Fără titlu

Imagine          Ştiu că a trebuit să vii pentru că aveam nevoie de cineva ca tine şi înţeleg că a trebuit să pleci pentru ca eu să regăsesc drumul către mine. Într-un final, am învăţat prin tine ca binecuvântările ni se pot arăta sub cele mai hidoase forme, aşa cum obstacolele se deghizează în mari iubiri doar pentru a ne testa limitele.

        Dar rămas un gol în mine şi nu ştiu ce să fac cu el. Nu ştiu unde s-a dus tot ce era acolo şi nici ce să pun în loc. Mi-ai spune că zâmbete, lumini, vorbe frumoase, replici inspirate, zgomote şi mângâieri bine plasate ar putea să astupe prăpastia asta fără sens, dar ştim amândoi că nu asta e răspunsul. Tu însuţi ţi-ai clădit o viaţă întreagă colecţionând frânturi din oameni, adunând momente disparate acum în cotloanele obscure ale sufletului tău. Te-ai căutat pe tine în îmbrăţişări străine, ai vrut să-ţi dai un sens, oricare, în săruturi furate pe la colţuri întunecate de stradă, ai căutat peste tot, mai puţin în tine. Le-ai pus pe toate la grămadă şi ai creionat ca un adevărat artist baza unui suflet măcinat de îndoieli; biet naiv, fără să ştii, ţi-ai pus la temelie un mozaic de nimicuri. Dar chiar şi în arhitectură, înainte de a adăuga un etaj sau o dependinţă se verifică fundaţia. Spune-mi acum, ai avea curaj să îţi înfrunţi adevărata faţă?

         Dar poate că răspunsul mi-a fost mereu la îndemână. Mi l-ai oferit chiar tu, care îţi ţineai în permanenţă cheile la gât şi tresăreai noaptea, terifiat de gândul că dacă le-ai pierde, cineva ar putea să vadă cine eşti cu adevărat. Vezi tu, ai ridicat un zid între noi, dar zidul era de sticlă, căci n-ai înţeles nici până astăzi cum ceea ce un om ascunde spune mai multe decât ceea ce el arată. Am văzut totul din tine şi m-au cutremurat cadavrele care zăceau pe podeaua sufletului tău, ştiind că într-o zi aveam să îmi ocup şi eu locul meu acolo. Am privit mereu, chiar şi în dimineţile în care tu fără să ai habar îmi pregăteai cafeaua, şi am văzut în întunericul un mister pe care mi-am dorit să-l dezleg. Dar ştiu astăzi că nu era niciun mister, erau doar reminiscenţele unor idealuri neîmplinite, doar osemintele unui „eu” care ţi-ai fi dorit să fii, dar n-ai fost niciodată.

        Dar oare tu ştii ce zace în tine? Oare mai ţii minte câte suflete ai ars pe rugul iubirii, ori timpul laolaltă cu uitarea ţi-au transformat şi vina în scrum pe altarul căutării de sine? Ţi-a lipsit curajul poate, sau poate ne-a lipsit amândurora sincronizarea. Sau poate că ne-am întâlnit exact când trebuia, ca eu să trec prin focul purificator al transformării, iar tu rămâi pentru totdeauna o parte din mine. Ştiu că nu e vina ta. Nu e nici a mea, nu e vina nimănui şi în definitiv, de ce ar fi o vina să iubeşti? Nu, nu a fost o nebunie să mă jertfesc pe altarul tău, ci doar o opţiune personală, ca o Ana a lui Manole m-am facut ofranda la constructia ta, si am ramas si eu pentru totdeauna o parte din tine.

         M-a cuprins acum o resemnare în care nu mă recunosc. Oare am obosit? Sau poate m-am pierdut din nou? Sunt tot eu? Sunt alta, m-am schimbat? Nu mai ştiu încotro. Rareori îmi mai permit să privesc cu coada ochiului în urmă, doar pentru a-mi aduce aminte cum am ajuns astăzi aici. În definitiv, orice despărţire poate fi tradusă ca un abandon al unui „eu”, la fel cum orice privire aruncată pe furiş în urmă aduce cu ea un inevitabil regret. Şi vai de cei care seduşi de imaginea trecutului, îmbrăcat acum în straiele cele mai frumoase, vor sparge lacăte de la uşi ce nu ar mai trebui deschise vreodată. În final, dintr-un univers de întrebări, va cutremura pământul numai una: „Cum ar fi fost dacă?”. Poate că răspunsul la întrebarea asta e ceea ce îmi lipseşte şi mie.

%d blogeri au apreciat: