Cum ar fi…

să uităm cuvintele? Să ne privim în ochi şi să ştim ori să întoarcem spatele şi să înţelegem? Să lăsăm privirea în jos şi să fim sărutaţi pe frunte ori să privim pierduţi în gol şi să fim luaţi în braţe? Să fim piele lângă piele şi să ne vorbim, să ne luăm de mână şi să înţelegem?

să nu mai avem nevoie de lumină? Să mergem prin viaţă cu ochii închişi, bâjbâind cu vârful degetelor pereţii sufletelor, timid la început, şi apoi orbi fiind să găsim drumul către casă. Să ajungem acasă.

să nu ne mai fie teamă? Să ieşim în fiecare zi pe uşă ca şi cum n-avem nimic de pierdut. Să spunem „te iubesc”, „mi-a fost dor”, „vreau să te văd”, să luptăm pentru ceea ce ne dorim fără să simţim că ne lezam orgoliul?

să nu mai doară? Să nu mai simţi nimic când îşi baga colţii în tine exact cum infingi un cuţit într-o conservă, când operează pe viu cu aceleaşi mâini reci, sterile, si iti toaca sufletul cu mişcări mecanice?

să nu ne mai minţim? Să nu ne mai minţim pe noi înşine, să ne înţelegem, să fie totul clar, limpede, caligrafic, concis, ca o lecţie scrisă pe tablă.

să fim împăcaţi, sinceri, transparenţi? Să avem sufletul ordonat la fel ca şifonierul, să ne căutăm oamenii în amintiri la fel cum am căutat azi dimineată cămaşa albă pe care am purtat-o la prima întâlnire. Să îl găsesc acolo, aşezat pe umeraş, între rochia neagră cu spatele gol şi bluza din dantela. Să îl probez să văd dacă se aşază pe mine la fel ca la început, să îi simt mirosul, să îmi amintesc cum a fost.

să nu ne mai pese? Să fim împăcaţi, zâmbitori, detaşaţi. Să înţelegem că fiecare din noi duce lupta lui, că unii rai au fost lăsaţi pe pământ, iar alţii au devenit aşa, că unora le este teamă, iar altora pur şi simplu nu le pasă, că cei care te iubesc te caută, iar uneori tocmai pentru că te iubesc nu fac asta.

să ascultam de intuitie? Să uităm de clişee obosite şi să nu căutăm răspunsuri în alţii, să avem încredere în sufletul nostru? Să nu mai lăsăm loc de „cum ar fi fost dacă…”?

Cum ar fi să fie aşa?