Cartea amăgirilor

d9b06cd714565da6fa1ac6e5a0ab23ea

Niciodată nu te voi trăda de tot, deşi te-am trădat şi te voi trăda la fiecare pas; Când te-am urât nu te-am putut uita; Te-am blestemat, ca să te suport; Te-am refuzat, ca să te schimbi; Te-am chemat şi n-ai venit, am urlat şi nu mi-ai zâmbit, am fost trist şi nu m-ai mângâiat. Am plâns şi nu mi-ai îndulcit lacrimile. Deşert ai fost rugăminţilor mele. Ucis-am în gând întâia clipă a vieţii şi fulgerat-am începuturile tale, secetă în fructe, uscăciune în flori şi secarea izvoarelor dorit-a sufletul meu. Dar recunoscător îţi este sufletul meu pentru zâmbetul ce l-a văzut doar el şi nimeni altul; recunoscător pentru acea întâlnire, de nimeni aflată; acea întâlnire nu se uită, ci cu credinţa ascunsă în tine răsună în tăcere, înverzeşte pustiuri, îndulceşte lacrimi şi înseninează singurătăţi. Îţi jur că niciodată nu vei cunoaşte marea mea trădare. Jur pe tot ce poate fi mai sfânt: pe zâmbetul tău, că nu mă voi despărţi niciodată de tine.

Emil Cioran

Cum ar fi…

aea840f6da04b8c595dccace75964f7a

să uităm cuvintele? Să ne privim în ochi şi să ştim ori să întoarcem spatele şi să înţelegem? Să lăsăm privirea în jos şi să fim sărutaţi pe frunte ori să privim pierduţi în gol şi să fim luaţi în braţe? Să fim piele lângă piele şi să ne vorbim, să ne luăm de mână şi să înţelegem?

să nu mai avem nevoie de lumină? Să mergem prin viaţă cu ochii închişi, bâjbâind cu vârful degetelor pereţii sufletelor, timid la început, şi apoi orbi fiind să găsim drumul către casă. Să ajungem acasă.

să nu ne mai fie teamă? Să ieşim în fiecare zi pe uşă ca şi cum n-avem nimic de pierdut. Să spunem „te iubesc”, „mi-a fost dor”, „vreau să te văd”, să luptăm pentru ceea ce ne dorim fără să simţim că ne lezam orgoliul?

să nu mai doară? Să nu mai simţi nimic când îşi baga colţii în tine exact cum infingi un cuţit într-o conservă, când operează pe viu cu aceleaşi mâini reci, sterile, si iti toaca sufletul cu mişcări mecanice?

să nu ne mai minţim? Să nu ne mai minţim pe noi înşine, să ne înţelegem, să fie totul clar, limpede, caligrafic, concis, ca o lecţie scrisă pe tablă.

să fim împăcaţi, sinceri, transparenţi? Să avem sufletul ordonat la fel ca şifonierul, să ne căutăm oamenii în amintiri la fel cum am căutat azi dimineată cămaşa albă pe care am purtat-o la prima întâlnire. Să îl găsesc acolo, aşezat pe umeraş, între rochia neagră cu spatele gol şi bluza din dantela. Să îl probez să văd dacă se aşază pe mine la fel ca la început, să îi simt mirosul, să îmi amintesc cum a fost.

să nu ne mai pese? Să fim împăcaţi, zâmbitori, detaşaţi. Să înţelegem că fiecare din noi duce lupta lui, că unii rai au fost lăsaţi pe pământ, iar alţii au devenit aşa, că unora le este teamă, iar altora pur şi simplu nu le pasă, că cei care te iubesc te caută, iar uneori tocmai pentru că te iubesc nu fac asta.

să ascultam de intuitie? Să uităm de clişee obosite şi să nu căutăm răspunsuri în alţii, să avem încredere în sufletul nostru? Să nu mai lăsăm loc de „cum ar fi fost dacă…”?

Cum ar fi să fie aşa?

Spune-mi…

             Cum îţi dai seama dacă mai trebuie să lupţi sau e momentul să te dai bătut?

b2b9c207451896041110708acb47c78f

           Cred că şi renunţările au o umbră de curaj în ele. Îţi trebuie tărie pentru a accepta că porţi o luptă care nu-i pentru tine, că eşti prea mic pentru o provocare atât de mare, că poate, poate se întâmplă uneori ca lucrurile bune să vină tocmai atunci când nu te zbaţi cu înverşunare pentru ele. Şi renunţările mai poartă încă ceva în ele: gustul amar al resemnării.

           De multe ori am continuat lupte pierdute poate din start. Am rămas acolo, pe câmpul de bătălie, până când am fost sigură că nu a mai rămas nimic de salvat. “Sunt curajoasă” – asta-mi spuneam, dar de fapt nu am ştiut niciodată să mă retrag la timp. Cumva, ar fi fost o dovadă de laşitate să plec atunci când nu era totul consumat, aşa că în loc să îmi accept spăşită neputinţa, preferam să lupt până nu mai rămânea nimic în jurul meu. Atunci când e totul distrus, nu mai poţi să lupţi. Nu mai ai pentru ce. Trebuie să distrugi totul, să sfărâmi orice vis şi să transformi amintirile în praf, trebuie să ţi se scurgă printre degete sentimentele, să nu te mai poţi agăţa de ele. Trebuie să dărâmi poduri şi să demolezi case până când ajungi să dormi în ruine sub cerul liber. Şi abia atunci eşti gata să pleci mai departe.

           Pe bună dreptate spunea Paler că nu ştim să ne despărţim niciodată la timp, că reuşim să transformăm tot ce ne-a legat vreodată în amintiri murdare şi dureroase. Într-un hoit care miroase urât. Dar l-aş întreba şi eu pe el de unde ştiu când e timpul?  L-aş ruga să mă înveţe şi pe mine cum să plec fără nicio urmă de regret. Vreau să aflu cum aş putea să îmi îndrept bagajele către alte destinaţii fără să privesc în urmă. Şi mai ales, cum mă mai uit în oglindă apoi? Cum să mă consoleze un „Ai făcut tot ce puteai face”, când eu ştiu că n-am făcut asta?

           Pe mine m-a măcinat întotdeauna gândul că victoria poate fi la un pas distanţă. La un cuvânt nerostit, la un pas neparcurs încă, la un zâmbet, o privire sau o mângâiere. Poate doar atât mă mai desparte de visul meu, poate trebuie să mai încerc încă o dată, poate trebuie să mai rezist încă puţin şi o să fie bine. Soldaţii adevăraţi luptă până la ultima suflare. Poate că fericirea e aproape de mine.

           „Poate” ăsta o să ne omoare într-o zi. Cum am ajuns să ne trăim viaţa sub auspiciile lui „poate”? Când „poate o să fiu fericit” a devenit pentru noi o opţiune?

Patru camere goale

Pentru ca imi place arta si ador oamenii talentati, astazi avem un invitat pe blog: Aimee.
tumblr_mh6hgcEes11qjdnyzo1_500
        Azi sunt desculță și mă plimb pe marginea drumului. Pe margine, pentru că îmi lipsește curajul să te înfrunt și desculță pentru că îmi lipsește hotărârea. Port aceeași rochie albă cusută cu fire de speranță, deși uneori îmi pare a fi mătase. De fiorii care îmi străbat spatele e vinovat doar vântul, dar îmi place să cred că de vină sunt fragilele emoții sfărâmate între pleoape.
      Miroase a noapte și a stele la fel ca atunci. Doar că eu nu mai miros a copilul naiv ce își punea dorințe. Copilul care te iubea pe tine. Timpul a sângerat peste amintirile mele și le-am îngropat sub piele. Uneori mă gândesc ce rost mai au cimitirele când înșiși oamenii sunt cimitire. Își poartă crucile pe umeri, martori care și-au vândut glasul vântului, iar mințile lor sunt coridoare bântuite de vechi fantome, care pândesc ocazia să își recupereze viețile pierdute.
       E atât de liniște încât plămânii mi se vindecă de frică. Simt pământul viu pulsând sub picioare și singurul lucru care îmi trece prin minte este să mă întind aici, în mijlocul pustiului, cu brațele deschise și cu ochii ațintiți spre cer. Dar cerul nu vrea să se oglindească în ochii mei. Poate că am uitat să închid ferestrele azi la amiază și mi-a intrat praful în ochi. Sau poate că sunt seci de la atâtea nopți în care am stat trează așteptând să-mi intre cineva în suflet. A fost în zadar așteptarea? Nu știu. E pustiu aici. Camerele sunt toate goale. Și perdelele sunt toate trase. Nici strop de lumină ori de soare. Cu toate astea, eu încă aștept pe cineva înăuntru.
        Dar marile iubiri sunt rare, iar unii nu le găsesc niciodată. Și totuși par să nu le lipsească. Știi, le invidiez uneori fericirea, chiar dacă la unii e de fațadă, iar la alții superficială. Din orice minciună se poate naște un adevăr. Ei trăiesc căsătoriți cu adevărurile lor născocite, dar chiar și așa îmi par fericiți. E mare lucru să ai la ce să te întorci acasă. Dar noi nu putem să lăsăm niște minciuni să trăiască pentru noi, nu-i așa? De-asta am ales adevărul în locul fericirii. Dar adevărul nostru e un demiurg orgolios și nu-i pasă că ne răstignește sufletul de fiecare dată când vânează o nouă certitudine.
      S-a așezat praful pe noi. Ieri am visat că aveam o grădină, un colț de Eden pentru amândoi. Dar apoi m-am gândit ce rost ar avea o grădină fără copii care să se bucure de ea. Iar eu nu vreau să fac copii din dor, din teamă sau din singurătate. Copiii se fac din dragoste, iar marile iubiri sunt rare…
        Cerul nu vrea să se oglindească în ochii mei. Asta nu poate însemna decât un lucru. Azi mi-am pierdut pantofii și am picioarele goale.

Pe Aimee o gasiti aici.

Cum îl văd eu pe Bukowski?

b620cf701fdf10808a06131ef7403100

Ca pe un personaj care îşi poartă paşii pe o scenă în faţa întregii lumi, stigmatizat şi blamat, un individ notoriu supus privirilor dezaprobatoare ale oamenilor indignaţi de viciile sale. Un personaj îndrăgostit fără scăpare de propriii demoni: ţigări, băutura, sex, nebunie, singurătate şi scris, îi strânge la piept şi îi îmbrăţişează cu dragoste, îi iubeşte pe toţi la fel de mult, întorcând spre public nu aceeaşi privire dezaprobatoare, ci o nepăsare crudă şi rece, el e un personaj de pe altă lume. Bukowski e supraom, îşi trăieşte existenţa pe pământ, dar fără să se amestece printre noi, e un geniu scriind despre oameni, dar recunoaşte că animalul numit societate îl îngrozeşte, spune că nu ne urăşte, dar se simte mai bine înconjurat doar de singurătate, nu caută să se facă agreat şi nici nu are nevoie de asta. E un bagabond vulgar, imoral, un beţiv decadent, dar îi face al naibii de multă plăcere să fie aşa, parcă îl şi văd rânjind, întrebându-ne printre două fumuri de ţigară, “Şi ce dacă?”.

Cine poate să înţeleagă demonii unui scriitor? La mulţi ani, Mr. Bukowski!

“great writers are indecent people
they live unfairly
saving the best part for paper.

good human beings save the world
so that bastards like me can keep creating art,
become immortal.
if you read this after I am dead
it means I made it.”

 Charles Bukowski, The People Look Like Flowers at Last

%d blogeri au apreciat: