembrat sufletul, pot oricând să fiu asamblata la loc de către omul potrivit. Iar de cele mai multe ori eu sunt acela… pot să fiu astăzi cu sufletul în genunchi, frantă în mii de piese, dar mâine o să mă reclădesc singura cărămidă cu cărămidă în cel mai semeţ castel care mi-a fost dat să văd ochilor. Mi-am jurat că n-o să mă arăt slabă în faţa vreunui bărbat, dar numai când a fost vorba de el n-am reuşit să fac asta şi i-am oferit astfel plăcerea de a mă vedea distrusă. Dar tot la fel mi-am oferit şi mie mai târziu plăcerea de a-l vedea cum se uită la mine şocat şi cu admiraţie în egală măsură: “Unde dracu’ e femeia aia ruptă în bucăţi, unde a dispărut sufletul ăla care se zvârcolea pe jos de durere?” – avea să mă întrebe apoi, când încă nu ştia că nu depind de nimeni şi că nu este el cel care mă defineşte pe mine.

          Bărbaţii, în general, nu pot să înţeleagă o femeie care nu are nevoie de ei, iar ca să faci o relaţie să meargă trebuie să le laşi măcar ideea iluzorie că deţin controlul asupra ta, să le gâdili orgoliul şi să le dai impresia fie numai pentru un moment că eşti fragilă şi dependentă de ajutorul lor. Îi lăsam şi eu să creadă asta când şi când, până în ziua în care, plictisită şi epuizată de inconsistenţa lor spirituală, ajungeam să resimt mult mai mult decât de obicei nevoia  de singurătate. Se dădeau lezaţi în amorul propriu dacă refuzam o ieşire pe motiv că vreau să fiu singură, se gândeau că o fac pe inabordabila, că vreau doar să le aţâţ interesul, că poate a apărut altcineva mai interesant sau cine ştie ce alte explicaţii mai aflaseră ei de prin revistele de tarabă. M-a amuzat mereu falsa siguranţă de sine a unora şi atitudinea de Făt-Frumos pe cal alb, atitudine care ascunde în fapt o ignoranţă crasă în ceea ce priveşte sufletul unei femei. Trist e că majoritatea sunt aşa…se cred mari Don Juani şi sunt plini de ei, aşteptându-se ca o cină în oraş şi două glume spirituale mai  târziu să le cazi la picioare. Tot ei se plâng că suntem toate la fel, dar când dau de o Femeie nu ştiu să o facă a lor, spun că se lasă greu şi găsesc fel şi fel de motivaţii care să le mascheze incapacitatea de a o cuceri dacă ea nu e impresionată de o maşină în tendinţe şi de un portofel plin cu bani.

           Adevărul este ca pe mine cel puţin nu m-a mai înţeles nimeni ca el, cel care se îmbrăca în albastru… a fost singurul care s-a împăcat cu stările mele fluctuante, care a vazut că dincolo de nestatornicia şi ezitările mele se afla un suflet blând, o inimă dornică de iubire. Numai el m-a înţeles şi probabil de aceea încă îl mai aştept, pentru că mi-am pierdut speranţa că voi mai întâlni pe cineva care să înţeleagă singurătatea mea, dar asta e deja altă poveste…

Prin ochii unui barbat (1)

       woman-behind-mask

            Asta e problema cu voi, femeile, spune el aprinzându-şi o ţigară. Credeţi că sexul e cheia pentru a ţine un bărbat alături, iar când vă daţi seama că aţi făcut calculele greşit, că nu “toţi sunt la fel”, vă simţiţi pierdute. Eu vă împart în două mari categorii…şi excepţiile, dar despre ele vom vorbi mai târziu.

            Pe de o parte sunt cele care îşi oferă trupul cu uşurinţă, vampele, femeile sigure pe ele, care ştiu că atunci când merg pe stradă său intră într-o încăpere bărbaţii le dezbraca din priviri şi se excită numai la gândul că le-ar putea avea fie chiar şi pentru o noapte. Ele sunt femeile trofeu, care se complac în ipostaza asta şi pe care masculii plini de ei le ţin la braţ cu aceeaşi mândrie cu care ar purta un Rolex, femeile care cred că un trup sculptat că de Michelangelo şi o fată de zeiţa sunt de ajuns pentru a oferi unui bărbat tot ceea ce are nevoie. Am avut şi eu destule ca ele la viaţa mea, m-am bucurat de perfecţiunea trupului lor nopţi întregi, însă nu s-au trezit alături de mine dimineaţa. Mă mai amuz singur câteodată gândindu-mă oare cum poate o astfel de femeie să ridice un bărbat aflat la pământ? Îi mai arăta un sân? Îi provoacă o erecţie?! Ce ştie ea despre cum se alina un suflet…

         Trage cu poftă din ţigară şi continuă. Pe de cealaltă parte sunt visătoarele… femeile dulci pe care-ţi place să le ai în preajmă, care ştiu să-ţi spună lucrurile potrivite, femei sensibile, care ştiu să ofere şi care nu aşteaptă de la tine mai mult decât pot oferi. Şi pot oferi mult…mai ales iubire. Ele nu sunt neapărat mai puţin atrăgătoare, dar registrul lor sufletesc este cu totul altul, sunt calde, afectuoase, sunt femei care funcţionează cu iubire , care vibrează la o simplă mângâiere sau la un gest frumos. Totodată ele sunt naivele care aşteaptă ca bărbatul să se îndrăgostească de sufletul lor, care îşi impun limite şi nu trăiesc clipa alături pentru că aşteaptă momentul perfect. Dracu’ să-l ia de moment! Spune el în timp ce stinge ţigara. De ce aş aştepta momentul perfect dacă eu vreau acum să fiu cu tine, dacă viaţa-mi pulseaza-n vene de dorinţa pentru tine? Ce femei perfecte ar fi dacă şi-ar permite pentru o clipă să se dezbrace de prejudecăţi şi ar respira în voie, dacă şi-ar oferi un moment de rătăcire.

         În fine, spune el resemnat, aşa dispare interesul lui şi apar frustrările ei. Cele mai multe poveşti se sfârşesc dinainte să înceapă. Hai, mai da un foc aicea!

%d blogeri au apreciat: