Tu ce iubeşti?

          Mi-am întrebat într-o seară prietenii de pe facebook “Tu ce iubeşti?”. Nu a fost o postare gândită prea mult, de fapt mi-a venit pe moment, de parcă simţeam că undeva acolo este un răspuns care aşteaptă ca fie auzit. Puţin timp după aceea, printre zeci de comentarii am găsit unul care m-a impresionat. L-am citit o dată, de două ori, am vrut să răspund, dar nu am ştiut ce să spun. Mi se părea pur şi simplu că nu-şi aveau locul cuvintele mele acolo, de parcă artistul crease deja un tablou perfect căruia nu îi mai lipsea nicio pată de culoare. Şi atunci mi-am dat seama că eu iubesc oamenii…oamenii pe care pot să îi admir, de la care am ce învaţa, pe cei care mă fac să mă simt mică în comparaţie cu imensitatea spiritului lor.

         “Sună tare aiurea, dar eu îmi iubesc caloriferul! Ştiu, e de râs! Dar la puţin timp după moartea soţului meu mi-am lipit într-o dimineaţă spatele de calorifer! Era cald şi a fost ca o mângâiere în suflet! Eram la pământ şi când am văzut ce liniştiţi dorm copiii, mi-am spus: iubesc acest calorifer că-mi încălzeşte copiii, şi dacă-l am înseamnă că pot să mi-l permit şi pot să-mi permit casa în care e acest calorifer şi dacă pot asta înseamnă că sunt sănătoasă şi am un loc de muncă! Şi atunci m-am ridicat şi mi-am dat seama ce importante sunt aceste mărunţişuri ale vieţii! Şi iubesc…..acest calorifer!”

         Câteva minute mai târziu vorbeam cu ea. O femeie frumoasă, inteligenta, puternică, care mi-a mărturisit că de multe ori şi-a dorit să fie slabă. Că şi-a dorit să fie femeie şi nu bărbat. Am zărit-o în poza alături de doi prichindei şi n-am putut să nu mă gândesc cât de norocoşi sunt să aibă o astfel de mama! Pe ea e o plăcere să o asculţi…să o citeşti, în cazul de faţă. Cred că ar putea să scrie un roman din amintirile pe care le are, căci până şi cea mai banală zi prinde strălucire atunci când trece prin condeiul pe care îl posedă. Mi-a spus povestea parfumului şi a iubirii sale şi am recitit acele rânduri iar şi iar, că pe o carte pe care nu o mai puteam lăsa din mână, dorindu-mi să trăiesc şi eu o dată în viaţă aşa ceva. Pe mine m-a impresionat tăria ei, hotărârea de a merge mai departe, curajul cu care a sfidat greutăţile. Căci foarte simplu să te dai bătut, să spui că nu poţi, că ţi s-a dat o cruce mult prea grea pe care nu poţi să o mai duci în spate, decât să ţii fruntea sus şi să te lupţi cu viaţa. E de mii şi mii de ori mai uşor să te aşezi în fund pe mijlocul drumului, să plângi că te dor picioarele şi sufletul ţi-e plini de răni, decât să mergi mai departe şchiopătând. Iar când întâlneşti astfel de oameni, care nu se lasa învinşi orice ar fi, nu poţi să nu te gândeşti cât de mici sunt problemele tale în comparaţie cu ale altora.

         Noi, oamenii, suntem slabi. Mulţi dintre noi plângem pentru zgârieturi, în timp ce alţii poarta zâmbetul pe buze şi răni adânci în suflet. Ne cantonam în pseudodrame uneori doar pentru că vrem să simţim şi noi ceva, ne minţim că suferim doar pentru că e mult mai simplu să fii trist decât fericit. E uşor să fii trist, fericirea cere munca. Pentru mine ea a fost…caloriferul. La fel cum ea şi-a sprijinit sufletul de căldura lui, aşa şi pe mine m-a încălzit povestea ei. Iubesc astfel de poveşti… Tu ce iubeşti?

Nepăsare

        De ceva timp m-am mutat într-o barcă. Plutesc pe o apă calmă, fără vâsle şi fără direcţie, fără să ştiu de unde am plecat şi nici încotro mă îndrept. Nu ştiu dacă e ocean, mare sau baltă sau numai în capul meu, dar de la o vreme simt că nu mai am nicio legătură cu ţărmul. Nu mi-am luat nicio busolă cu mine, n-am colac de salvare, nici hartă şi nici nevoi. Singura mea salvare a fost să mă iubesc cu o nepăsare soră cu mine. E bine aici, nu mă mai atinge nimic, doar vântul. Şi stau întinsă pe spate ca în palmele lui Dumnezeu şi mă uit la cer, şi diminetile-mi sunt lungi şi calde, iar nopţile liniştite şi senine. Şi nu ştiu unde se sfârşeşte văzduhul şi când începe apa. Nu e nici cald, nici frig, nici azi, nici mâine, e bine. Mă mai trezesc uneori cu picioarele atârnând în valuri şi mi-e drag de muzica lor pe pielea mângâiată de soare. E linişte aici, nici gânduri nu mai am. Nici inima nu bate, uit şi să respir. Plutesc în irealitate şi de visat nu mai visez, căci visele nu îşi mai au rostul acum. Şi nici nu ştiu dacă mai dorm, că uneori cu ochii închişi citesc în stele şi alteori vorbesc cu valurile. Şi ne înţelegem bine, căci ele n-aşteaptă răspunsuri de la mine. Aici nici cuvintele nu mai au valoare.

         Nu ştiu când, dar am pierdut şi ţărmul din vedere. La început îl zăream vag, ca o linie desenată în plus pe cer, dar l-am şters încet din priviri. Oriunde privesc acum văd doar infinitul. Când voi uita să merg, o să mă fac sirenă.

Déjà vu

           Îmi vorbea atât de des despre mama lui încât simţeam deja că o cunosc de mult, aşa că nu am făcut în ziua aceea de vară decât să ataşez chip unui suflet deja conturat în mintea mea. Era o femeie aproape ajunsă la 40 de ani, cu ochii ca două migdale, cu părul negru – albăstrui şi lung, care îi mângâia delicat umerii şi lua mai apoi graţios forma spatelui. Tenul îi era ca laptele, iar obrajii ciupiţi de soare se asortau cu buzele întotdeauna roşii, contrastând frapant cu puritatea pielii. Aveam să ne întâlnim tot mai des de atunci şi chiar dacă nu am văzut-o vreodată machiată, mi se părea atât de frumoasă încât ajunsesem că cred că fardurile nu ar ajuta-o cu nimic, ci i-ar ştirbi fără doar şi poate din strălucire. În afara rujului roşu, simbol al femeii puternice care s-a încununat cu laurii victoriei după lupta cu viaţa, nu purta decât un zâmbet elegant uneori şi întotdeauna priviri discrete, pline de subînţeles. N-am văzut-o niciodată în pantaloni, ci se îmbraca întotdeauna în rochii cu bun gust, strânse în talie, care i se mulau perfect pe linia corpului şi continuau firesc cu picioare lungi şi glezne subţiri, mâini delicate şi degete fine. Când vorbea nu puteai decât s-o asculţi fără suflare şi să te pierzi în cuvintele ei. Greutăţile vieţii nu îşi puseseră amprenta asupra trupului, însă glasul său avea o gravitate din care intuiai că ştie mai multe decât lăsa să se vadă, iar gesturile îi erau impregnate de o eleganţă ce te făcea să te întrebi dacă nu cumva se mişca pe o muzică numai de ea ştiută. Fusese dansatoare în tinereţe – aveam să aflu mai târziu, şi aşa mi-am explicat faptul că avea o anumită postura a corpului, o graţie divină în mişcări indiferent că era în casa ştergând praful cu un capot pe ea sau pe stradă purtând o rochie care-i venea indecent de bine. Eu am fost fascinată de prezenţa ei din prima clipă. O priveam uneori gândindu-mă că aşa vreau şi eu să ajung şi mă întrebam oare prin ce a trecut de a ajuns să fie cum este? Oare şi când cădea se ridica cu aceeaşi graţie, oare şi loviturile le-a primit cu eleganţă? Oare a ripostat vreodată sau pur şi simplu ascultând muzică se ridica în paşi de dans deasupra sufletelor mizerabile din jur? Multe răspunsuri nu le-am aflat nici până astăzi, căci era o enigmă atât pentru el – care îşi iubea mama atât de mult, încât nici nu mai încerca să afle, cât şi pentru mine, care o văd şi acum drept un simbol al feminităţii, una dintre puţinele femei care m-au făcut să mă simt mică, neînsemnată, nemulţumită de mine.

           El se născuse din iubire. Din iubirea profundă dintre o dansatoare şi poet – două sensibilităţi infinite, două suflete chinuite care s-au iubit şi şi-au făcut rău în aceeaşi măsură. “Ne-am iubit atât de mult, încât ne-am despărţit ca să nu ucidem iubirea”, mi-a spus într-o zi la o cafea. “Şi cu voi se va întâmpla la fel”. Era prima cafea pe care o beam împreună, şi oricât zahăr aş fi adăugat, n-am reuşit să îndulcesc gustul amar al cuvintelor ei. Eram aşa, ca o apă liniştită în care ea aruncase un bolovan imens, greu, dureros, iar undele n-au încetat să se propage mult timp de atunci înainte. N-am mai putut atunci decât să înghit în sec şi să privesc în gol, nici cafeaua n-am mai terminat-o. “Eram ca o oglindă unul pentru celalalt, eu mă uitam la el şi mă vedeam pe mine, el se uita la mine şi se vedea pe sine. Si o iubire de un asemenea narcisism e imposibil să aducă cuiva fericirea” mi-a spus, iar vorbele ei mi-au adus confirmare şi m-au urmărit constant, mi le aminteam apoi de fiecare dată când mă certam cu el, de fiecare dată când simţeam că sunt într-o peşteră în care soarele uita să mai răsară, în fiecare clipă când aruncam cu vorbe grele unul în altul. Într-un fel îmi spunea ceva ce ştiam demult, mi-a dat un răspuns care rătăcea haotic prin mine, pe care îl purtam în sinea mea, dar îl lăsam să-mi scape printre degete de teamă să-l accept. Când vorbeam cu ea îmi simţeam toate gândurile puse-n ordine ca hainele în dulap, aranjate după culori şi anotimp, îmi spunea lucruri pe care le ţineam ascunse în mine, dar nu le rosteam niciodată cu voce tare, căci astfel ar fi prins viaţă iar eu n-aş fi ştiut ce să fac cu ele.

           “Voi doi semănaţi mult prea mult, încât să găsiţi fericirea împreună”, a continuat ea. „Am un déjà vu”.

Domni şi doamne

           Am fost invitată să scriu un articol pentru yve.ro, unde sunt guest writer de câteva săptămâni, şi am ales să vorbesc despre cavalerism – mai ales că am aflat de curând cum că bunele maniere s-au transformat astăzi nu într-un atu pe care puţin bărbaţi îl mai posedă, ci… în motiv de rupere al relaţiei.

            Da, aţi citit bine, asta e un caz real care m-a făcut să mă întreb ce vor oare femeile în ziua de azi la un bărbat, dacă însuşirea asta de “a fi atent” a ajuns să fie invocată drept motiv de “divorţ”? Sau mai bine zis, de când să fii gentleman nu mai e la mare căutare, de când un bărbat care ştie să fie domn nu mai atrage interesul şi care a fost momentul când au uitat femeile să mai fie doamne? Domnii sunt atât de rari, încât mă declar surprinsă că nu e bătaie pe ei! Dar se pare că prinţesele moderne nu mai visează să fie salvate de un prinţ chipeş pe cal alb, bărbaţii eleganţi, atenţi la orice gest şi discreţi nu mai impresionează cu nimic, iar femeile îşi susţin cu vehemenţă independenţa. Şi nu am nimic rău de zis cu privire la emanciparea noastră, dar mi-e teamă că această independenţă de care suntem atât de mândre este astăzi dusă la extreme, astfel încât riscam să ne pierdem delicateţea, fineţea şi eleganţa în dauna unei atitudini indiferente, reci, chiar războinică. Şi atunci când femeia uita să mai fie femeie, cui îi mai arde să fie “domn” şi poet lângă un sloi de gheaţă?

           Pe de altă parte, ştim cu toţii foarte bine că astăzi a devenit o normalitate să fii fluierată pe stradă, locul declaraţiilor shakespeariene a fost luat de fel şi fel de apelative dulci până în diabet, iar despre gesturile frumoase, romantice, nici nu mai pomenesc, că dacă vrei să le vezi e mai sigur să te uiţi la filme. Aşadar, nu e posibil ca tocmai atitudinea multor bărbaţi sa le fi făcut pe femei să ridice ziduri de apărare în jurul lor, să poarte mereu la îndemână un scut impenetrabil şi să pună sub semnul întrebării orice gest galant, de curtoazie?

Citiţi articolul integral aici sau pe Facebook.