Tu. El

Imagine

        Rămâi tot tu, chiar dacă de câteva zile fumezi întruna şi te îmbraci numai în albastru. Nu eşti la fel de înalt şi nici la fel de spiritual, nu ştii să fii crud şi nici măcar nepăsător, iar dacă ai încerca să fii rece şi indiferent, mai degrabă m-ai face să rad… un simplu cabotin încercând să mă convingă că el e bărbatul vieţii mele. Nu ştiu tu cu ce culoare a ochilor te uiţi la mine, dar privirea ta nu-mi trezeşte niciun fior, mângâierile tale nu mişcă nimic în mine în afară de frustrarea de a şti că nu pot să-ţi răspund la fel. Nu mă simt goală când mă priveşti şi nici măcar barba pe care ai lăsat-o să crească de când te bântuie ideea că trebuie să mă salvezi nu te ajuta în privinţa asta. Chiar dacă ai învăţat cum să păcăleşti un trup obosit şi sleit de puteri, sufletul meu nu ştii să-l faci să vibreze. Sufletul îmi e albastru acum şi simte că sărutările tale nu au gustul lui, cuvintele tale nu au glasul lui, dar mai ales ca iubirea ta nu doare. Nu, nu te compari cu el… dar în apărarea ta o să spun acum că nimeni nu poate.

Resemnare (3)

tumblr_mjz6ce44kd1qkz4ico1_500

        „Tu eşti povestea vieţii mele, dar eu sunt pentru tine doar un capitol schiţat cu măiestrie în cartea iubirilor tale alături de multe alte dinaintea mea şi de cele care vor urma… Tu eşti povestea vieţii mele, te-am recitit în gând şi-n vis iar şi iar până am memorat fiecare rând, fiecare virgulă, fiecare sărut şi mângâiere. Eşti personajul meu principal, singurul de altfel, dar eu pentru tine apar episodic, imprimat pe hârtie calm şi sigur, cu aceleaşi litere lungi şi subţiri, buclate delicat şi înclinate precum copacii în bătaia vântului, semne care au descris cu fidelitate, rând pe rând, fiecare om ce şi-a purtat paşii prin sufletul tău. Eu nu am un loc al meu în povestea ta, mă pierd printre alte zeci de chipuri şi sentimente laolaltă. N-am cum să fiu povestea vieţii tale pentru că mă uiţi ori de câte ori pleci. Mă gândesc uneori că te întorci numai când dai pagini în urmă şi mă întâlneşti acolo, numai atunci te cuprinde nostalgia şi reiei lectura de la capăt doar ca să mă poţi da din nou uitării cu uşurinţă. Mă citeşti şi mă uiţi, te întorci şi pleci, la fel cum vara vine şi ne amagaseşte, ca să ne lase mai apoi prada ploilor şi frigului. Ar trebui să-ţi rup sufletul în bucăţi, să-ţi fac răni, ca de fiecare dată când te vei dezbrăca de tine cicatricile să îţi aducă aminte de mine. Numai aşa ai putea să nu mă uiţi, doar aşa mi-ai dedica mie mai mult de un capitol. Nu te-am văzut niciodată goală, dar sunt sigur că pe trupul tău sunt scrise cu sânge atâtea şi atâtea poveşti, sufletul e plin de răni care sângerează încă. Tu numai aşa ţii minte: dacă e scrijelit în tine, iar mângâierile mele nu lasă niciodată urme…

       Vii numai ca să îmi arăţi că se poate, iar apoi pleci. Eşti minunată în puţinele momente în care îmi aparţii, ca apoi să te pierd fără să ştiu unde şi cum am greşit, ce-ţi lipseşte şi eu nu-ţi pot oferi. Dacă ai mult, vrei şi mai mult, dacă eşti aici, vrei să fii dincolo, dacă e iarnă, vrei să fie vară, dacă e azi, tu vrei să fie mâine, tu niciodată nu esti multumita. Mă iubeşti numai când nu sunt lângă tine, eşti îndrăgostită mai mult de lipsa mea decât de mine. Iar eu te iubesc mereu, oricand, oriunde…oare tu nu ştii că mă doare să nu îţi fiu suficient, că mă roade să văd cum îmi este peste puteri să te ţin pe loc? Normal că ştii, ai ştiut tot timpul, dar nu îţi pasă, iubirea mea nu se împacă cu libertatea ta, durerea mea nu e mai puternică decât setea ta de cunoaştere, fericirea te sperie pentru că te-ar ţine în loc… iar tu nu eşti făcută pentru asta, tu vrei să dai piept cu întunericul vieţii, să-l palpezi, să-l simţi în vintre şi să suferi, să simţi cum îţi trepidează fiecare celulă a materiei. Nu mi te arăţi niciodată aşa cum eşti şi niciodată nu eşti la fel, dar te citesc în poveştile tale, văd dincolo de cuvintele pe care le scrii… Ţie nu ţi-e frică nici măcar de Iad, te duci până acolo şi înapoi, nu mergând pe vârful degetelor, ci călcând hotărât şi cu fruntea sus, i-ai spune râzând Diavolului în faţă: “Am trăit iubirea şi n-am murit, acum nimic pe lumea asta nu mă poate distruge”. 

       Spre final vocea lui se îmbrăcase cu atâta calm, încât ai fi zis că vorbeşte despre doi necunoscuţi, vorbea de parcă n-aş fi fost de faţă şi dintr-odată devenise atât de indiferent ca şi cum i-ar fi fost totuna dacă mai stăteam sau plecam de lângă el chiar in momentul ala. Şi n-am plecat, indiferenţa lui echilibrase balanţa, mă simţeam dintr-odată dezarmată în faţa resemmnarii cu care accepta situaţia. Mi-a spus că pentru o persoană care scrie atât de mult despre iubire eşuez lamentabil în viaţa reală, iar pentru prima dată în ziua aceea eu am fost cea care a rămas în urmă… Albastru a plecat. Resemnat, sigur, fără să se uite în urmă, şi a devenit personajul meu principal. De atunci am scris în fiecare zi despre el.

Albastru

Imagine

           “Fericirea doare”, asta îmi spunea mereu cel care se îmbrăca în albastru, aşa că am făcut din cuvintele lui Crezul vieţii mele. Îl rosteam seara, înainte de culcare, era “Tatăl nostru” din dimineţile albastre şi îl repetam în gând strângând din dinţi ori de câte ori simţeam că nu mai am putere să merg mai departe. Suferinţa mea îi oferea o satisfacţie bolnavă, dar chiar şi aşa sufeream doar ca să fie el fericit, plângeam pentru că aş fi făcut orice ca să îl văd că zâmbeşte. Iubirea noastră s-a consumat la porţile Iadului, acolo unde am şi fost lăsată în genunchi atunci când el a plecat. Dar s-a gândit la mine să nu rămân singură şi nu mi-a întors spatele decât după ce mi-a făcut cunoştinţă cu Durerea. Acum, că mă uit în urmă, cam asta simţisem mai tot timpul: durere, aşa că a fost un gest firesc atunci să ne luăm în braţe una pe alta şi din clipa aceea să nu ne mai dăm drumul vreodată. E singura care nu m-a părăsit nicicând, m-a sărutat pe frunte în fiecare noapte în care  el dormea cu spatele la mine şi m-a ţinut de mână în întuneric până să apari tu. Chiar şi acum e aici, o vezi? Stă ascunsă după perdea, se uită lacom la noi şi aşteaptă cu nerăbdare să pleci ca să facă din nou dragoste cu mine. Mi-a şoptit într-o noapte, în timp ce tu dormeai, că doar timpul decide cât mai e până când o să rămânem doar noi două, singure din nou. “Şi nu mai e mult până atunci”, mi-a spus zâmbind amar, de parcă i-ar fi fost şi ei milă de mine. Mi-a reamintit că ea e singura care mi-a rămas mereu fidelă, ca nouă ne-a scris el cu albastru să fim împreună şi că acolo, la porţile Iadului, a fost pecetluita legătura noastră pe vecie. Spune-mi, cum aş putea acum să-i permit să plece? Dacă o las să se ducă, cu cine rămân când o să pleci şi tu?

              Să ştii că tot Durerea e cea nu îmi dă voie să-l uit, are ochii lui calzi ca să fie sigură că îmi voi aminti mereu culoarea destinului meu şi îmi mai zgârie sufletul din când în când, deschizând răni doar ca să ţin minte ca astăzi până şi sângele îmi este albastru. Îmi ţin respiraţia de câte ori mă iei de braţe pentru că mă aştept ca în orice clipă el să se întoarcă din neant, să-şi bage mâna în părul meu şi în timp ce mă săruta sălbatic să-mi spună că sunt ultima femeie din lume, că nu dă doi bani pe mine. Parcă-l şi văd cum mă izbeşte de perete şi-mi şopteşte pervers la ureche ca jurămintele mele de iubire au fost minciuni josnice, că sunt cea mai falsă făptură de pe pământ. Furios, o să-mi strige apoi cât sunt de meschină de ţi-am permis să te îmbraci în albastru, o să mă desfiinţeze cu fiecare cuvânt, o să calce în picioare tot ce a mai lăsat din demnitatea mea în timp ce distruge şi ultima frântură de viaţă din mine. Mereu m-am simţit mică în faţa lui, aşa că n-o să-i fie greu să mă sfărâme uşor între degete ca un Dumnezeu pe cel neînsemnat dintre pământeni. Oricum, m-a distrus în fiecare zi câte puţin şi nici nu ştiu de ce  m-a mai lăsat oare să respir înainte să plece. O să deschidă apoi palma şi o să sufle peste firele de cenuşă care au mai rămas din mine, iar eu aşa o să dispar, ca şi cum nici n-aş fi existat vreodată. Îţi mărturisesc că uneori, când Durerea mă strângea în braţe de credeam că am să mor, m-am rugat ca el să se întoarcă şi să îşi termine opera.

             Iubitule, simţi cum mă pierzi?… Sunt aici cu tine, dar văd albastru în faţa ochilor. Tu îţi doreşti să fie simplu, iar eu sunt departe de a fi simplă. Ştiu că vrei să fie altfel şi mă ucide gândul că te înţeleg atât de bine, nici mie nu-mi place de mine. Am scos toate oglinzile din casa acum mult timp şi refuz să mă privesc de teamă că o să mă zdruncine din temelii caricatura care mi s-ar arăta în faţa ochilor. Te rog, trebuie să înţelegi. M-a durut atât de mult fericirea, încât simt acum nevoia să mă odihnesc. Vreau să îmi las capul pe pernă şi să mă cufund în tăcere. Nu vreau nici să mai respir, mă dor toate oasele. Nu-mi spune nimic, mă dor sunetele. Stinge lumina, nu vreau să mai văd albastru. Şi veghează-mă, nu mai vreau să dorm în braţele Durerii.

Aş vrea să te iubesc, dar nu pot.

Nu mai am putere să mă doară şi pentru tine,

nu a mai rămas nimic de distrus

din mine.

%d blogeri au apreciat: