Toate pânzele sus!

           Acum fix o lună mă întorceam din vacanţă. Am vrut să fac o postare despre asta, dar am renuntat repede la idee, a fost atât de frumos, încât nu am ştiut ce să scriu. Cumva, aveam în minte imaginea perfectă, dar cuvintele descriau un tablou deformat, searbăd, mult prea departe de ceea ce am trăit. Şi acum cred că despre lucrurile frumoase nu trebuie să se scrie, ele trebuie să fie simtite, păstrate în suflet. Cum ai putea să descrii un sentiment? Cum sună? Ce gust, ce miros are? Nici acum nu ştiu ce să spun mai exact, dar am în minte un singur lucru: că e posibil să te regăseşti pe tine în locuri în care nu ştiai că te-ai pierdut, în locuri în care nici măcar nu ai mai fost. Să te afli într-un oraş nou, în care nu cunoşti pe nimeni, îţi dă senzaţia de libertate, te simţi uşor, mai curajos, de parcă ţi-au fost iertate toate păcatele şi poţi să o iei oricând de la capăt. Eu aşa am simţit. Nu ştiu dacă a fost de vină vremea superbă, Barcelona, sau pur şi simplu faptul că pentru câteva zile am plecat fără să-mi iau în bagaj şi gândurile. Iar dacă până acum credeam că sunt genul care prinde rădăcini într-un loc, mi-am dat seama cu ocazia asta că nu sunt niciun gen; caut acum următoarea destinaţie.

           Am ales să scriu câteva cuvinte despre călătoria mea pentru că în de ceva vreme văd  peste tot pe internet o serie de poze făcute în diferite locuri de pe glob, de la Londra şi Veneţia până în China şi Bali. Probabil stiti deja si voi, în fiecare fotografie ideea este aceeaşi: o femeie care nu-şi arată niciodată faţa apare în prim plan ţinând pe cineva de mână. Mie nu-mi place nimic din ceea ce înseamnă viral, dacă văd de exemplu că o melodie este postată de toată lumea, pur şi simplu nu mă interesează, n-am nicio intenţie să o ascult, nu am nici cea mai mică curiozitate. La fel e şi cu filmele, cărţile (apropo, chiar nu înţeleg ce e cu acest “Fifty shades of Grey”,pierd ceva?!), cu oamenii… În cazul ăsta, însă, recunosc că n-am rezistat tentaţiei de a afla cine se afla în spatele acestor poze… şi cine stă cu spatele în ele.:)

           Am aflat că e un proiect deosebit, romantic şi creativ în acelaşi timp, aparţinându-i unui fotograf rus, Murad Osmann, care călătoreşte în jurul lumii alături de prietena sa… muza lui, am putea spune. În fiecare fotografie Murad îi întinde mâna iubitei sale, care se afla mereu înaintea lui şi pare că îl îndreaptă spre cele mai frumoase locuri din lume. Proiectul se numeşte foarte sugestiv “Follow me” şi puteţi vedea toate pozele pe instagram  sau pe pagina de facebook a lui Murad. Cei doi şi-au început călătoria în octombrie 2011 unde credeţi? în Barcelona… iar în momentul de faţă au ajuns la New York, se pare. Bineînţeles că m-am “documentat” şi am aflat că pe “muza” o cheamă Nataly Zakharova, este journalista în Moscova, iar proiectul acesta a fost ideea ei; Murad povesteşte că totul a început astfel:

The first photo happened în Barcelona while we were on vacation. Nataly was a bit annoyed that I was always taking pictures of everything, şo she grabbed my hand and tried to pull me forward.  That said it didn’t stop me from doing photos while she was pulling me. Şo that’s how it all started.

                 Să nu vă închipuiţi că cei doi o ţin numai într-o vacanţă. Pleacă în călătorii doar pentru 3-4 zile pentru că au şi ei un program încărcat la serviciu. Ca orice femeie, pe lângă peisajele minunate, recunosc că i-am admirat outfit-urile fetei – altele în fiecare poză, de la rochii şi pantaloni până la costume de baie sau… aproape goală.

Aaah… în caz că vă întrebaţi cum ia naştere o astfel de poză:

         Nu ştiu dacă mi-a plăcut mai mult povestea lor sau pozele, dar scriu rândurile acestea cu zâmbetul pe buze. Iubire, artă şi călătorii… ce ai putea să-ţi doreşti mai mult? Mă bucur să văd oameni frumoşi, care ştiu să se bucure de viaţă şi ne arata şi noua lumea prin ochii lor. Iar pentru că mai e ceva timp până o să plec eu în următoarea vacanţă, urmăresc până atunci pe facebook o călătorie cel puţin la fel de frumoasă. Este vorba despre Răzvan, Alex şi MoJo – catamaranul care îi poartă pe cei doi în “aventura pe ocean”. Au plecat acum mai bine de 6 luni să facă înconjurul lumii pe apă şi au ajuns, printre altele, în Filipine, Singapore şi Thailanda. Dar nu vă spun mai multe, va laş să descoperiţi singuri pe pagina lor de facebook Aventura pe Ocean.

        Voi aţi vizitat locuri care v-au rămas în suflet? Unde v-aţi dori să ajungeţi? şi… de ce nu acum, ce aşteptaţi?:-)

Déjà vu

           Îmi vorbea atât de des despre mama lui încât simţeam deja că o cunosc de mult, aşa că nu am făcut în ziua aceea de vară decât să ataşez chip unui suflet deja conturat în mintea mea. Era o femeie aproape ajunsă la 40 de ani, cu ochii ca două migdale, cu părul negru – albăstrui şi lung, care îi mângâia delicat umerii şi lua mai apoi graţios forma spatelui. Tenul îi era ca laptele, iar obrajii ciupiţi de soare se asortau cu buzele întotdeauna roşii, contrastând frapant cu puritatea pielii. Aveam să ne întâlnim tot mai des de atunci şi chiar dacă nu am văzut-o vreodată machiată, mi se părea atât de frumoasă încât ajunsesem că cred că fardurile nu ar ajuta-o cu nimic, ci i-ar ştirbi fără doar şi poate din strălucire. În afara rujului roşu, simbol al femeii puternice care s-a încununat cu laurii victoriei după lupta cu viaţa, nu purta decât un zâmbet elegant uneori şi întotdeauna priviri discrete, pline de subînţeles. N-am văzut-o niciodată în pantaloni, ci se îmbraca întotdeauna în rochii cu bun gust, strânse în talie, care i se mulau perfect pe linia corpului şi continuau firesc cu picioare lungi şi glezne subţiri, mâini delicate şi degete fine. Când vorbea nu puteai decât s-o asculţi fără suflare şi să te pierzi în cuvintele ei. Greutăţile vieţii nu îşi puseseră amprenta asupra trupului, însă glasul său avea o gravitate din care intuiai că ştie mai multe decât lăsa să se vadă, iar gesturile îi erau impregnate de o eleganţă ce te făcea să te întrebi dacă nu cumva se mişca pe o muzică numai de ea ştiută. Fusese dansatoare în tinereţe – aveam să aflu mai târziu, şi aşa mi-am explicat faptul că avea o anumită postura a corpului, o graţie divină în mişcări indiferent că era în casa ştergând praful cu un capot pe ea sau pe stradă purtând o rochie care-i venea indecent de bine. Eu am fost fascinată de prezenţa ei din prima clipă. O priveam uneori gândindu-mă că aşa vreau şi eu să ajung şi mă întrebam oare prin ce a trecut de a ajuns să fie cum este? Oare şi când cădea se ridica cu aceeaşi graţie, oare şi loviturile le-a primit cu eleganţă? Oare a ripostat vreodată sau pur şi simplu ascultând muzică se ridica în paşi de dans deasupra sufletelor mizerabile din jur? Multe răspunsuri nu le-am aflat nici până astăzi, căci era o enigmă atât pentru el – care îşi iubea mama atât de mult, încât nici nu mai încerca să afle, cât şi pentru mine, care o văd şi acum drept un simbol al feminităţii, una dintre puţinele femei care m-au făcut să mă simt mică, neînsemnată, nemulţumită de mine.

           El se născuse din iubire. Din iubirea profundă dintre o dansatoare şi poet – două sensibilităţi infinite, două suflete chinuite care s-au iubit şi şi-au făcut rău în aceeaşi măsură. “Ne-am iubit atât de mult, încât ne-am despărţit ca să nu ucidem iubirea”, mi-a spus într-o zi la o cafea. “Şi cu voi se va întâmpla la fel”. Era prima cafea pe care o beam împreună, şi oricât zahăr aş fi adăugat, n-am reuşit să îndulcesc gustul amar al cuvintelor ei. Eram aşa, ca o apă liniştită în care ea aruncase un bolovan imens, greu, dureros, iar undele n-au încetat să se propage mult timp de atunci înainte. N-am mai putut atunci decât să înghit în sec şi să privesc în gol, nici cafeaua n-am mai terminat-o. “Eram ca o oglindă unul pentru celalalt, eu mă uitam la el şi mă vedeam pe mine, el se uita la mine şi se vedea pe sine. Si o iubire de un asemenea narcisism e imposibil să aducă cuiva fericirea” mi-a spus, iar vorbele ei mi-au adus confirmare şi m-au urmărit constant, mi le aminteam apoi de fiecare dată când mă certam cu el, de fiecare dată când simţeam că sunt într-o peşteră în care soarele uita să mai răsară, în fiecare clipă când aruncam cu vorbe grele unul în altul. Într-un fel îmi spunea ceva ce ştiam demult, mi-a dat un răspuns care rătăcea haotic prin mine, pe care îl purtam în sinea mea, dar îl lăsam să-mi scape printre degete de teamă să-l accept. Când vorbeam cu ea îmi simţeam toate gândurile puse-n ordine ca hainele în dulap, aranjate după culori şi anotimp, îmi spunea lucruri pe care le ţineam ascunse în mine, dar nu le rosteam niciodată cu voce tare, căci astfel ar fi prins viaţă iar eu n-aş fi ştiut ce să fac cu ele.

           “Voi doi semănaţi mult prea mult, încât să găsiţi fericirea împreună”, a continuat ea. „Am un déjà vu”.